1. Pentru că Mirel Curea m-a pisat să citesc Copiii din Arbat, romanul lui Anatoli Ribakov, apărut în 1991 la editura Echinox, iau cu mine cartea în avionul București-Catania. Am citit timp de două ore, cît a durat zborul. Ajuns pe aeroport, primul meu gînd nu e nici la Poliția de frontieră (am un pașaport cu vize de Siria și Irak), nici la mașina care va veni să mă ducă pînă la Siracuza, ci la telefonul de dat lui Mirel Curea pentru a-i spune că, da, e vorba de o capodoperă. Copiii din Arbat sînt chiar copii din Arbat, strada emblematică a Moscovei din anii 1934-1935. Autorul convoacă pentru roman mai mulți adolescenți prieteni, cunoscuți sau colegi, diferiți ca origine socială, dar și ca fel de a fi.
Din ce-am citit pînă acum pricep un adevăr, pus la îndoială în chip aiuritor de anticomuniștii de serviciu de azi:
Bolșevismul a fost o credință, împărtășită înainte de Revoluția bolșevică, dar și după atît de părinții fondatori ai URSS, cît și de tinerii formați în noul regim.
Dacă ar fi să credem unei sugestii a autorului, decăderea credinței a început o dată cu teroarea stalinistă. Pentru a-și asigura țarismul de tip nou, Stalin lichidează vechea gardă și masacrează armata de bolșevici arși de idealul leninist pentru a aduce la putere birocrația stalinistă, lipsită de ideal, ca orice birocrație, oportunistă și prin asta dispusă la orice compromis. Treptat-treptat, cum s-a petrecut și la noi, birocrația se nomenklaturizează și transformă puterea într-o sursă de privilegii cvasi nobiliare. Cam acestea voiam să-i spun lui Mirel Curea.
*
2. Sînt la Siracuza. Deja preocupările mele vizînd Istoria s-au estompat pentru a lăsa locul celor provocate de locul și timpul în care mă aflu. M-am apucat de citit primele pagini din ghidurile despre Sicilia, toate avînd drept principală grijă Istoria regiunii. E mai mult decît interesant cum au trecut peste acest teritoriu diferite civilizații, cotropitoare, în frunte cu civilizația romană. Domul din Ortigia se evidențiază prin existența stîlpilor rămași de la Templul grecesc dedicat Atenei. Creștinii n-au făcut altceva decît să modifice construcția în favoarea lor. După care au venit arabii, care au transformat-o în moschee. Se pare că Dumnezeii diferitelor religii nu se simt deranjați de a fi slujiți din lăcașuri de cult care au fost ale celorlalți Dumnezei.
*
3. Din Copiii din Arbat remarc înainte de toate personalitatea lui Stalin. Rîbakov are geniul de a evita simplificarea pamfletară, poate și pentru că romanul a fost scris înainte de prăbușirea comunismului. Motorul faptelor staliniste e suspiciunea, întîlnită și la precedesori precum Ivan cel Groaznic. Această stare de spirit al lui Stalin își are rădăcinile în tinerețea revoluționară, cînd Koba, porecla sa de ilegalist, suferea profund, complexat de strălucirea unor colegi precum Troțski, Buharin, Zinoviev. S-a adăugat însă, cu aceeași putere de influență, tradiția rusească a complotului de Palat, punînd sub semnul întrebării orice Putere, oricît de mare ar fi fost ea. Stalin e suspicios față de cei cu care a cucerit Puterea. Nu e suspicios față de oameni precum Hrușciov, cel care îl va răsturna de pe toate soclurile, chiar dacă postmortem.
*
4. Lovit fără să vreau de patima cititului pur și simplu, stau pînă la 3 noaptea pentru a termina Copiii din Arbat. În carnețelul pentru notele de călătorie, mai precis pe partea de la sfîrșit a alcătuirii, las cîteva însemnări pentru a le trece în seria Lumea prin care trec. Notez astfel că romanul lui Ribakov e corespondentul literar al unei cărți de istorie – cumpărate de mine – despre Moscova anilor 30. Ca și lucrarea de Istorie, lucrarea de ficțiune surprinde un adevăr: Și la vremea respectivă oamenii trăiau ca toți oamenii.
Copiii din Arbat petrec, fac amor, se dau în vînt după futilități. Gospodinele se luptă să găsească alimente pentru bucătărie, în timp ce nomenklaturiștii au la dispoziție magazinele speciale. De cîte ori citesc despre viața cotidiană din stalinism mă apucă revolta față de moda anticomunistă falsificatoare din România postdecembristă, modă străină cercetării obiective. Ar fi mai mult decît interesant, ar fi productiv intelectualicește, să scriem despre viața din Stalinismul românesc ca despre orice viață.
În anii 50 oamenii nu iubeau, nu urau, nu se distrau, nu făceau copii, nu se căpătuiau? Erau ocupați doar cu lupta anticomunistă?
*
5. Dacă n-ai ști cînd a fost publicat și, îndeosebi, cît a stat în sertar manuscrisul, pentru că-l refuza cenzura, ai crede că romanul Copiii din Arbat are în Sașa un erou pozitiv, cum i se spunea personajului atît de idealizat în proletcultism încît amintea de un popic și nu de un om. Sașa e un tînăr care crede în bolșevism, în Partidul Comunist și în Revoluția din octombrie. Gesturile sale lasă impresia unei ambiții de a transpune în practică idelurile bolșevice ale omului nou, zis și om de oțel. Cu toate acestea, în roman Sașa e credibil, deoarece e om ca toți oamenii, mai precis, tînăr ca toți tinerii, și trăiește alături de alți copii din Arbat spre deosebire de el lipsiți de orice încredere în comunism. Sașa nu e singurul tînăr ars de idealurile bolșevice. Mai sînt și alte personaje însuflețite de radicalisme de tip Robespierre și de nevoia de martiraj de tip primii martiri creștini. Ce ne spune romanul? Un adevăr peste care a trecut anticomunismul de serviciu. Și anume că atît în URSS, cît și în România, dar și în toate țările europene au fost oameni care au crezut în comunism, care s-au angajat în Mișcare sub puterea idealurilor asumate și nu pentru privilegii nomenklaturiste. Rîbakov accentuează credințele bolșevice ale lui Sașa pentru a scoate în evidență cu și mai multă putere nedreptatea pe care i-o face stalinismul. Culmea, el, arsul de idealuri bolșevice, e trimis în Siberia, în timp ce Iurok, dușman al regimului, ajunge procuror KGB!
*
6. Poate cele mai puternice pagini din Copiii din Arbat sînt cele despre Siberia deportaților. Potrivit lui Râbakov, regimul sovietic n-a făcut altceva decît să continue, fără prea mari modificări, deportările din regimul țarist. Din acest fenomen se ivește o realitate stranie, greu de priceput de către alte popoare decît rușii: Tradiția deportaților.
Sașa, deportatul, face cunoștință cu alți deportați, din cele mai diferite motive și cele mai diferite convingeri, învață repede obiceiuri, năravuri. Băștinașii sînt surprinși într-o sălbăticie și înapoiere halucinante. Ar trebui să citesc mai mult despre această realitate definitorie a Rusiei, posibilă doar în țările în care există Siberii. Că doar n-o să vorbim de deportări în SUA, țară care, în ciuda imensității sale, nu cuprinde teritorii uitate de Dumnezeu, unde să fie o pedeapsă penală obligativitatea cuiva de a nu o părăsi.
*
7. Notez pentru primul editorial întîlnit în cale însemnările lui Ribakov din Copiii din Arbat despre metodele procuratorii staliniste. Principalul instrument era Denunțul. Pe locul doi se afla înlocuirea probelor cu deducția. Mă interesează, de exemplu, felul în care anchetatorul KGB stabilește că Sașa făcea parte dintr-un complot antistatal. Un fapt neutru – Sașa îl apără pe un Suspect la o adunare de partid din simplul imbold tineresc spre dreptate – devine pentru Rechizitoriul întemeiat pe deducții dovada unui Complot care-și are una dintre piese în Institutul în care învață Sașa. Asta îmi reamintește că Legea de bază a terorii staliniste era Nimic nu-i întîmplător.
*
8. Deși am citit Copiii din Arbat fără nici o legătură cu Istoria proletcultismului, îmi dau seama că într-un fel lectura cărții a completat studiul pentru această lucrare.
Să mă explic.
E vorba mai întîi de personajul Sașa. Așa cum am mai scris, Sașa pare luat de-a dreptul din proza proletcultistă minoră. Are în materie de ideal toate datele unui personaj pozitiv. Și cu toate acestea, Sașa e un personaj puternic, capabil să ducă în spate tot romanul. În nici un caz un personaj fantoșă cum sînt toți pozitivii din literatura proletcultistă. Spre deosebire de personajele proletcultiste, Sașa e un personaj creat în întregime de autor. Personajele pozitive din proza proletcultistă sînt rodul concesiilor enorme făcute de scriitor pentru a-și vedea cartea publicată. Din simpla lectură a romanele proletcultiste, pricepi imediat că personajele respective nu sînt copiii autorului, nu sînt creații exclusive ale acestuia, nu sînt nici măcar copii adoptivi îndrăgiți. Cînd le-a conceput, autorului i-a fost scîrbă de odraslele sale, a fost conștient că sînt niște roboți. Ca să nu mai spun că la conceperea lor au contribuit și alții: redactorul de carte, critica vremii, cenzorul. Realizez din nou un adevăr intuit încă de pe vremea cînd lucram la Istorie:
Marea nenorocire a proletcultismului n-a constat în comandamente cerute sau chiar impuse creatorilor, ci în obligativitatea ca autorii să respecte norme rigide de creație.
Sașa e teoretic un idealist, ca și secretarii de partid din proza proletcultistă. Da, dar Sașa e viu, e om, e un om ars de idealuri, dar nu scurtcircuitat de viață. Mladin din Cumpăna luminilor, romanul proletcultist al lui Nicolae Jianu, e bolnav de tuberculoză. Ca și Sașa e un personaj subsumat total idealului bolșevic. Numai că Mladin e un personaj în care autorul nu crede, pentru că nu-i al lui. Crede mai degrabă în Anca, personaj feminin negativ, prezent în roman din nevoia autorului de a plasa în text și o creație care să fie doar a lui.
*
9. De cîte ori plonjez în lectura patimă, cea care mi-a definit copilăria, mă identific cu personajele. Chiar și acum la bătrînețe, citind Copiii din Arbat, intru în logica lecturii de dragul acțiunii. Aș vrea să știu urmarea, mai ales că romanul se termină brusc în materie de personaje, cu moartea lui Kirov. De pe Internet, aflu că Rîbakov a mai scris și publicat două volume din trilogia începută cu Copii din Arbat. Pe Amazon descopăr scoase la vînzare volumele Frica și Praf și cenușă. Mă grăbesc să le comand. Aștept să le primesc și să mă cufund din nou în lumea Terorii staliniste. Mor de curiozitate să știu ce s-a întîmplat cu Sașa, mai ales că autorul, într-un soi de epilog, îl imaginează pe Sașa ofițer pe front în Marele Război.