Erich Von Manstein, a cărui carte, Victorii pierdute, se îmbogățește de la o zi la alta cu însemnările mele pe post it-uri (n-o să mă apuc de ea pînă nu dau gata eseul despre Paulus), mă convinge de adevărata cauză a dezastrului care a fost Stalingradul pentru nemți. Paulus a refuzat de două ori predarea la începutul lui ianuarie 1943, deși îi era limpede că acceptarea propunerii ar fi micșorat suferințele celor din Pungă. Pungă a primit denumirea teritoriul pe care se aflau încercuiți, după Operațiunea sovietică Uranus declanșată în noaptea de 19 noiembrie 1942, 250. 000 de militari nemți – practic întreaga Armată a 6-a, condusă de Friedrich Wilhelm Ernst von Paulus. În refuzul de a se preda, n-a fost numai orgoliul lui Paulus, cel prin care comandanții de Armată și conducătorii de popoare își sacrifică subordonații pe altarul unor așa-zise interese generale. A fost și îndeplinirea ordinului dat de Hitler de a rezista cît mai mult posibil.
Atenție!
Ordinul de a rezista în pungă, nu de a ieși din pungă! Von Manstein, cel care, la vremea respectivă conducea Armata de Don, căreia îi aparținea și Armata lui Paulus, scrie în Victorii pierdute, cartea sa de Memorii apărută în 1958:
„Armata avea încă de luptat, chiar dacă nu avea nimic de așteptat. Fiecare zi cîștigată de ea lua o importanță decisivă pentru soarta frontului german. Să nu spunem că, războiul fiind în cele din urmă pierdut, ar fi fost mai bine să accelerăm sfîrșitul pentru a economisi suferințe inutile. Ar fi o înțelepciune tîrzie. În acel moment nu era deloc sigur că Germania va pierde în plan militar. O pace de compromis rămînea de domeniul posibilităților, dar pentru aceasta situația trebuia să fie restabilită în această parte a frontului, ceea ce în cele din urmă s-a făcut. Pentru a obține acest rezultat era esențial ca Armata a șasea să continue să fixeze forțele inamice din fața sa cît de mult putea. Aspra necesitate a războiului a forțat înalt comandamentul să ceară acest ultim sacrificiu din partea vitezelor trupe. Că el poartă responsabilitatea de a fi adus armata în această situație e o altă chestiune.”
Ofensiva rusească de amploare țintea destabilizarea întregului Front de Sud, prin cucerirea Rostovului și picarea în spatele Unităților germane angajate în Caucaz. Pentru a bloca Operațiunea trebuia ca rușii să fie fixați în luptele cu Armata a 6-a. Tot citind despre Stalingrad, am mai învățat și eu cîte ceva în materie de război. Știu astfel că nici o armată nu-și poate permite să înainteze lăsînd în spate o pungă dușmană, așa cum nici o armată, în apărare fiind, nu-și poate permite să aibă în față capete de pod ale dușmanului. Ordonînd să reziste cît se poate de mult, OKH, cu care von Manstein e de acord, sacrifica mii de vieți de nemți pentru ceea ce se considera a fi Interesul Germaniei.
Ce putea să facă Paulus în aceste condiții? Știa că pînă la urmă va fi obligat să capituleze. Putea să mai amîne capitularea. Da, dar asta însemna noi și noi sacrificii inutile.
Germania a fost învinsă.
Istoria au scris-o învingătorii. Și suferințele îndurate de nemți în Punga de la Stalingrad de dragul Interesului general au fost văzute din perspectiva Învingătorilor ca inutile, dacă nu chiar prostești.
Cazul Armatei a șasea mă trimite la eterna întrebare ridicată în Istorie ori de cîte ori indivizilor li s-a impus să se sacrifice de dragul unor interese superioare. Să zicem că, deși Trăim doar o singură dată și prin urmare viața unui om e mai scumpă decît orice întindere de pămînt numită țară, pînă la urmă trebuie să te sacrifici pentru ceilalți. Nenorocirea e că idealul pentru care te sacrifici tu, individ, unic prin lume de gînduri și trăiri, prin viața ta de familie, prin idealurile tale, devine la un moment dat o prostie, dacă nu chiar o crimă. Zeci de mii de români s-au sacrificat pe Frontul de Est în numele Cruciadei antibolșevice. După 23 august 1944, dacă s-ar fi putut trezi din somnul morții, ar fi văzut că idealul pentru care li s-a cerut să-și dea viața apare acum ca o crimă.