„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Cînd politicienii cad victime propriilor trucuri

1. Scrie Ion Hudiţă în Jurnalul său politic despre cei care l-au împins pe Carol al II-lea la lovitura de stat din 10/11 februarie 1938:

„Toţi cei căzuţi în alegeri, furioşi pe sufragiul universal şi nedorind să se resemneze sau să meargă pe drumul drept, au tăbărît acum pe rege şi-l îndeamnă la dictatură (…).”

Observaţia e transcrisă în Jurnal pe 3 februarie 1938. Venerabilul ţărănist avea informaţii sigure, multe provenind chiar din interiorul Camarilei. Lumea politică interbelică era o vastă cumetrie. Nu de puţine ori un politician avea amici, ba chiar şi naşi, fini, nepoţi în tabăra adversă. Ion Hudiță se referă, desigur, la alegerile din decembrie 1937, pierdute de Tătărescu, Iorga, Vaida, Argetoianu.

Scrutinul universal constituise însă regula jocului. Pierzînd întrecerea, ei vor să schimbe chiar regula întrecerii cu una văzută drept favorabilă. Viaţa le va dovedi însă că schimbarea regulii jocului e mai primejdioasă decît jocul propriu-zis, deoarece introduce în bătălie absenţa oricărei reguli.

2. Din broşura tipărită de Editura de Stat pentru Literatura Politică în 1954 sub titlul La a zecea aniversare a Eliberării patriei noastre, reţin această viziune asupra Actului de la 23 august 1944:

„Folosindu-se de panica produsă în lagărul fascist, de dezorientarea şi spaima care a cuprins burghezia şi moşierimea, formaţiile patriotice, înarmate şi conduse de Partidul Comunist, au arestat şi imobilizat capii clicii antonesciene, au dezarmat unităţile militare germano-fasciste din Bucureşti şi au ocupat punctele strategice cele mai importate aflate în mîinile nemţilor”.

E un text de propagandă la un nivel jos, un fel de manea a viziunii comuniste. Şi totuşi, citit azi, textul dezvăluie anumite obscurităţi, făcîndu-te să crezi într-un cifru ascuns, pe care nu-l ştii. Astfel, se vorbeşte nu numai de arestarea, dar şi de imobilizarea capilor clicii antonesciene, arestarea implicînd, totuşi, imobilizarea. Dezarmate nu sînt unităţile militare germane, ci „unităţile militare germano-fasciste”, nuanţă menită a sugera că poporul român nu cu nemţii a avut ce-a avut, ci cu nemţii fascişti. Nedumeriri de text obscur îţi produce şi sintagma „dezorientarea şi spaima care a cuprins burghezia şi moşierimea”.

3. Imaginea Mişcării legionare s-a întunecat şi mai mult în anii de liberalism ai lui Ceauşescu. Istoricii, mulţi dintre ei oficiali, au scos de prin sertare manuscrise cu şi despre I.G. Duca, Armand Călinescu, Nicolae Iorga. Politicienii cultivați de comunism aveau la activ fapte anticomuniste. În programele lor politice pericolul bolșevic era trecut cu Majuscule. Partidul Comunist se voia stegarul luptei împotriva fascismului, mai ales că divorţul dintre Stalin şi Hitler se constituia într-un imbold nemaipomenit.

I.G. Duca, Armand Călinescu, Nicolae Iorga căzuseră răpuşi de legionari. Dibuind şmecheria, istoricii se gîndesc să tragă un ce profit din afacere. În consecinţă, cei trei sunt reabilitaţi, ca să zicem aşa, în ipostaza de victime ale Fascismului. Între ei şi Mişcarea Legionară se aşează o duşmănie pe cît de adîncă, pe atît de reciprocă. Aducerea lui I.G. Duca, Iorga, Armand Călinescu pe scena publică socialistă în pofida anticomunismului lor feroce, se putea face doar prin denunţarea celor care-i asasinaseră:
Legionarii.

Astfel că, în timp ce politicienii aşa zis burghezi erau lustruiţi pe ici pe acolo, prin părţile esenţiale, legionarii erau tot mai înnegriţi. Armand Călinescu administrase scatoalce serioase comuniştilor pe vremea şefiei sale de la Interne. Reabilitatorii treceau cu vederea acest lucru, desfătîndu-se cu „lupta lui Armand Călinescu împotriva fascismului intern”.

4. M-am tot ţinut să scot un eseu din felul în care Mihail Saltîkov Scedrin surprinde Abolirea Iobăgiei în Rusia ţaristă, prin Proclamaţia emancipării din 3 martie 1861, lansată de Împăratul Alexandru al II-lea.
Proprietarii de iobagi aşteaptă Proclamaţia ca și cum ar veni Apocalipsa.

Schiţa lui A. Pavlovici Cehov, Fericirea, tipărită în Novoe Vremea, din 6 iunie 1887, îmi dă şansa de a scrie şi despre cum au primit vestea iobagii ruşi, beneficiarii Proclamaţiei.

În plină stepă, un cioban în vîrstă descrie Puterea Necuratului asupra Lumii.
În acest context, el proclamă:

„Dac-o vrea Necuratul şuieră şi pietrele. Cînd a fost să ne slobozească din iobăgie, trei zile şi trei nopţi de-a rîndul a vuit o stîncă! Am auzit-o şi eu cu urechile mele.”

Prin Proclamaţie iobagii ruşi deveneau oameni liberi.
Ce să facă însă cu libertatea persoana care, asemenea moşneagului cioban, vede într-o Decizie benefică pentru ei Lucrarea Diavolului?!