Dialog
— Ce mai face tatăl?
— E de trei săptămîni în pămînt.
— Și cum se simte? Mai bine?
— E de trei săptămîni în pămînt.
— (Către un altul). Ce spunea fata asta că i s-a întîmplat lui taică-său?
— N-auzi, domnule, c-a murit?!
— Dumnezeu să-l ierte!
De prin gropi
A plouat pe rupte în Marele Oraș. Furtuna, acum trecută, a rupt copacii din parcuri, spre încîntarea televiziunilor nonstop, care transmit în direct dintre crengile căzute pe alei.
Canalele curg invers. Nu din afară spre înăuntru, cum ar fi normal, ci dinăuntru spre afară, cum e anormal.
Pe străzi, pe bulevarde, prin piețe și scuaruri s-au ivit cît ai clipi mări, ba chiar și oceane.
Nimerite în mijlocul valurilor, mașinile duc lipsă de pînze sau măcar de vîsle, pentru a răzbi pînă la uscat.
Conducătorii auto nu disperă, convingîndu-ne, o dată-n plus, de ingeniozitatea Omului cînd e vorba de înfruntat mama Natură.
Își scot pantofii, ciorapii, își suflecă pantalonii și, deschizînd geamul, coboară agili, ca niște acrobați de la circ, în apa ajunsă pînă la jumătatea mașinii.
Dacă sînt singure în automobil, șoferițele nu se dau în lături să procedeze și ele la fel.
Iar dacă au și picioare frumoase, chiar își doresc ca mașina să nimerească în mijlocul oceanului de pe carosabil.
Ce alt prilej mai bun decît ăsta e de a stîrni admirația bărbaților opriți pe trotuar pentru a urmări amuzați cum se descurcă o șoferiță în astfel de împrejurări?!
După ce au găsit, cu picioarele sau, mă rog, cu piciorușele, solul tare, temeinic al carosabilului, șoferii și șoferițele prind a împinge mașina pînă la mal.
Sînt și situații cînd autovehiculele cad în uriașele gropi din asfalt. De aceea, ici-colo, poți vedea limuzine plutind pe întinsul apei murdare, în timp ce, ieșiți pe acoperiș, pasagerii se prăpădesc de rîs, înveseliți de această postură neobișnuită.
De pe un autobuz nimerit într-o groapă se văd pasagerii fotografiindu-se reciproc cu telefonul mobil, deși de pe trotuar camere TV transmit în direct întîmplarea, sub semnul lui Breaking News.
Carbonizat
Peste cîțiva ani, Vasilică – băiatul cel mic al familiei Mătăsaru, care acum se tîrăște pe sub masă, zbierînd că vrea și el o bere – se va electrocuta încercînd să fure sîrma de cupru de la un transformator de înaltă tensiune, pe care îl credea părăsit.
S-a făcut scrum.
L-au adus acasă într-o ulcică, în care țineau, de obicei, smîntîna care le rămînea de la vacă după ce vindeau laptele fără să plătească TVA.
Exercițiu de apărare pasivă
Iviți pe la ferestre, muncitori, funcționari, ba chiar și șefi de echipă (cîțiva) privesc în curtea interioară a clădirii. Ca să nu-i scape spectacolul, unul și-a adus cu el și sendvișul cu salam, din care mestecă pierdut în gînduri. Un altul, șef de secție, probabil, și-a cărat pînă aici subalternul, căruia continuă să-i facă muștruluiala începută în birou. Cu puțin înainte de încheierea spectacolului, îi va da o sancțiune scrisă. Și vor pleca amîndoi comentînd aprins cele văzute.
La inițiativa Comitetului sindical, angajații Combinatului învață ce trebuie să facă întîi și-ntîi dacă vreun coleg cade victimă unui accident de muncă. Deocamdată, nu prea sînt asemenea cazuri și, la cererea Comitetului, două funcționare durdulii cască plictisite sub niște boscheți pe care scrie „Accident“.
Au picioarele înfășurate în bandaje groase.
Potrivit scenariului, n-au fost atente cînd treceau prin hală, în drum spre bufetul deschis doar între anumite ore, și s-au lovit rău de un drug care n-avea nici o vină.
Sînt tare nenorocite.
Nu, nu pentru că au suferit un accident presupus, ci pentru că bărbații din Combinat le văd cu picioarele astea ca niște butii din cauza bandajelor.
Dactilografe care stau cu chirie, singura lor avere sînt picioarele, despre care toți cei care vin să-și bată la mașină o adresă spun că sînt ca de căprioară.
Au fost ca de căprioară cîndva.
Acum sînt ca de vacă!
Și la acest gînd, ivit pe neașteptate în căpșorul lor, celor două accidentate le dau lacrimile.
Văzîndu-le, șeful de Sindicat e cum nu se poate mai mulțumit de felul în care interpretează rolul de accidentate.
Se gîndește chiar să le dea o diplomă.
Strînși în jurul instructorului, salvatorii celor două victime cască și ei plictisiți. Ca totul să pară cît mai real, conducerea Sindicatului i-a vîrît pe toți, bărbați și femei, fără deosebire, în niște saci albaștri, din pînză grosolană, care se închid la gît printr-un fermoar colosal. Printre altele, sacii au marele avantaj că nu lasă să răzbească afară mirosul cărnii obosite și al picioarelor nădușite. Măcar de ne-ar fi dat niște accidentate mai mișto!, gîndesc salvatorii, în timp ce pulpele celei de pe targă, sugrumate de jartiere, se dezvăluie în toată splendoarea lor vînătă. De altfel, din nu știu ce motive, cele două victime, duse acum pe targă, au înțeles că o ființă de sex feminin pusă în asemenea situații trebuie să stea cît mai neglijentă. Ca urmare, cel din urmă întoarce din cînd în cînd capul, scîrbit de priveliște și, bineînțeles, se împiedică în bolovanii de pe traseu.
Într-altă parte, doi salvatori duc în brațe o accidentată de vreo nouăzeci de kilograme. Contrar așteptărilor, accidentata manifestă o veselie suspectă la gîndul contuziei pe care o reprezintă. Balansîndu-se în brațele celor doi, dă din picioare și chicotește întruna. Mîinile salvatorilor, reunite pe sub fundu-i, o gîdilă grozav.
Într-un colț al terenului, cîteva gospodine, care au refuzat indignate să se vîre în „drăcoveniile ălea albastre“, așteaptă placide iminentul atac atomic. Pînă atunci, tăifăsuiesc de zor despre un soi de ardei care a dispărut de pe piață. În fine, atacul atomic se declanșează, în persoana unui tip care lovește cu pumnul într-o tobă, imitînd bubuitul exploziei apocaliptice. Spectatoarele tresar speriate, făcîndu-și cruce. Gospodinele se lungesc în iarbă, oftînd, cu călcîiele îndreptate spre ciuperca apocaliptică. După cum spun instrucțiunile, este primul lucru de făcut dacă explodează prin apropiere o bombă atomică.
În cădere, fustele li s-au răsucit pînă deasupra feselor. Posibilei ciuperci atomice, înălțate la orizont, i se arată chiloții.
Stații mutate
Cei din cartier așteaptă cu nerăbdare căderea nopții pentru a muta de la locul lor stațiile de tramvai.
Stîlpul cu tăblița e înfipt zdravăn într-o bucată de beton, la rîndu-i, zidită în refugiu.
Pentru a fi scoasă și mutată e nevoie de lopeți, de cazmale, ba chiar și de picamere.
Grea, bucata de beton trebuie cărată cu o camionetă.
Tăblița cu numele stației trebuie înlocuită cu alta, conținînd un alt nume.
Nu-i prea ușor.
Da, dar merită.
Fiecare își aranjează astfel o stație chiar în fața blocului său.
Dimineața, cînd urmează să mergi la serviciu, nu mai ești obligat să bați atîta amar de drum.
Tramvaiul oprește chiar lîngă ușa blocului.
Ai ieșit din apartament, ai luat liftul și ai dat buzna, direct din bloc, pe ușile larg deschise ale tramvaiului.
Mai greu e pentru vatmani.
Dimineața devreme, cînd ies din depou, trebuie să găsească noile locuri ale stației.
Pînă la urmă se descurcă însă.
Înaintînd prudenți, cu călători cu tot, o pornesc în căutarea noului loc al stației.
Sînt atît de hotărîți să-l găsească, încît o iau cu tramvaiul chiar și pe străduțele care n-au linii.
Acumulatorul defect
Ilie Stan, din Gîrla Morii, a luat în serios textul de pe verso al contractului de cumpărare:
În caz că acumulatorul e defect, nu vă alarmați. Trimiteți-ni-l de urgență. Veți primi imediat unul bun, împreună cu scuzele noastre.
Director: Ion Lalău.
O dimineață întreagă trudi Ilie Stan la expedierea acumulatorului defect. Mai întîi că, denivelat fiind, nu se lăsa împachetat cu una-cu două. Trebui să-l vîre în cutia în care punea găina cînd cădea cloșcă. Pe margini, grămădi cocoloașe de hîrtie.
Apoi, la poștă întîmpină probleme din start.
— Nu primim acumulatoare! – declară categoric funcționara care tocmai se certa la telefon cu iubitul pe o chestiune întîmplată aseară.
Nu știu ce-i spusese iubitul tinerei femei. Sigur e că; la sfîrșitul convorbirii, respectiva strălucea toată de fericire. Îi accept acumulatorul. Era atît de fericită, că i-ar fi primit și un explozibil nuclear, chiar dacă, potrivit impozantului anunț de pe peretele din spate, transportul încărcăturii nucleare era strict interzis prin poștă. Acceptă și depășirea de zece kilograme peste greutatea regulamentară. Îl ajută pe Ilie Stan să treacă pe colet adresa din contract:
Ion Lalău, directorul întreprinderii Acumulatorul, Arad.
Deși fată cu liceu, nu observă că, în mod obișnuit, produsele defecte nu se trimit pe numele directorului. Ce-ar fi fost dacă directorul Uzinelor Republica s-ar pomeni acasă, la blocul din Drumul Taberei, cu vagonul de țevi respinse de Trustul de Hidroameliorații Satu Mare?!
Ilie Stan se puse pe așteptat.
Furios pe întreprinderea din Arad, pe fabricile producătoare de piese de schimb, pe întreaga industrie națională și mondială a automobilului, refuză și să se mai uite la Dacia sa pînă nu i se trimitea acumulatorul cel bun.
O parcă pe spațiul verde din curtea blocului și o acoperi cu o prelată prinsă la margini cu un odgon de parîmă.
Pe prelată scrise cu smoală:
Această mașină nu-i folosită de proprietarul ei în semn de protest!
Cîtva timp nu-i sosi nici un semn. Apoi, deodată, veștile prinseră să curgă năvalnic. Veni mai întîi confirmarea primirii. Nu era cine știe ce, dat fiind că asta se petrecea în mod automat. Îi urmă o adresă frumos bătută la mașină, cu floricele desenate pe margini, prin care Conducerea întreprinderii îi dădea dreptate și-l asigura că se vor lua măsuri. La numai o zi, sosi, cu confirmare de primire, o scrisoare de cîteva pagini despre măsurile luate de conducerea întreprinderii:
Prelucrarea cazului cu toată secția Finisaj (responsabilă de defecțiune), sancționarea maistrului Culai Roșiori, șeful echipei care verificase la final acumulatorul defect, întărirea ordinii și disciplinei în întreaga întreprindere, inclusiv în anexele sale de la Dej și Beclean pe Someș.
Ilie Stan citi și reciti scrisoarea de cîteva ori. Nu află de nicăieri dacă urma să primească sau nu, în locul acumulatorului defect, unul nou, cum se angaja contractul. Îi dădu textul și băiatului cel mare, elev într-a XII-a, sperînd că acesta, premiant la Olimpiada de Limba și literatura română, va ști să citească printre rînduri.
— Nu-i vorba de nici un acumulator! – zise băiatul, înapoindu-i scrisoarea.
Ilie Stan găsi prilejul să se enerveze.
— Mă tot întreb ce faceți voi la școală – bombăni el –, dacă nici o scrisoare n-o puteți citi ca lumea!
Și se lansă într-un lung rechizitoriu împotriva școlii, a profesorilor, a învățămîntului și a științei în general. Era atît de furios că, la un moment dat, se declară entuziasmat de arderea pe rug a lui Giordano Bruno.
Împins de această furie, expedie întreprinderii o telegramă distrugătoare.
Pe aproape o pagină, care-l costă nici mai mult, nici mai puțin decît 500 de lei, acuză direct, fără menajamente, conducerea, pe director personal, pentru haosul din unitate.
„Îmi rezerv dreptul de a mă adresa forului în drept!“ – amenința el în final.
Tocmai cînd se pregătea să pună la poștă un memoriu adresat Ministerului Industriei Ușoare, primi răspunsul la telegramă. „Ca urmare a cererii dumneavoastră – se spunea în scrisoare –, întreprinderea a livrat pieței interne un număr de 1.000 de acumulatoare fără nici o defecțiune. Aveți astfel posibilitatea, adresîndu-vă magazinelor noastre din întreaga țară, să vă cumpărați un acumulator în bună stare de funcționare.
Vă mulțumim pentru sprijinul acordat!
Așteptăm din partea dumneavoastră și alte sugestii privind îmbunătățirea muncii noastre!“
Norme pentru viței
După ciclonul normelor pentru porci, se năpusti peste sat cel al normelor pentru viței.
O Decizie a Parlamentului UE îi puse sub înalta Autoritate a Comisiei Europene.
A avea un vițel deveni pentru cei din sat un adevărat coșmar.
Astfel:
Grajdul vițelului trebuia să aibă ferestre mari, orientate spre Răsărit, și cu termopane.
O măsură luată pentru ca vițeii să nu sufere de singurătate.
Grajdul trebuia să fie suficient de mare pentru ca vițelul să poată zburda în voie.
Altfel ar fi suferit de Sindromul încătușării.
Chiar și după ce era înțărcat, vițelul trebuia să-și întîlnească mama, vaca, adică.
În acest scop, în fiecare dimineață, după muls și înainte de a fi dusă la pășune, gospodarul avea obligația să ia vaca de frînghie și să i-o prezinte vițelului.
Gospodarul (nu Stăpînul sau Proprietarul, dat fiind că vițelul, ca toate animalele, se afla pe picior de egalitate cu omul) urma să se retragă discret, pentru a nu tulbura intimitatea dintre mamă și fiu.
În sfîrșit, se interzicea cu desăvîrșire înlocuirea porții pe întreaga perioadă a creșterii vițelului.
O măsură menită a preîntîmpina situația stînjenitoare, dacă nu chiar penibilă, pentru vițel, cunoscută de toată lumea sub sintagma:
Ca vițelul la poarta nouă.