Personaj
Se fălea prin sat că fiul său furase pistolul care declanșase Primul Război Mondial.
Lingușitoarea
Sînt undeva în Găgești-Deal, ultimul rînd de case înaintea livezilor care prefațează pădurea.
Teoretic, ar trebui să domnească tăcerea. Practic, ajung pînă la mine fel de fel de sunete.
Departe, la vreo cîteva sute de metri, un cîine latră întărîtat. O fi venit cineva la vreun gospodar! Din capul uliței, curg întruna, ca leșia, manele.
Manele și iar manele. Întors din Italia azi-noapte, gospodarul le-a pus dis-de-dimineață. După care a plecat la oraș. Din fundul uliței, explodează tobele unui rock devastator. A dat drumul la combină, tot de dimineață, Gigel, proaspăt șomer, pe cale să spargă o bancă.
Un cocoș plin de fumuri lansează un cucurigu victorios. S-a urcat în acest scop pe grămada de gunoi. Zona scăldată în soare a ogrăzii s-a apropiat de mine pe furiș. M-am trezit, pur și simplu, cu ea la picioare. Pe furiș a venit și pisica. Habar n-am a cui e. De cum intru pe poartă cu mașina se și înființează.
Cum o ghici-o, dintre mașinile care urcă pînă aici, în Deal, pe a mea?
O fi fost mecanic auto înainte de a se reîncarna în pisică?!
E lingușitoare pînă peste poate.
O lingușitoare cu clișee.
Toarce, mimînd plăcerea de a te vedea. Se freacă de piciorul tău. Se depărtează nițel și, privindu-te languros, ridică pe rînd lăbuțele din față.
La început m-a încîntat.
Acum mă supără.
E o oportunistă fără scrupule.
Știe ce scriu manualele despre pisici și, pentru a se pricopsi cu ceva, o face pe iubitoarea.
Peron, la miezul nopții
Aproape de miezul nopții.
Timp cînd și minutarele obosesc și se mișcă pe cadranul alb, uriaș, al ceasului de deasupra peronului ca și cum ar bîjbîi.
Majoritatea trenurilor de noapte au plecat deja, cu lunecarea lor înceată pe lîngă peroanele pustii, cu controlorii răscrăcănați în ușile încă deschise, cu un cetățean albit la tîmple intrînd într-un compartiment gol și luminat tocmai acum, cînd fereastra a ajuns în dreptul tău, și mai apuci să vezi doar cum insul își așază în plasa de deasupra servieta de voiaj (un domn în delegație?), înălțîndu-se pe vîrful picioarelor ca să ajungă.
Mai trebuie să plece un tren de noapte – cel de Iași –, după care agitația feroviară se va potoli, căzînd într-o ușoară amorțire, pentru ca, pe la cinci dimineața, odată cu sosirea trenurilor din țară, să se trezească și să-și revină brusc.
În liniștea uriașă, scutită de anunțurile difuzoarelor, fîșîie puternic furtunul echipei de curățenie. Șarpele de cauciuc e ținut de însuși șeful echipei, un burtos cu șapcă de ceferist. Prea scurți, pantalonii lasă să i se vadă gleznele păroase și, așa cum merge, crăcănat, pare că cineva dinăuntrul lui îi trage în sus nădragii. Adjunctul lui mișcă furtunul
într-o parte și-n alta. În urma lor, cîteva femei în halate albastre, rupte pe la subsuori, împing alene apa cu niște mături boante.
Cu toții, de la șef pînă la ultima femeie, sînt loviți de o lehamite exemplară.
Garnitura de Iași, trasă la peron cu cinci minute înaintea plecării, așteaptă calmă fluierul isteric al conductorului. Garnitura lungă e goală și întunecată. În apropierea locomotivei se vede însă un vagon la care e coadă. Un șir de călători așteaptă la rînd să se cațere pe scara înaltă, învăluiți de aburul țîșnind dintr-un furtun spart.
Spre el se grăbesc pe peron, alături de mulți alții, o țărancă bătrînă, legată sub bărbie cu o broboadă de lînă, abia mergînd, și o femeie tînără, la vreo 30 de ani, care o sprijină.
Mai sînt cîteva minute pînă la pornirea trenului.
Aburul țîșnește mai tare și parcă mai neliniștitor.
Dintr-o clipă într-alta, trenul se poate mișca din loc, cu acea lunecare indiferentă care te umple de ură, pentru că pleacă fără să țină cont de tine.
Și cele două femei se grăbesc, disperate că nu vor ajunge la timp. O grabă neputincioasă, pentru că bătrîna obosește. Face doi pași și se oprește să-și tragă răsuflarea.
Femeia (nora?, fiica?) nu se enervează.
Așteaptă liniștită ca bătrîna să-și revină, și iar o iau din loc, fără să renunțe, cu o îndîrjire stranie, care zgîrie nervii.
Din fericire, singurul ins care le-ar putea vedea, deoarece n-are grija nici unui tren, e ocupat pînă peste cap cu spargerea unui chioșc de țigări.
Bufet improvizat
Bucătarul, geamgiu în timpul liber, a tăiat în fereastra bufetului un pătrat strîmt, ca vizeta unei uși de celulă.
Prin orificiul astfel închipuit, ospătarul dinăuntru servește distinșilor clienți de afară porții de mititei cu cartofi prăjiți în ulei rînced.
Totul se petrece doar la nivel de mîini.
Clientul întinde prin pătrățel bancnotele de un leu scoase din buzunarul de la spate al pantalonilor.
O mînă murdară de grăsime, cu un inel ruginit, le ia, după care, revenind, pune pe policioara de tablă cartonașul care ține loc de farfurie.
Maidanezi slăbănogi urmăresc spectacolul cu priviri flămînde, iluzionîndu-se că se vor pricopsi și ei cu o bucată de carne.
Luînd în mîini cartonașul, consumatorii pornesc în căutarea a ceva care ar putea ține locul meselor absente.
Unii își așază porția pe capota mașinii. Cu mare grijă, să nu păteze vopseaua cu grăsimea de pe fundul cartonașului.
Unii înfulecă în picioare, plimbîndu-se în sus și-n jos cu tăvița în mînă.
O doamnă cu pălărie, singura femeie de aici, a fost mult mai norocoasă decît bărbații.
A găsit un loc de masă pe tomberonul de gunoi.
Dinăuntru vine mirosul unei găleți de murături scofîlcite, aruncate de o gospodină din bloc.
Doamna poate spune astfel că are la mici, drept garnitură, miros de murături.
Cu toții au renunțat la scobitorile înfipte în mititei.
Prind sulul de carne cu două dește și, tropăind îndrăcit, pentru că frige, mușcă din el ca și cum ar fi gata s-o ia la fugă.
Tocătura e fierbinte, dar și unsuroasă.
Pentru că n-au șervețele (au cerut, dar ospătarul a ridicat din umeri), consumatorii își ling degetele.
E nu numai eficient, dar și gustos.
Fapt
Potrivit unei știri din presa locală, de doi ani, polițiștii din județ n-au mai văzut gloanțe adevărate decît în filmele de la televizor.
Șantajista
Florica Bănulescu are doar 16 ani.
Arată însă ca și cum ar avea 25. E dintr-o familie din Moldova de Sus, destrămată după Revoluție.
Tatăl face pușcărie pentru omor din culpă.
Potrivit Rechizitoriului, în noaptea de 14 spre 15 august a călcat cu căruța un ins beat, care dormea lungit pe carosabil.
Pantelei Bănulescu a declarat la proces că n-are nici o vină. În noaptea respectivă, mai precis, în zori, mergea la Piață cu o căruță de pepeni furați de pe lotul didactic al Facultății de Agronomie. Pe strada Ionel Brătianu, fostă Greva de la Grivița, cufundată în beznă de cînd fusese tăiată lumina, deoarece primăria avea datorii imense la Compania de electricitate, i-a țîșnit în față reclama la Marlboro. Cum aceasta înfățișează un bidiviu luminos galopînd cu zvîcnituri, calul său s-a speriat, crezînd că se vede în oglindă făcînd altceva, și a luat-o la goană.
Pepenii au zburat cît colo.
Din cîte își amintește, căruța a trecut la un moment dat peste ceva. El a crezut însă că e un dîmb, unul dintre numeroasele dîmburi de pe străzile Iașiului.
Mama Floricăi, profesoară de Istorie, e plecată la Paris, pe post de cerșetoare. O rețea dăduse lovitura prin plasarea la obiectivele turistice a unor cerșetori cu studii universitare, unii chiar cu Doctoratul luat. Pînă acum, amărîtul ședea în fund pe asfalt, cu tradiționala farfurioară în față, de unde ridica spre trecători o privire cît mai dramatică.
La o adică, se apuca și de mormăit ceva într-o franceză stricată.
Noua rețea, surprinzînd prin agresivitatea cu care pătrunsese pe piața din Occident, altfel plină ochi, folosea cerșetori care angajau cu turiștii dialoguri competente despre măreția Franței napoleoniene.
Florica a venit la București cu gîndul să se facă actriță de telenovelă.
N-a reușit.
Producătorii căutau tinere care să se poată lăuda că și-au pus silicoane, or, ea, care avea sîni generoși de la natură, se sfia să mintă în direct.
Mult timp după aceea n-a găsit de lucru.
Peste tot, cînd a vrut să se angajeze, a fost refuzată pe motiv că
n-avem nevoie de minore, nu vrem să ne complicăm cu cartea de muncă. Se gîndise la un moment dat să se facă vînzătoare de sucuri falsificate. Tinere ca ea, cu înfățișare de copilă, erau la mare căutare în meseria asta. Pe cei de la Garda Financiară, veniți în control, îi dădea gata smiorcăiala copilelor care ziceau că-și pierd locul de muncă și, prin asta, vor muri de foame, dacă se desființează chioșcul.
A renunțat însă cînd i s-a spus că pentru asta trebuia să aibă Diploma de Bacalaureat.
Și-a găsit pînă la urmă un loc de muncă, temporar, la o formațiune din Opoziție. Cum arăta de 25 de ani, a fost angajată cu ziua să strîngă semnături împotriva Guvernului. Habar n-avea de politica partidului pentru care lucra. Habar n-avea nici de ce voia acesta să dea jos Guvernul.
— Guvernul e guvern! – gîndea ea, stînd pe scaunul pliant, sub umbreluța în culorile partidului, la o măsuță pe trei picioare, cu un registru flenduros în față.
Nu venea nimeni să iscălească. Din cînd în cînd însă, poposeau aici activiști de la Centru ai partidului, deghizați în oameni ai muncii sărăciți de oligarhie sau în pensionari care se întorceau de la Piață cu o legătură de pătrunjel (doar atît își puteau permite din pensia amărîtă!). După ce descindeau din Mercedesuri, se duceau la WC-ul din Piață, dat în concesiune pe un secol unuia dintre vicepreședinții partidului, își scoteau costumele comandate la Paris, pentru a le pune pe cele din Clăcașii de Cezar Bolliac. Îndreptîndu-se glonț spre locul de muncă al Floricăi, luau registrul și, fără să zică nimic, își trînteau ditamai iscălitura de protest împotriva continuei sărăciri a maselor populare.
În ultima zi de lucru, tocmai cînd se gîndea unde dracu’ o să se angajeze (fără disperare însă, deoarece era leneșă în reacții și, în general, lasă-mă să te las), dădu peste ea unul dintre finanțatorii partidului. Acesta nu era obligat s-o facă pe omul simplu. Dădea suficienți bani pe sub mînă ca să-și permită să umble așa cum era.
Coborîse din jeep agitînd cheile și vorbind la unul dintre cele trei telemobile.
Avea chef de taifas.
Tocmai încheiase o afacere trăsnet – o comandă de asfaltat cîteva bulevarde fără să fie nevoie – și simțea nevoia unei destinderi.
Florica i se păru interesantă.
Era ceea ce se numește o vacă.
Dar tocmai asta prețuiesc mulți bărbați, speriați de femeile deștepte, lîngă care – zic ei – te simți ca înaintea examenului de admitere la o facultate de stat. Arăta nițel dezmățată, e drept, dar ce om ca el s-ar fi combinat cu Fecioara Maria? Probabil divorțată, avea deja un hogeac, nu trebuia s-o îmbraci și s-o încalți, ca pe alea venite din Moldova de Sus.
Din vorbă-n vorbă, din hîrjoană în hîrjoană, Florica îi spuse că are doar 16 ani.
— Cum, doar 16 ani? – întreabă el, prostește, mai mult pentru a-și ascunde tresărirea de mirare.
Și n-apucă să-i întărească fata răspunsul, că lui îi și trecu prin cap afacerea.
Putea fi plasată prin paturile unor politicieni fără ca respectivii
să-i știe vîrsta.
Și cînd și-o făceau amantă, înșelați de aspectul ei de muiere, pac certificatul!
Și așa își găsi Florica Bănulescu, în sfîrșit, un job:
Cel de șantajistă.
Și destul de bine plătit!
Graficul
Chiar la intrarea în șantier, mai precis după ce lași în urmă bariera mînuită din gheretă de un ins abia deslușit, te întîmpină, umăr la umăr cu Panoul de onoare, Gazeta de perete satirică, intitulată, mai mult decît semnificativ, Cuiul.
Pornită la drum cu entuziasmul tipic începuturilor, ea a rămas acum doar cu un singur articol, mai precis, un catren:
Cînd ceilalți muncesc vîrtos
Ei trag graficu’ în jos
Cu absențe nemotivate
Ori cu piese rebutate.
Versurile, clădite într-o strofă, stau cocoțate în spinarea unui desen uriaș, care le ține cu plăcere, deși pe gratis.
Sînt ușoare ca fulgul și, mai ales, frumoase.
Nu e chiar un desen.
E un grafic străbătut de la un capăt la altul de o săgeată roșie, vînjoasă, de care s-au atîrnat, cu scopul vădit de a o trage în jos, numiții: Toader Moise, Dumitru Pirpilic și Vasile Maican. Toți cei în trecere pe aici, indiferent că merg pe șantier la lucru sau la furat, simt, dînd cu ochii de grafic (deși mulți n-o spun, pentru că e vorba de o stare nelămurită, un fel de boare a conștiinței), că, oricît ar trage de ea cei trei, săgeata, încordată ca o ceafă de taur, nu va ceda nici cu un milimetru.
Astfel că, în ciuda celor afirmate în catren, inșii respectivi stau atîrnați de săgeată ca proștii.
S-au prins de ea, în joacă, pentru că și așa pierdeau timpul, și acum, că linia a luat înălțime, nu știu ce să mai facă:
Să-și dea drumul, riscînd să-și scrîntească vreun picior, sau să se țină mai departe agățați de săgeată, chiar dacă îi trec nădușelile de frică.
Mulți cred că e deja prea tîrziu:
Satirizații nu-și mai pot da drumul, dar nici mult n-au să mai reziste.