Șovăială
Lîngă gardul stînd să cadă al Institutului schelălăie un cățeluș rămas de unul singur.
De la cîțiva metri distanță, o pisică tărcată îl privește nedumerită.
Nu știe dacă s-o rupă la fugă sau să-i dea o labă.
Cu noroc
Nicolae Spătaru. Flăcău vesel, mereu binedispus, dar ocolit de fete pentru că pare veșnic murdar, deși el se spală zilnic. Într-o dimineață de mai, a avut curaj să se urce într-unul dintre autobuzele IRTA, deși în toate satele de pe parcurs se zvonise că șoferii băuseră toată noaptea, la nunta unui coleg, țuică din marmeladă sintetică.
Nicolae Spătaru a ajuns teafăr la Prăvăleni.
Știindu-se beat mort, șoferul condusese mult mai atent ca de obicei, respectînd pînă la virgulă regulile de Circulație.
Într-o seară, voind să meargă la dans în satul vecin, Nicolae Spătaru și un alt flăcău din sat au furat un tractor de la CAP și au
pornit-o spre locul petrecerii. La vreo cîțiva metri de la plecare, tractorul s-a răsturnat în șanț. Nicolae Spătaru s-a sculat frumușel de pe jos, și-a lăsat prietenul în drum și s-a întors la CAP, după alt tractor.
L-a răsturnat și pe acela. N-a mai luat altul, deoarece CAP-ul avea numai două tractoare.
În consecință, timp de cîțiva ani, chiar și după ce se însurase, ajungînd gospodar la locul lui, Nicolae Spătaru a fost criticat în toate dările de seamă ale organizației UTC din sat pentru neglijență în serviciu.
Ca să nu se supere de asta, cei de la UTC i-au adus lună de lună o tîrnă cu fragi, culese în cadrul marii acțiuni pe țară de valorificare a plantelor și fructelor de pădure.
La spital, dimineața
Autobuzele opresc în stație, bufnesc zdravăn ușile, ca și cum ar vrea să le strice, leapădă un nou transport de călători, bufnesc ușile iar (tot zdravăn) și se pun în mișcare.
La ușa din spate se vede ieșind disperată mâna unui călător pe care deschiderea neașteptată l-a surprins luându-și rămas-bun de la iubită.
Intră pe poarta principală, interzisă vehiculelor de rînd, țipînd din sirenă ca și cum le-ar viola cineva, ambulanțe ce vor să arate că sunt grăbite.
Șuvoaie de angajați trec prin strâmtoarea celeilalte porți, pentru pietoni, ca apa dintr-un bazin de acumulare printr-un stăvilar ridicat.
De o parte și de alta a drumeagului care duce spre poartă se aliniază corect tarabe cu flori.
Pe pântecele uneia dintre ele, proprietara, inițiată într-ale economiei de piață, a scris cu vopsea albă:
„Un buchet de flori alină suferința celor dragi.“
Sînt puse la dispoziția celor care intră în spital flori pentru bolnavii vizitați, pentru medici, pentru asistente și surori, ba chiar și pentru iubita care lucrează la laboratorul de la subsol, deși ea n-a venit încă.
Nu e mai puțin adevărat că florile stau la dispoziție și celor care-și găsesc persoanele dragi în stare de cadavru.
În fața ușii principale, un bărbat în bluză de medic freacă urechile unui cîine care dă din coadă cu vădita intenție de a se pune bine cu oricine îi dă un ciolan.
De pe tocul ferestrei, un guguștiuc bate cu ciocul în geam, spre încîntarea femeilor de la Radiații, lovite de un acces de lirism.
Culoarele sînt animate la această oră.
În fața unui cabinet, așteaptă calm un bărbat ținînd în mînă, ca pe o bîtă de basebal, un buchet uriaș de crini.
La Radiografie, coada și-a pierdut răbdarea: cărucioare împinse de surori în pantaloni, bolnavi, în pijamale, pe picioarele lor, inși în civil, sosiți din oraș.
Doctorițele lucrează ca la forjă.
Vine pacientul, e pus rapid la aparat, e scos de la aparat, se ia fotografia, se atîrnă pe un stativ, doctorița dictează asistentei diagnosticul.
Pacientul nu pricepe nimic.
Ei și?!
Următorul!
Controale și supracontroale
Legea împotriva mersului pe blat cu trenul dădea bătăi de cap nu atît călătorilor, cît mai ales celor de la Căile Ferate. După intrarea ei în vigoare, trenurile fură luate cu asalt de echipe de control și supracontrol, alcătuite pe principiul piramidal. De cum se urnea din stație garnitura, își făcea apariția controlorul. Zicea Bună ziua!,schițînd ridicarea mîinii la șapcă, proclama: Biletele, vă rog!,le lua, le cerceta prin întoarcere pe o parte și pe alta, după care pleca mai departe.
Nu trecea nici un sfert de ceas, și ușa compartimentului se dădea în lături:
Apărea supracontrolul de Divizie de Cale Ferată, compus din trei inși, însoțiți de un polițist de la Circulație.
Călătorii prindeau să se scotocească după bilet. N-apucau să-și vîre înapoi buzunarele întoarse pe dos sau să-și închidă poșetele, că ușa se și deschidea din nou, pentru a lăsa înăuntru un alt supracontrol: cel de la SNCFR. Alcătuit din cinci funcționari de la Centru, o casieriță pentru încasarea pe loc a amenzilor și un jurist specializat în Dreptul administrativ, pentru a rezolva din scurt chestiunile controversate. Îl păzea un jandarm dotat cu scut, mască de gaze și pistol-mitralieră.
La nici jumătate de oră de la această inspecție, pica în vagon însuși Corpul de Control al ministrului. Prevăzut cu stații de emisie-recepție, GPS-uri, ochelari pentru vedere pe timp de noapte și măști de oxigen pentru scufundarea la mare adîncime.
Corpul de Control al ministrului era și el verificat de lucrători SRI, sub acoperirea de călători urcați în tren fără bilet. Scopul descinderii:
Să verifice felul în care-și făcuseră datoria echipele de control și supracontrol anterioare.
Fiecare călător trebuia să dea mai întîi biletul.
Acesta era vîrît într-un aparat portabil cu laser, dintr-un lot luat pe credit nerambursabil de la Uniunea Europeană, pentru a se stabili dacă găurile de la capsatorul controlorului nu fuseseră cumva falsificate. Un grafolog de la Institutul Național de Cercetare a înscrisurilor verifica autenticitatea Da-urilor lăsate de celelalte supracontroale. În fine, călătorii erau obligați să declare sub semnătură, riscînd închisoarea pentru mărturie mincinoasă, dacă, într-adevăr, trecuseră pe acolo echipele anterioare.
Campania, desfășurată timp de un an, a costat SNCFR-ul dublu decît paguba pe care ar fi produs-o călătorii fără bilet.
Da, dar în urma ei, SNCFR-ul a putut raporta cea mai spectaculoasă reducere de călători pe blat din țările recent admise în Uniunea Europeană!
Tunurile din hol
Armata Română a scos la vînzare tunuri, avioane de luptă și crucișătoare.
E un mijloc de a mai face rost de bani, fie și pentru a asigura servirea felului trei (plăcintă cu mere) la prînzul de la popota Marelui Stat-Major.
Sînt mulți amatori de astfel de piese.
Avioanele pot fi puse în fața vilei, pentru a-ți impresiona musafirii.
Dacă ai bani, angajezi și un pilot de avion de vînătoare, cu echipament cu tot.
Cînd apar oaspeții la poartă, neliniștiți de bunăvoința suspectă a dulăului cît un vițel, pilotul iese din carlingă, prefăcîndu-se că e gata să sară din aparat prin catapultare.
Crucișătoarele, în schimb, își găsesc locul în grădină, printre piticii cu șapcă, din ciment, și junele despuiate, din marmură.
Între desert și felul doi, la un semn anume al gazdei, ele pot trage o salvă năprasnică, de mare efect dacă ne gîndim că vila se zguduie ca la cutremur.
Cele mai căutate sînt însă tunurile de interior.
Așezate în holul imens, de la intrare, pot servi ca locuri de joacă pentru copiii preșcolari, care se pot cățăra pe ele luîndu-le drept căluți.
Martorul mincinos
După ce, un timp, practică meseria de martor mincinos, Vasile Șandru din Vintileasa se apucă de furat de prin autoserviri.
Despre perioada primei meserii, Vasile Șandru avea de spus numai lucruri plăcute.
Nu era prea greu, se cîștigau bani buni și, spre deosebire de alte profesii, nu scădea în planul cererii, indiferent de întîmplările din jur.
— Pentru că, zicea Vasile Șandru cînd venea vorba de meseria de martor mincinos, orice s-ar întîmpla pe lume, cît timp mai există oameni, se vor găsi oricînd doi inși care să se certe din te miri ce. Să se certe nu oricum, ci atît de rău, încît, la un moment dat, să nu mai știe nimeni cine e învingătorul.
Și pentru a stabili asta, mergeau la judecată.
— Vedeți? – continua Vasile Șandru, care de atîta umblat prin procese și prin preajma lor putea spune multe lucruri înțelepte despre ele –, judecata e un fel de a desemna cîștigătorul într-o întrecere ce s-ar fi putut încheia încă din momentul răfuielii. Înainte vreme, cînd nu erau procese, judecători, avocați și alte asemenea inutilități, orice scandal se termina inevitabil cu un cîștigător clar:
Cel care-l omora pe celălalt.
Vinovat e mortul nu vrea să spună decît că, pe timpuri, învins era mortul.
Au venit însă judecătoriile, Legea, Poliția, anchetele penale, instanțele de fond și instanțele de recurs. Lucrurile s-au schimbat mult, atît de mult încît, acum, totdeauna învingător e mortul, care reușește
într-o singură clipă să-l trimită pe celălalt, pe cel rămas în viață, în pușcărie.
Pînă la o asemenea înțelepciune, Vasile Șandru se mai învîrti mult timp prin preajma tribunalului, mai precis, pe străzile lăturalnice, unde-și lăsau căruța țăranii împricinați.
N-apuca omul să pună calului traista cu ovăz la bot, că și apăreau, ca la comandă, martorii mincinoși.
Oameni fel de fel.
Unii – curajoși sau chiar obraznici, scuipînd printre dinți, alții – timizi, cinstiți în tîrguiala lor cu împricinații.
La început, cînd primii martori mincinoși se iviră pe străzile din jurul tribunalului, țăranii se făcură că nu înțeleg.
Fugi, de aici, vere! – le rîseră ei în nas, pe rând, în timp ce legau caii de cîte un castan sau desfăceau legăturile cu merinde –, n-am nevoie de nici un martor fals, am destui martori adevărați.
Și așa era.
Cam în fiecare căruță se puteau vedea martori cu ghiotura: babe smochinite, vinete la față, cu broboada trasă pe ochi, flăcăi cu gurile căscate de uimire, deși nu prea era motiv de uimire, femei între două vîrste, nici frumoase, nici urîte, serbede; în fine, şi oameni care sunt totdeauna prezenți la o încăierare și, nu numai atît, pun și patimă în relatarea celor văzute.
O să mă întrebați – rîdea șugubăț Vasile Șandru, apropiindu-se de ascultători și dîndu-le în nas mirosul de vechi al hainelor sale – și pîrîtul, și pîrîtorul aveau martori, înseamnă că unii dintre aceștia mințeau. Ei! Aici începe hazul, că și martorii părții pîrîte și ai părții pîrîtoare se jurau că spun adevărul. Și, culmea!, chiar îl spuneau.
Ia zi, bade – începea judecătorul, blajin și familiar, cum fusese instruit că trebuie să se adreseze oamenilor din popor, fără carte, dar cu multă cinste –, cum a fost?
Și badea, sincer pînă în adîncuri, sufocîndu-se de mînie pe pîrît, povestea cu de-amănuntul cum a rupt acesta o scîndură dintr-un gard și cum i-a dat pîrîtorului în cap cu ea pînă acela a căzut lat la pămînt.
Venea la rînd martorul pîrîtului.
— Ia spune, bade, cum a fost? – se interesa judecătorul, cu același ton blajin și familiar.
Și martorul pîrîtului povestea, la rîndu-i, sufocîndu-se de mînie pe pîrîtor, cum a rupt acesta o scîndură din gard, cum i-a dat în cap pîrîtului și cum a căzut pîrîtul la pămînt.
Și unul, și celălalt erau atît de convingători în variantele lor net opuse, încît judecătorul, brusc înfuriat, îi declara pe amîndoi martori mincinoși.
Și astfel își făcură apariția martorii mincinoși de profesie, care nu mai riscau să fie respinși de judecător ca mincinoși.
Astfel că, după un timp, țăranii nu mai rîseră în fața martorilor mincinoși de profesie. Îi acceptară, dădură chiar și bani, dar nu fără un fel de stînjeneală, explicabilă dacă ne gîndim că nu prea credeau
într-astfel de martori.
Curînd însă, meseria luă avînt. Își făcură apariția și ași ai meseriei, cum era Vasile Șandru din Vintileasa, cu aerul lui de om destul de idiot ca să fie totdeauna acolo unde doi sau trei, în fine, mai mulți inși își spărgeau capetele. Astfel, meseria se perfecționă încetul cu încetul. Martorii mincinoși avură de luptat cu martorii sinceri, și-i biruiră, pentru că martorii sinceri trăiau întreaga scenă în timp ce povesteau sau, cum zicea Vasile Șandru, trăiau adevărul și, în consecință, se bîlbîiau, se înroșeau și se contraziceau, mă rog!, toate poticnelile unui om care crede ce spune, pe cînd martorii mincinoși relatau scena fără să clipească, insistînd pe amănunte, răspunzînd prompt tuturor întrebărilor.
Cînd martorii sinceri lăsară locul celor mincinoși, lucrurile se complicară.
Judecătorii, tot mai neputincioși, se vedeau obligați acum să aleagă nu adevărul de minciună, ci minciuna de minciună. Lupta se dădea între cine minte în așa fel încît să pară că spune adevărul.
Situația asta dură cîțiva ani, pînă într-o zi cînd un judecător nou, abia ieșit de pe băncile facultății, prinzînd firul afacerii, îi întinse o capcană lui Vasile Șandru, asul meseriei de martor mincinos.
Într-o după-amiază, în timpul unui proces plictisitor, cînd victoria lui Vasile Șandru se anunța ușoară, în sala tribunalului izbucni un scandal. Un țigan bătrîn, cu o mustață uriașă, de căldărar, îl pălmui pe neașteptate pe cetățeanul cu bretele de lîngă el. La rîndu-i, acesta îi arse o palmă. Conflictul angajă mai mulți inși. Cetățeanul pălmuit ceru arestarea țiganului, președintele evacuă sala și, peste cîteva zile, cîțiva dintre cei prezenți, printre care și Vasile Șandru, primiră citații de martori.
Aparent, întrebarea era foarte simplă: cine a bătut pe cine? (Amîndoi implicații intentaseră proces.) Vasile Șandru răspunse, senin și sigur, ca omul care fusese la fața locului:
— Păi, țiganul a dat primul, el e vinovat!
De îndată însă țîșni de la locul lui un ins pirpiriu, în niște haine de vară albe și boțite, care afirmă că Vasile Șandru minte, întrucît – a văzut el cu ochii lui – cetățeanul cu bretele a început-o.
Nici că se putea mai mare jignire!
El, Vasile Șandru, văzuse cu ochii lui cum țiganul dăduse primul. Pirpiriul mințea cu nerușinare. Bîlbîindu-se de furie, fără să se exprime prea clar, relată din nou scena și, pe măsură ce relata, începea să se îndoiască de cele văzute și, mai ales, spre deosebire de perioada anterioară, cînd simțea o adevărată bucurie să născocească tot felul de amănunte, întîmplarea la care fusese de față își pierdu la un moment dat tăria.
Vasile Șandru nu-și mai aminti ce văzuse cu ochii lui.
Mult mai grav, începu să creadă că de fapt el mințea și nu insul care-l contrazicea atît de înverșunat.
Descumpănit, se resemnă și tăcu.
Primi un an închisoare pentru mărturie mincinoasă.