După întoarcerea din Rusia, unde am fost să văd, printre altele, Poligonul de la Butovo, locul de lîngă Moscova, unde au fost executați, între 8 august 1937 și 19 octombrie 1938, 21.000 de condamnați la moarte în cadrul Marii Terori (cîte o sută de persoane pe zi), am luat la rînd cărțile din dulapul consacrat de sus pînă jos Istoriei Rusiei de la începuturi pînă la Vladimir Putin, pentru a găsi cărți despre sinistra Teroare stalinistă.
Printre altele, am dat de varianta românească a cărții lui Robert Conquest The Great Terror. A Reassessment, apărută la Pimlico în 1996, ediție revăzută și adăugită a celebrei cărți The Great Terror din 1968, tipărită, așadar, înainte de Căderea comunismului.
Citisem pe vremuri, la puțin timp după apariție, varianta franțuzească a primei ediții, variantă tipărită în Franța lui 1970 sub titlul La Grande Terreur.
N-am ce face și mă apuc de citit pe sărite Marea Teroare. Mă bate tot mai tare gîndul s-o iau de la capăt, deși recunosc deja, ca însușite cîndva, idei din text. Am parcurs în dimineața asta, capitolul Arhitectul terorii, scris ca un nou și inutil efort de a dezlega enigma Stalin. Spun, inutil, deoarece enigma Stalin nu trebuie căutată, cum procedează Robert Conquest, în personalitatea Marelui Învățător, ci în Mecanismul care a înlesnit Teroarea. Și prin Mecanism, înțeleg nu doar regimul bolșevic, ci și specificul rusesc.
Din tot ce spune Robert Conquest se degajă drept unul dintre secretele succesului repurtat de Stalin incredibila capacitate de a-și ascunde gândurile. Într-o lume de vorbăreți în stilul personajelor cehoviene, definitiv trăncănitoare, Stalin e un Mare Tăcut.
Scrie Robert Conquest:
„Astfel, într-o manieră fără precedent în Istorie, Stalin și-a continuat «lovitura de stat centimetru cu centimetru», culminînd cu un vast măcel, dar dând totodată senzația de moderație. Prin tăcerile și conversațiile lui neprovocatoare, el nu numai c-a înșelat mulți străini, dar și în Rusia, în momentul culminant al epurărilor, a putut să evite blamul poporului.”
Aceasta e una dintre marile bizarerii ale Istoriei universale, contribuție majoră a Rusiei la zestrea de ciudățenii a omenirii. Deși autor al Terorii, în dese rînduri autor al Rechizitoriilor, comanditar al execuțiilor, semnatar al listelor cu condamnări la moarte, Stalin și-a păstrat imaginea de Conducător care nu știe nimic din ceea ce se întîmplă, lungul șir de crime care-i definește regimul trecînd drept opera altora.
A lui Iagoda, a lui Ejov, a lui Beria.
Cum a reușit asta?
Robert Conquest dă într-un fel răspunsul:
Incredibila capacitate de disimulare. Stalin trece pentru toți colegii lui Lenin un mediocru, un cenușiu, un tălîmb. Nu vorbește în public, pare a nu avea idei ascuțite, nici măcar idei, nu-și dă pe față trăirile.
În realitate, nu e deloc un mediocru. Dacă era, adversarii săi din Partid l-ar fi făcut tăieței.
Da, Stalin e o personalitate, chiar dacă ascunsă sub cenușiul mediocrității.
E însă o personalitate născută să elimine adversarii, și să pună mîna pe Putere.
Nevoia de Putere e o notă definitorie a tuturor marilor lideri din Istoria lumii.
Dar Puterea pe care ei se luptă s-o dobîndească și mai apoi s-o păstreze rămîne totdeauna un mijloc pentru un alt scop:
Pentru proiecte de țară și de planetă mai mult sau mai puțin fantasmagorice, pentru glorie, pentru avere, pentru lux.
La Stalin avem de a face cu o nevoie de Putere în sine, suficientă prin conștiința Puterii. Un dușman e înlăturat nu pentru că stă în calea Puterii, ci pentru că una dintre notele puterii e tocmai posibilitatea de a-l lichida pe cel care te-a supărat fie și nițel.
Observă magistral Robert Conquest:
„Buharin a spus limpede: «El își va schimba teoriile în orice moment pentru a se descotorosi de cineva». Din punct de vedere politic însă, aici avem de a face cu o consecvență esențială. Singura tendință fundamentală ce poate fi găsită în permanență este dorința lui de a-și întări poziția. Acesteia i se subordonează, în scopuri practice, restul. Ea l-a condus la puterea absolută.”