Contribuția presei la tîmpirea poporului. Lectură din Caragiale, cu creionul în mână. Obişnuita trezire din picoteala inspiraţiei, făcând-o să crape de ciudă la textele de geniu ale altora. Inevitabil, ajung la schiţa 25 de minute.
Conţinutul e ştiut aproape pe de rost de la şcoală. De puţini, desigur, dat fiind că pe măsura trecerii timpului numărul celor ce-şi amintesc a fi fost la şcoală se face tot mai mic.
Îl găsim sintetizat de însuşi Caragiale:
„Vodă şi Doamna, plecînd în străinătate, trebuie să se oprească douăzeci şi cinci de minute în gara din marginea orăşelului Z…”.
Proza a apărut în Constituţionalul din 8/20 august 1889.
Vodă şi Doamna sînt Carol I şi Regina Elisabeta.
E în tradiţia vremii ca într-o călătorie regală, fie ea şi în interes personal, să se programeze popasuri în gări de provincie.
Minutele Înaltei şederi devin evenimente cruciale pentru orăşelele de băltoacă ale Regatului.
La fel se întâmplă şi în orăşelul Z.
Protipendada intră în fierbere. Cocoanelor din înalta societate le-a venit prilejul unei dări în spectacol.
Recitind schiţa, întâlnesc din nou un tic al lumii lui Caragiale: partizanatul mai mult decât deplasat al presei.
Oficiosul prefecturii poartă numele „Sentinela Ordinii”.
Nu întâmplător ales astfel.
Suntem în 1889. La putere au venit Conservatorii. Prin program, dar şi prin postură – formaţiune la Putere – ei nu pot avea un altfel de ziar decât ca semnificat al Ordinii.
Publicaţia Opoziţiei se intitulează şi ea cu tâlc:
„Drapelul Libertăţii”.
E al Opoziţie, dar şi al Liberalilor. În bătălia politică de la vremea respectivă, Puterea pune accent pe Ordine. Opoziţia insistă pe Libertate. Confruntările au drept temă principală: lupta Opoziţiei pentru apărarea Libertăţii în faţa tendinţelor dictatoriale ale Puterii. Când Opoziţia parvine la guvernare, rolurile se schimbă.
Nu prea diferit de vremurile de azi.
Popasul de 25 de minute încape astfel pe mâna presei.
Pentru ziarul Puterii, „e o zi solemnă”. Pentru cel al Opoziţiei, „un moment trist pentru concetăţenii noştri”.
Nu e întâia oară când Caragiale se amuză la disponibilitatea presei din vremea sa, dar şi din totdeauna, de a trata o temă cu variaţiuni uriaşe.
Acelaşi fapt, obiectiv unul, e văzut de publicaţiile citite de el în moduri diferite până la halucinaţie. Unghiul e dat de profil (melodramatic, politic, senzaţionalist), dar mai ales de culoarea politică.
Pentru a face şi mai puternică ironia, Caragiale foloseşte două trucuri:
- 1) Alegerea unui fapt obiectiv neinterpretabil.
- 2) Alegerea unei mici localităţi de provincie, în care împărţirea presei e ridicolă prin raportare la realităţi.
La nivel național partizanatul presei nu e atît de caraghios.
El devine caraghios în cazul presei din provincie.
Atît ziariștii, cît și politicienii pe care-i slugăresc ziariștii, alcătuiesc o lume mică, restrînsă la amici, neamuri, amanți.
*
Nestatornicie. Pilde din Tacitus, Anale, Cartea a XIII-a, dedicată domniei lui Nero:
„Dintre toate lucrurile omenești nimic nu este mai nestatornic și atît de trecător ca faima influenței politice pe care nu ți-o poți sprijini pe propria ta tărie.”
Adevărul, valabil pentru orice metresă, mamă de ștab și membru al Camarilei, dar și pentru jurnaliștii sub acoperire, se desprinde din situația Agripinnei, mama lui Nero, cea care l-a otrăvit pe Claudius, pentru a-l pune împărat pe fiul său, după ce Nero a trecut-o în dizgrație:
„Nu trecu mult și nimeni nu-i mai călcă pragul Agripinnei; nimeni nu-i mai aduce mîngîieri, nimeni nu mai venea s-o vadă afară de cîteva femei, dar nu se știe dacă din dragoste sau din ură.”
Rîndurile lui Tacitus mă îmboldesc să trec cît mai repede la lectura cărții lui Pierre Grimal, care se vrea un soi de jurnal al mamei lui Nero, asemănător scrisorilor lui Tiberiu, născocite de arheologul italian care s-a ocupat de Capri.