„Vei avea un șoc total! Vei trăi o experiență unică în viață! Nu vei avea de ce regreta! Japonia nu e ca alte țări!”. Astfel de vorbe mi s-au spus cu duiumul în clipa cînd s-a ivit perspectiva unei călătorii în Japonia. Ele m-au hotărît de altfel, să răspund invitației de a merge pentru 12 zile în cea mai puternică țară din Asia și, mai ales, concurentă înfricoșătoare a mult îngîmfatei Americi.
Un drum de aproape 11 ore, cît face avionul de la Frankfurt la Tokio, nu mă încînta deloc. Cînd eram mai tînăr aș fi fost în stare să fac orice pentru a vedea o țară străină, fie ea și Bulgaria. Acum însă, o noapte pierdută și încă nu oricum, ci înghesuit într-un scaun de avion, mi se pare un sacrificiu prea mare de dragul unei călătorii. Drumul, nu numai obositor, dar și neliniștitor, pentru că avionul merge mult timp peste Siberia (te gîndești că, prăbușindu-se, pînă vin echipele de salvare ești deja schelet!) și noaptea pierdută sunt nimic pe lîngă dereglarea generală ivită din uriașa schimbare de fus orar. Ceasornicul interior e dat atît de tare peste cap, că-i umblă limbile încolo și încoace prostește. Cînd la Tokio e seară, la București n-a trecut de prînz. Cînd cei rămași acasă s-au culcat, tu iei micul dejun.
Argumentele șocului năprasnic pe care urma să-l am în Japonia se împărțeau în două. După unii, țara e diferită de altele, pînă la a se constitui într-o altă lume, prin cultul tradiției. După alții, e unică pe glob prin agresiva pătrundere a tehnologiei secolului XX în viața oamenilor. Sub puterea acestor argumente, cîteva zile bune după sosirea la Tokio, m-am străduit din răsputeri să dau peste ceva care să mă șocheze. Dezamăgire totală. Filmele ieftine și literatura de proastă calitate ni i-au înfățișat pe japonezi drept niște inși cruzi, gata să-și bage sabia în burtă, firește, nu înainte de a ți-o vîrî ție în burtă.
Chiar din avion m-am convins de contrariul. Nimerisem, din fericire pentru oasele mele, un rînd cu două scaune libere. Dincolo de ele, ședea un japonez cu o figură severă, colțuroasă, cum vezi, în filmele despre lupta popoarelor din Asia împotriva ocupației nipone. Cum ședeam noi liniștiți (reușisem să mă înțeleg cu posomorîtul meu tovarăș de rînd prin semne cu privire la împărțirea sferelor de influență asupra celor două scaune), iată că vine o tînără japoneză blîndă și cu ochelari, ca o profesoară de Constituție într-o țară liberă și democratică.
Respectiva mă întreabă dacă unul din cele două scaune e liber. Liber! Am răspuns, eu sedus nu de înfățișarea tinerei camarade de avion (altfel urîțică), ci de suita de surîsuri și plecăciuni căreia respectiva nu-i mai dădea de capăt. Mai tîrziu, cînd am căpătat experiență în materie de japonezi, am descoperit că surîsurile și plecăciunile nu spun nimic despre starea sufletească a celui care se dedă la ele. Acestea sunt făcute cu un mecanicism absolut, așa cum cei prost crescuți se scobesc în nas. La hotelul „New Otani”, unde am stat în primele zile, ori de cîte ori treceam pe lîngă el, prin hol, un tînăr înalt și subțiratic, într-un costum verde și cu beretă, în genul Vînătorilor de munte, îmi trimitea un lung șir de plecăciuni și zîmbete. Mai întîi am crezut că mă cunoaște de undeva. La sosire îmi dusese bagajele pînă în cameră tot un tînăr. O fi ăla, mi-am zis, gata să-i răspund. Abia mai tîrziu, după ce am avut inspirația să-l pîndesc, mi-am dat seama că făcea așa cu toată lumea. Posternarea ritmică intra în îndatoririle sale fundamentale. Pentru asta și fusese angajat.
Luni spre marți noaptea, zburînd pe deasupra Germaniei unificate, n-aveam cum să știu că japonezii surîd și fac plecăciuni fără nici un motiv. De aceea, extrem de amabil, am răspuns pozitiv dorinței tinerei japoneze de a aduce pe cineva pe unul din scaunele libere, mai ales că, la nivelul englezei mele, nu-mi era prea clar dacă acel cineva era ea sau vreo prietenă, mult mai drăguță.
Cum ar fi trebuit să prevăd, tînăra s-a întors cu mama. Aceasta a făcut imediat ordine. M-a împins pe mine spre japonezul posomorît și și-a lăsat pentru ea un loc liber. Asta l-a enervat rău de tot pe confratele meu de suferință. Drept urmare, respectivul i-a zic ceva tovarășei sale de țară, continent și rasă. I-a zis ceva e un fel de a spune, pentru că japonezul supărat a turuit vreo jumătate de oră.
Mi-am dat seama, după cum arăta japonezul înainte spre mine cu mîna, că-i spune femeii: în primul rînd, să se care la loc, pentru că distinsa mamă venise de undeva, din față; în al doilea răînd că din cauza nesimțiri ei, eu stau prost. Nu numai că mi-a ocupat amărîtul de loc liber, dar, mai mult, m-a înghesuit pe un scaun, în timp ce ea, o intrusă, se lăfăie pe două scaune. Judecînd după mînia japonezului colțuros, dar mai ales după filmele văzute, am fost sigur că sare la ea și-i taie gîtul, după care își face harakiri. Mă și pregăteam să intervin ca mediator. Nimic din toate acestea nu s-a întîmplat însă. La finele turuielii, japonezul s-a potolit ca prin farmec și scoțîndu-și pantofii, gest pe care nu l-am întîlnit în filmele cu samurai, s-a pus să tragă un pui de somn.
Nu-i nimic, mi-am zis. Eram într-o cursă internațională. În afara hotarelor Japoniei. Cînd sînt în străinătate, japonezii sânt obligați să renunțe la japonism, cum i-aș spune felului de a fi tradițional.
În Japonia. cînd voi ajunge, va fi altceva.