Conflict cu Prefectura
Tabloul instalației electrice a Prefecturii se află în casa lui Guriță Găvănescu (vecinul dinspre cimitir al instituției). Cînd se îmbată, locatarul trage heblul. Clădirea Autorității se scufundă în întuneric. Furios, prefectul iese la fereastră și-l înjură pe vecin de mamă.
În ultimul timp, Guriță Găvănescu se face praf mult mai des și mult mai sistematic. A adus de la țară, unde are o livadă cu pruni, zece vedre de țuică, făcută ilegal, pe care și-a propus să le bea cît mai repede. Acum, clădirea Prefecturii se cufundă în întuneric seară de seară. Robinetul țevii care leagă casa lui Guriță Găvănescu de conducta cu apă se găsește în curtea Prefecturii. La ordinul prefectului, robinetul a fost închis și sigilat. Guriță Găvănescu a rămas fără apă.
Lui însă nu-i pasă.
Zice în gura mare, la buticul din colț, că o să se spele cu țuică!
Electorale
Unul dintre candidații la Primăria orașului Baia Mare și-a făcut (cu telefonul mobil) următorul clip:
Prima secvență:
Un băiețaș cu țuflica goală sare într-o băiță improvizată dintr-o cădiță de plastic.
Secvența a doua:
Un bărbat, dăruit de la Natură cu un burdihan zdravăn și de la stat cu o avere considerabilă, sare fără pregătiri prealabile într-o piscină de lux.
Final:
Hai să facem Baia Mare!, apare scris cu alb pe fond negru, din simplul motiv că telefonului i s-a epuizat memoria.
Cățelul fermecat din tramvai
Rezemat de cabina manipulantului, ca și cum ar fi gata să lunece pe podeaua plină de noroi, un vlăjgan blond, cu gura strîmbă, mai-mai că nu dă în clocot de atîta energie greu stăpînită.
Din deschizătura scurtei îmblănite, cată afară ochii unui cățel.
Tînărul strigă din cînd în cînd, arătînd cu mîinile spre deschizătură:
— Ia cățelul, neamule!
Călătorii reacționează în fel și chip. Unii nu-i dau nici o atenție, cufundați cum sînt în grijile lor zilnice sau uitîndu-se pe fereastră neliniștiți, întrebîndu-se dacă nu cumva ar fi trebuit să coboare la stația anterioară. Alții, dintre cei care merg pînă la capăt, surîd înveseliți. Două muncitoare zdravene, în paltoane maro, uzate, întorc capetele scîrbite. Un ins care povestise pînă atunci unui prieten cum poartă servieta cu clapele spre el, ca să nu rupă ciorapii doamnelor din jur, se răsucește spre cei din spate, căutînd parcă o confirmare pentru cele văzute.
Indiferent la ce se întîmplă, vlăjganul își continuă nestingherit reprezentația începută cu cîteva stații mai înainte. Scoate și vîră cățelul înăuntru, îl dă pe la spate, plesnind din palme – uite cățelul!, nu e cățelul! –, trece apoi pe la cîțiva călători, să-l pipăie respectivii și să vadă că subiectul se află acolo, în șuba călduroasă, ținut de cordon să nu cadă pe podea.
— Auzi, vino înapoi! – poruncește tînărul răsucindu-se în loc, greoi ca un urs.
Cățelul nici gînd să iasă de acolo.
— Lasă că-ți arăt eu! – zice proprietarul și-și desface încet, dar amenințător, cordonul, iar cățelul – țup! în patru labe, pe podeaua noroioasă.
— Aha! – face vlăjganul, ca și cum l-ar fi descoperit, și, icnind, se apleacă și-l smulge dintre picioare, unde potaia se oprise, tremurînd, ca să se scuture de purici.
După care îl ia în brațe.
— Hai, dă-mi o limbuță! – zice el, rugător.
Cum cățelul refuză, vlăjganul îi arde una peste cap. Cățelul chelălăie ascuțit.
Rezemat iar de cabina manipulantului, vlăjganul explică tuturor cît de mult iubește acest cățel care bea, fumează și mănîncă cu el dintr-o farfurie și e mai curat ca o gagică.
Dinspre spatele vagonului, atunci urcată în tramvai, își face loc o tipă la vreo 55 de ani, cu o căciulă de vulpe năpîrlită.
— Vai, ce cățel! – exclamă cucoana și, năpustindu-se asupra vlăjganului, i-l smulge din brațe și-l pupă duios pe botișor.
Buzele țuguiate a pupic lasă pe botișorul umed urme de ruj. Cățelul scoate limbuță și le linge, scheunînd satisfăcut.
— Cîți ani are? – se interesează tipa, mîngîind pe cap animalul, care s-a cuibărit cuminte la pieptul noii stăpîne.
— Atît și atît.
Cucoana i-l înapoiază, după ce-l mai pupă o dată.
Înveselit, vlăjganul îl vîră la loc în cojoc și, făcînd-o pe dulăul, hămăie întărîtat.
— Vai, vai! – țipă ascuțit doamna, fii cuminte, cuțulache!
Vlăjganul se mai uită spre ea de cîteva ori, după care, schimbînd tonul, zice scurt, ca și cum ar soma:
— Dă-mi și mie o țigară!
Versurile lui Ion Tomoioagă
Ion Tomoioagă din Maramureș, fost achizitor de fulgi de gîscă, actualmente pensionar, a trimis Consiliului Culturii și Educației Socialiste următorul Memoriu:
„Stimați tovarăși șefi,
Vin cu următoarele rugăminți la dumneavoastră să:
Dispuneți a fi citit acest manuscris de către un tovarăș bun, care este și lector din secția politică, care să-și dea părerea dacă este bun ori nu.
Am această rugăminte fierbinte, deoarece se zice că un doctor, prin diagnosticul dat de el la un tînăr spre a nu face armata și să fie respins de la armată, nimeni nu poate trece peste diagnosticul lui și tînărul sănătos tun nu mai face armata.
Tot așa-i și cu un redactor ori editor, dacă spune că o lucrare nu este bună, atuncea autorul nu mai are alt mijloc, decât să-și găsească singur sinuciderea sa.
Tovarășe Ministru:
Mă adresez domniei voastre, cu toată sinceritatea mea, ținînd seama că scriu pentru tineret mult care-mi este drag, și scriu pe înțelesul lui și numai poezie constructivă, poezie izvorîtă din sufletul unui poet sincer, și, în același timp, un poet care a suferit toate ororile trecutului negru, așa cum se poate vedea și din romanul meu în care sînt numai niște fragmente din viața neagră ce am avut-o în regimul trecut de exploatare, apoi, și din poezia mea se poate desprinde ura și lupta ce o duc împotriva asupritorilor.
Astfel că, dăruiesc tineretului nostru o poezie sinceră, clară și agreabilă pentru oricare cititor, nu mă afund la diferite labirinte filozofice pe care să nu le mai înțeleagă nimeni.
În concluzie: Sînt un poet adevărat, am peste 12.000 de titluri și 47 de manuscrise dactilografiate, așa cum este și acesta de față, pe care îl aveți în față. Este o avalanșă întreagă, și asta ar fi o mare mîndrie, nu numai a mea personală, ci și a tuturor minerilor din care fac parte, și mai ales a țăranilor muncitori.
Cer sprijinul domniei voastre, iar istoria va găsi acest lucru că:
Prin sprijinul domniei voastre, Ion Tomoioagă Maramureșeanul și-a putut realiza visurile sale, măcar pe o pătrime, dacă nu mai mult.“
Memoriului i-a fost anexat un manuscris, în vederea tipăririi:
„Versuri făcute de
Ion Tomoioagă, Maramureșeanul
În Sahara cea pustie
S-a deschis o librărie
Și pe firma ei scria
Te iubesc, nu mă uita!
Două mere
Două pere
Ne-ntîlnim la bere
Să iubești un fotbalist
E un lucru foarte trist.
După ce te-a sărutat
Și-a luat mingea și-a plecat!
Îți trimit din depărtare
Un buchet de lăcrămioare
Și pe fiecare floare
Cîte-o dulce sărutare.
Nu sînt Eminescu
Nici Alecsandri
Dar o amintire
Îți pot oferi.
Cînd vîntul din Sahara
Îți va bate-n părul tău
Să-ți aduci aminte
De numele meu.
Trandafir în largul mării
Te rog nu mă da uitării.
Cum dorește Dan Spătaru
Cerbul de la Festival
Așa îți doresc eu ție
Mult noroc în ideal
Cum bea căprioara
Apă rece din izvor
Așa îți urez eu ție
Mult succes în viitor.
România e o țară
Bucureștiul capitală
Eu acolo locuiesc
Și pe tine te iubesc.
Îți doresc să urci în viață
Toate treptele iubirii
Și pe drumul ce vei merge
Să-nflorească trandafirii.
Noaptea strălucește,
Stelele sclipesc,
Rîndurile mele
Aici se opresc.
Nu sînt Eminescu
Să scriu poezii
Dar sînt fericit
Ca să pot iubi.
Amintirea nu se scrie
Pe o coală de hîrtie
Ci pe-o inimă curată
Ce rămîne nepătată.
Și acum în încheiere
Mă cuprinde o durere
Și cu dorul cel mai greu
Iscălesc numele meu.
În Sahara cea pustie
Se va face-o colonie
Și cînd Nilul va seca
Eu atunci te voi uita.
Cel ce scrie-n curmeziș
Te iubește pe furiș.
În caietul delicat
Eu de scris am terminat.
Nu iubi frumosul
Că e în zadar
Iubește caracterul
Că e mai rar.
Am un buchet
Dar nu e complet
Floarea ce lipsește
Cristina se numește.
Luna strălucește,
Stelele sclipesc
Rîndurile mele
Aici se sfîrșesc.
Două mere
Două pere
Te salut, la revedere.“
Electrocutatul curios
Vasile Coloboașă, din Lamura de sub Deal, a vîrît degetele în priză ca să verifice dacă, într-adevăr, electrocutează, așa cum scria în manualul care i-a picat întîmplător în mînă. Vasile Coloboașă a lucrat pînă nu de mult la Combinatul Avicol din Țuțurleasa, Secția de verificare a esteticii ouălor. După ce Combinatul a dat faliment, deoarece i s-a tăiat apa pentru neplata facturii, iar găinile, însetate, au început să facă ouă mai mici, Vasile Coloboașă a rămas șomer.
Nevastă-sa îl tot bătea la cap să-și caute de lucru. El însă n-avea nici un chef să mai muncească. Și-a propus mai întîi să dea lovitura la un joc televizat de bingo. Cum nu i-a ieșit nimic, s-a gîndit să se facă fizician atomist, pentru a putea emigra în SUA, unde – a aflat el de la televizor – meseria asta era extrem de căutată. Frunzărind manualul de Fizică al celui mic, a descoperit fenomenul electrocutării.
Pozele celor carbonizați de curentul de înaltă tensiune l-au făcut extrem de curios.
Și și-a vîrît degetele în priză!
Te iubește pe furiș
Conflict cu Prefectura
Tabloul instalației electrice a Prefecturii se află în casa lui Guriță Găvănescu (vecinul dinspre cimitir al instituției). Cînd se îmbată, locatarul trage heblul. Clădirea Autorității se scufundă în întuneric. Furios, prefectul iese la fereastră și-l înjură pe vecin de mamă.
În ultimul timp, Guriță Găvănescu se face praf mult mai des și mult mai sistematic. A adus de la țară, unde are o livadă cu pruni, zece vedre de țuică, făcută ilegal, pe care și-a propus să le bea cît mai repede. Acum, clădirea Prefecturii se cufundă în întuneric seară de seară. Robinetul țevii care leagă casa lui Guriță Găvănescu de conducta cu apă se găsește în curtea Prefecturii. La ordinul prefectului, robinetul a fost închis și sigilat. Guriță Găvănescu a rămas fără apă.
Lui însă nu-i pasă.
Zice în gura mare, la buticul din colț, că o să se spele cu țuică!
Electorale
Unul dintre candidații la Primăria orașului Baia Mare și-a făcut (cu telefonul mobil) următorul clip:
Prima secvență:
Un băiețaș cu țuflica goală sare într-o băiță improvizată dintr-o cădiță de plastic.
Secvența a doua:
Un bărbat, dăruit de la Natură cu un burdihan zdravăn și de la stat cu o avere considerabilă, sare fără pregătiri prealabile într-o piscină de lux.
Final:
Hai să facem Baia Mare!, apare scris cu alb pe fond negru, din simplul motiv că telefonului i s-a epuizat memoria.
Cățelul fermecat din tramvai
Rezemat de cabina manipulantului, ca și cum ar fi gata să lunece pe podeaua plină de noroi, un vlăjgan blond, cu gura strîmbă, mai-mai că nu dă în clocot de atîta energie greu stăpînită.
Din deschizătura scurtei îmblănite, cată afară ochii unui cățel.
Tînărul strigă din cînd în cînd, arătînd cu mîinile spre deschizătură:
— Ia cățelul, neamule!
Călătorii reacționează în fel și chip. Unii nu-i dau nici o atenție, cufundați cum sînt în grijile lor zilnice sau uitîndu-se pe fereastră neliniștiți, întrebîndu-se dacă nu cumva ar fi trebuit să coboare la stația anterioară. Alții, dintre cei care merg pînă la capăt, surîd înveseliți. Două muncitoare zdravene, în paltoane maro, uzate, întorc capetele scîrbite. Un ins care povestise pînă atunci unui prieten cum poartă servieta cu clapele spre el, ca să nu rupă ciorapii doamnelor din jur, se răsucește spre cei din spate, căutînd parcă o confirmare pentru cele văzute.
Indiferent la ce se întîmplă, vlăjganul își continuă nestingherit reprezentația începută cu cîteva stații mai înainte. Scoate și vîră cățelul înăuntru, îl dă pe la spate, plesnind din palme – uite cățelul!, nu e cățelul! –, trece apoi pe la cîțiva călători, să-l pipăie respectivii și să vadă că subiectul se află acolo, în șuba călduroasă, ținut de cordon să nu cadă pe podea.
— Auzi, vino înapoi! – poruncește tînărul răsucindu-se în loc, greoi ca un urs.
Cățelul nici gînd să iasă de acolo.
— Lasă că-ți arăt eu! – zice proprietarul și-și desface încet, dar amenințător, cordonul, iar cățelul – țup! în patru labe, pe podeaua noroioasă.
— Aha! – face vlăjganul, ca și cum l-ar fi descoperit, și, icnind, se apleacă și-l smulge dintre picioare, unde potaia se oprise, tremurînd, ca să se scuture de purici.
După care îl ia în brațe.
— Hai, dă-mi o limbuță! – zice el, rugător.
Cum cățelul refuză, vlăjganul îi arde una peste cap. Cățelul chelălăie ascuțit.
Rezemat iar de cabina manipulantului, vlăjganul explică tuturor cît de mult iubește acest cățel care bea, fumează și mănîncă cu el dintr-o farfurie și e mai curat ca o gagică.
Dinspre spatele vagonului, atunci urcată în tramvai, își face loc o tipă la vreo 55 de ani, cu o căciulă de vulpe năpîrlită.
— Vai, ce cățel! – exclamă cucoana și, năpustindu-se asupra vlăjganului, i-l smulge din brațe și-l pupă duios pe botișor.
Buzele țuguiate a pupic lasă pe botișorul umed urme de ruj. Cățelul scoate limbuță și le linge, scheunînd satisfăcut.
— Cîți ani are? – se interesează tipa, mîngîind pe cap animalul, care s-a cuibărit cuminte la pieptul noii stăpîne.
— Atît și atît.
Cucoana i-l înapoiază, după ce-l mai pupă o dată.
Înveselit, vlăjganul îl vîră la loc în cojoc și, făcînd-o pe dulăul, hămăie întărîtat.
— Vai, vai! – țipă ascuțit doamna, fii cuminte, cuțulache!
Vlăjganul se mai uită spre ea de cîteva ori, după care, schimbînd tonul, zice scurt, ca și cum ar soma:
— Dă-mi și mie o țigară!
Versurile lui Ion Tomoioagă
Ion Tomoioagă din Maramureș, fost achizitor de fulgi de gîscă, actualmente pensionar, a trimis Consiliului Culturii și Educației Socialiste următorul Memoriu:
„Stimați tovarăși șefi,
Vin cu următoarele rugăminți la dumneavoastră să:
Dispuneți a fi citit acest manuscris de către un tovarăș bun, care este și lector din secția politică, care să-și dea părerea dacă este bun ori nu.
Am această rugăminte fierbinte, deoarece se zice că un doctor, prin diagnosticul dat de el la un tînăr spre a nu face armata și să fie respins de la armată, nimeni nu poate trece peste diagnosticul lui și tînărul sănătos tun nu mai face armata.
Tot așa-i și cu un redactor ori editor, dacă spune că o lucrare nu este bună, atuncea autorul nu mai are alt mijloc, decât să-și găsească singur sinuciderea sa.
Tovarășe Ministru:
Mă adresez domniei voastre, cu toată sinceritatea mea, ținînd seama că scriu pentru tineret mult care-mi este drag, și scriu pe înțelesul lui și numai poezie constructivă, poezie izvorîtă din sufletul unui poet sincer, și, în același timp, un poet care a suferit toate ororile trecutului negru, așa cum se poate vedea și din romanul meu în care sînt numai niște fragmente din viața neagră ce am avut-o în regimul trecut de exploatare, apoi, și din poezia mea se poate desprinde ura și lupta ce o duc împotriva asupritorilor.
Astfel că, dăruiesc tineretului nostru o poezie sinceră, clară și agreabilă pentru oricare cititor, nu mă afund la diferite labirinte filozofice pe care să nu le mai înțeleagă nimeni.
În concluzie: Sînt un poet adevărat, am peste 12.000 de titluri și 47 de manuscrise dactilografiate, așa cum este și acesta de față, pe care îl aveți în față. Este o avalanșă întreagă, și asta ar fi o mare mîndrie, nu numai a mea personală, ci și a tuturor minerilor din care fac parte, și mai ales a țăranilor muncitori.
Cer sprijinul domniei voastre, iar istoria va găsi acest lucru că:
Prin sprijinul domniei voastre, Ion Tomoioagă Maramureșeanul și-a putut realiza visurile sale, măcar pe o pătrime, dacă nu mai mult.“
Memoriului i-a fost anexat un manuscris, în vederea tipăririi:
„Versuri făcute de
Ion Tomoioagă, Maramureșeanul
În Sahara cea pustie
S-a deschis o librărie
Și pe firma ei scria
Te iubesc, nu mă uita!
Două mere
Două pere
Ne-ntîlnim la bere
Să iubești un fotbalist
E un lucru foarte trist.
După ce te-a sărutat
Și-a luat mingea și-a plecat!
Îți trimit din depărtare
Un buchet de lăcrămioare
Și pe fiecare floare
Cîte-o dulce sărutare.
Nu sînt Eminescu
Nici Alecsandri
Dar o amintire
Îți pot oferi.
Cînd vîntul din Sahara
Îți va bate-n părul tău
Să-ți aduci aminte
De numele meu.
Trandafir în largul mării
Te rog nu mă da uitării.
Cum dorește Dan Spătaru
Cerbul de la Festival
Așa îți doresc eu ție
Mult noroc în ideal
Cum bea căprioara
Apă rece din izvor
Așa îți urez eu ție
Mult succes în viitor.
România e o țară
Bucureștiul capitală
Eu acolo locuiesc
Și pe tine te iubesc.
Îți doresc să urci în viață
Toate treptele iubirii
Și pe drumul ce vei merge
Să-nflorească trandafirii.
Noaptea strălucește,
Stelele sclipesc,
Rîndurile mele
Aici se opresc.
Nu sînt Eminescu
Să scriu poezii
Dar sînt fericit
Ca să pot iubi.
Amintirea nu se scrie
Pe o coală de hîrtie
Ci pe-o inimă curată
Ce rămîne nepătată.
Și acum în încheiere
Mă cuprinde o durere
Și cu dorul cel mai greu
Iscălesc numele meu.
În Sahara cea pustie
Se va face-o colonie
Și cînd Nilul va seca
Eu atunci te voi uita.
Cel ce scrie-n curmeziș
Te iubește pe furiș.
În caietul delicat
Eu de scris am terminat.
Nu iubi frumosul
Că e în zadar
Iubește caracterul
Că e mai rar.
Am un buchet
Dar nu e complet
Floarea ce lipsește
Cristina se numește.
Luna strălucește,
Stelele sclipesc
Rîndurile mele
Aici se sfîrșesc.
Două mere
Două pere
Te salut, la revedere.“
Electrocutatul curios
Vasile Coloboașă, din Lamura de sub Deal, a vîrît degetele în priză ca să verifice dacă, într-adevăr, electrocutează, așa cum scria în manualul care i-a picat întîmplător în mînă. Vasile Coloboașă a lucrat pînă nu de mult la Combinatul Avicol din Țuțurleasa, Secția de verificare a esteticii ouălor. După ce Combinatul a dat faliment, deoarece i s-a tăiat apa pentru neplata facturii, iar găinile, însetate, au început să facă ouă mai mici, Vasile Coloboașă a rămas șomer.
Nevastă-sa îl tot bătea la cap să-și caute de lucru. El însă n-avea nici un chef să mai muncească. Și-a propus mai întîi să dea lovitura la un joc televizat de bingo. Cum nu i-a ieșit nimic, s-a gîndit să se facă fizician atomist, pentru a putea emigra în SUA, unde – a aflat el de la televizor – meseria asta era extrem de căutată. Frunzărind manualul de Fizică al celui mic, a descoperit fenomenul electrocutării.
Pozele celor carbonizați de curentul de înaltă tensiune l-au făcut extrem de curios.
Și și-a vîrît degetele în priză!