A fost odată un morar care avea trei fii, un măgar şi un motan. La moartea sa, fiul cel mare moşteni moara, celui de—al doilea îi reveni măgarul şi celui mic, doar motanul. Cel din urmă nu era deloc mulţumit că obţinuse cea mai săracă parte a moştenirii. Văzând aceasta, şi fiindu—i teamă că nu cumva stăpânul său să vrea să scape de el într—un moment de disperare, motanul spuse: —Fii fără grijă, stăpâne. Dacă îmi dai un sac şi o pereche de cizme, o să vezi că nu sunt chiar atât de nefolositor precum crezi. Tânărul acceptă, căci nu avea ce pierde. Când motanul primi sacul şi cizmele, le încălata cu atâta uşurinţă, de parcă ar fi fost obişnuit să le folosească. Apoi îşi puse sacul în spinare şi se îndrepta către un loc unde păştea o turmă de oi. Baga în sac seminţe şi multă iarbă proaspătă şi se culcă la pământ, prefăcându—se că doarme. După un timp, un mieluşel nevinovat se îndrepta spre sac şi, văzând că în interiorul acestuia era iarbă fragedă, intra în el. Vicleanul motan se ridică imediat şi legă sacul la gură, prinzând mielul înăuntru. Apoi îşi încălţa cizmele şi o apucă spre palatul regal, unde ceru să—i vorbească regelui. Odată ajuns în faţa acestuia, făcu o plecăciune adâncă şi îi spuse: —Maiestate, am aici un miel viu pe care vi—l oferă domnul marchiz de Carabaş. Motanul tocmai inventase acel nume pentru stăpânul său: marchizul Carabaş. —Spune—i stăpânului tău că îi mulţumesc mult, răspunse regele.
Câteva zile mai târziu, motanul se ascunse printre câţiva snopi de grâu, lăsa iarăşi sacul desfăcut şi prinse înăuntru doua potârnichi. Fără să piardă timpul, i le duse regelui, care acceptă încântat noul cadou. Şi tot aşa, motanul continua să—i ducă vânat regelui, mai multe luni la rând, din partea presupusului marchiz. Într—o zi, ştiind că regele avea de gând să se plimbe pe lângă râu împreună cu fiica sa, cea mai frumoasă prinţesa din regat, îi spuse stăpânului său : —Dacă îmi vei urma sfaturile, norocul îţi va surâde. Nu trebuie decât să mergi la rău şi să faci o baie. De restul mă ocup eu. Tânărul îl ascultă, deşi nu ştia în ce scop. În timp ce făcea baie, trecu pe acolo trăsura regelui şi motanul începu să ţipe cât putu de tare: —Ajutor, ajutor, se înecă stăpânul meu, marchizul de Carabaş! Auzind asemenea ţipete, regele privi pe fereastra trăsurii şi îl recunoscu pe motan, care îi adusese de atâta ori vânat. Fără a pierde vremea, îşi trimise gărzile în ajutorul marchizului de Carabaş. Motanul îi explica regelui că, în timp ce stăpânul său făcea baie, au părut nişte hoţi care i—au furat hainele. (În realitate, vicleanul motan ascunsese hainele sărăcăcioase ale stăpânului său în tufişuri.) Regele porunci să se aducă cele mai bune haine pentru marchizul de Carabaş, care îi mulţumi. Cum hainele scumpe pe care le primise îi accentuau şi mai mult plăcuta înfăţişare, fiica regelui se îndrăgosti nebuneşte de tânăr. Motanul era foarte mulţumit să vadă ca planul său începuse să dea roade. Merse înaintea suitei regelui şi, după puţin timp, întâlni câţiva ţărani care tăiau iarbă pe un izlaz de lângă drum. Motanul se apropie şi le spuse : —Oameni buni ! Dacă nu îi spuneţi regelui că acest izlaz îi aparţine marchizului de Carabaş, vă veţi transforma în stană de piatră. Când regele porunci să se oprească trăsura ca să întrebe cui îi aparţinea frumosul izlaz, ţăranii spuseră : —Este proprietatea marchizului de Carabaş. Regele îi spuse marchizului : —Ai o proprietate frumuşică, iubite prieten. Motanul viclean, care mergea numai înainte, întâlni alţi cosaşi şi se repeta scena de la izlaz. Trăsura regelui se opri din nou. —Cui îi aparţine acest grâu ? întreba regele. —Marchizului de Carabaş, Maiestate, răspunseră cosaşii. Regele, plăcut surprins, îi spuse fiului de morar: —Văd că eşti foarte bogat ! Motanul încălţat, care era mereu în fata trăsurii, repeta acelaşi lucru tuturor ţăranilor pe care îi întâlnea pe drum. Şi astfel ajunse regele la concluzia că tânărul marchiz era putred de bogat. În cele din urmă, motanul ajunse la un castel frumos care, împreună cu pământurile pe lângă care trecuseră, aparţinea unui vrăjitor foarte bogat. Motanul, care se informase despre puterile vrăjitorului, bătu la poarta castelului şi îi spuse că avea onoarea să îi facă o vizită. Vrăjitorul îl lăsă să intre şi îl invită să ia loc. —Mi s—a spus, începu motanul, că ai puterea neobişnuită de a te transforma în orice animal, de exemplu, într—un leu sau leopard, dacă vrei. —Aşa este, răspunse vrăjitorul. Şi ca să te convingi, mă vei vedea transformându—mă într—un leu. Şi, într—adevăr, vrăjitorul rosti cuvintele magice şi se transforma într—un leu.
Motanul, speriat, se căţără pe acoperiş şi nu coborî până când vrăjitorul nu reveni la înfăţişarea umană. —M—au asigurat, de asemenea, spuse motanul, că eşti în stare să te transformi într—un animal micuţ, ca un şobolan sau un şoricel. Mie, să fiu sincer, mi se pare absolut imposibil. —Imposibil? zise vrăjitorul. Stai să vezi acum. Şi se transformă pe dată într—un şoricel. Motanul nu aştepta nicio clipă şi se năpusti peste el, înghiţindu—l. În acel moment, regele trecea pe lângă castel şi vru să—l viziteze. Motanul îl auzi şi alerga repede la intrare ca să—l primească: —Bine aţi venit în castelul marchizului de Carabaş, spuse el. —Şi castelul ăsta este tot al tău? întreba regele surprins. Niciodată nu am văzut o clădire atât de frumoasă. Poţi să—mi arăţi interiorul? —Cu multă plăcere, spuse marchizul. Intrară într—un salon mare, unde se aflau mese întinse, cu bucate minunate pe care vrăjitorul le comandase pentru nişte prieteni. Regele, ca şi fiica sa, care era înnebunită după marchizul de Carabaş, rămase încântat văzând bogăţiile pe care le poseda şi îi spuse după ce mâncară: —Depinde doar de dumneavoastră, marchiz de Carabaş, să fiţi ginerele meu. Fiul morarului, făcând o plecăciune adâncă, accepta onoarea pe care regele i—o acordă şi chiar în acea zi se căsători cu frumoasa prinţesa. Motanul Încălţat deveni un mare domn şi, din acea zi, se dedica numai vânătorii de şoareci, ca să se distreze când se plictisea.