Străjuind Vintileasa, se înalţă la Apus Măgura, cel mai mare deal din ţară. Sus, pe creastă, se află Observatorul, o schelărie metalică de vreo sută de metri, din care se poate vedea departe, pînă la Siret, satele scăldate în pulberea albă a zilei.
De aici, se spune, deşi nimeni n-a putut s-o dovedească, doi inşi din sat au văzut într-o zi Constantinopolul. Cei doi, Toader Maican şi Titi Cristea, erau la coasă, în Măgură, într-o zi de august a anului 195…. O zi de secetă cruntă, în care cerul, aprins, plutea peste pădurile joase, pînă la poale. După masa de prînz, se întinseră să se odihnească. Somnul nu veni, şi atunci, singuri în imensitatea albastră, văzură schelăria fragilă a Observatorului, în care nu se urcaseră niciodată. Dădură o fugă pînă acolo şi suiră cu greu scările înguste, tocite de paşii sutelor de excursionişti dinaintea lor. Ajunseră pe platforma largă, din scînduri vechi care, mulţi ani mai tîrziu, avea să se rupă cu un grup de tineri excursionişti din București, fără să se întîmple altceva decît o veselă sperietură.
Aici avură din nou priveliştea cunoscută: Satele, unele lîngă altele, de la poalele pădurii pînă departe, unde privirea se destrăma într-o ceaţă alburie, şi nesigură, pentru că în unele clipe, prin spărturile sale, sticleau alte şi alte acoperişuri, alte şi alte ape.
Dincolo de ceaţa alburie, strălucind în puterea unei lumini care venea din bolta neclintită a văzduhului, mai era ceva, ceva tainic şi neliniştititor, şi cei doi, singuri deasupra crestei înconjurate de sunetele adânci ale depărtărilor, simţiră o mică strângere de inimă, dulce şi dureroasă în acelaşi timp. Dându-şi capetele pe spate, văzură acolo, în văzduhul destrămat, vîrful Observatorului, spre care trecerea era oprită. Aţîţaţi, fără să-şi dea seama ce fac, trecură prin spărtura îngustă a unei uşi de sârmă smulse din ţîţîni, pe sub tăbliţa Trecerea oprită, şi începură să urce scăriţa metalică, fără apărătoare, simţind că vîrful fragil al schelăriei se clatină uşor, ca un uriaş ax de oţel. Oprindu-se să-şi tragă răsuflarea, priviră în sus, la norii lunecînd cu viteza unor accelerate fără mecanici. Și deodată, schelăria metalică a Observatorului, cu ei înşişi în vîrf, ca nişte gîngănii fără importanţă, începu să lunece uşor, fără oprire, în spaţiul uriaş al văzduhului. Speriaţi, se încleştară de barele metalice şi priviră în jos. Cînd văzură pămîntul tare al crestei, cu iarba în smocuri rare, se liniştiră şi din nou urcară. Ajunseră, în fine, în vîrf, şi, ţinîndu-se strîns de barele metalice, priviră departe, cu răsuflarea tăiată. Fură dezamăgiţi la început, aveau să povestească ei mai tîrziu, pînă departe se desfăşura aceeaşi privelişte: sate lîngă sate, rîurile subţiri, sticlind scurt, ca lama unor pumnale, o pasăre vîslind tern în golul albastru şi, acolo, la orizont, ceaţa alburie, dincolo de care se ghicea ceva.
Deodată, cum şedeau aşa, cu pieptul lipit de schelăria metalică, să nu-i ia ameţeala, ceaţa subţire se destrămă şi-n golul albastru, pur, luci un oraş necunoscut, cu zeci de turle de aur, trimiţînd, înapoi, spre bolta nemişcată, lumina amiezei de vară. Chiar în mijloc, ocrotit de înaltele, argintiile turle, sticli în solzi de aur, ca ale peştelui fermecat, un lac rotund, ca un ochi în care sclipeşte lumina ştrengară. După Toader Maican, venea de acolo, din depărtarea fără hotar, sunet stins de clopot, o bătaie adîncă, ca o lacrimă sonoră ajunsă pînă aici, la Observatorul Măgurii.
Era Constantinopolul.
De atîta efort al privirii, leşinară.
Nimeni din sat nu crezu asta.
Au leşinat, pentru că au stat prea mult la soare, se spuse.