„Eu nu pot să spun că am avut o copilărie ca în romanele păşuniste”
Recunosc, faima de „guru al presei româneşti“ m-a făcut să am unele prejudecăţi despre Ion Cristoiu. Dar atunci când l-am cunoscut am descoperit un om de o politeţe desăvârşită şi de o delicateţe deosebită. Deşi are casa plină de ceasuri şi e obsedat că n-a făcut tot ceea ce ar fi trebuit să facă, are puterea ca măcar din când în când să-şi ofere răgazul de a se întoarce la cărţile sale şi de a dialoga cu Celălalt. Chiar şi cu un tânăr! Vocaţia profesoratului nu l-a părăsit, aşadar.
Veţi descoperi şi dumnevoastră un om care-şi cunoaşte calităţile şi defectele, un om care judecă realist satul românesc, societatea actuală şi presa pe care a slujit-o atâţia ani. M-a impresionat însă că ştie cum să iubească şi cum vrea să fie iubit, că recunoaşte că viaţa i-a fost guvernată nu atât de nevoia de creaţie, cât de orgoliu, de nevoia de vedetisme. Nu e puţin lucru să ajungi să-ţi dai seama care sunt lucrurile cu adevărat importante…
Cât de importante sunt familia şi educaţia în formarea unui om, a unei personalităţi?
Dintre toate romanele care s-au scris despre viaţa de la ţară, singurul pe care îl recunosc ca fiind adevărat este „Moromeţii“ al lui Marin Preda. Şi asta pentru că mă regăsesc pe mine, ca fiu de ţăran, în Niculae Moromete, dar nu mă reîntîlnesc în personajele din romanele lui Rebreanu, din poeziile lui Coşbuc sau ale lui Alecsandri. Aceşti ultimi scriitori n-au fost, de fapt, fii de ţărani. Au fost ori fii de preoţi, ori fii de învăţători. Au făcut parte din intelighenţia satului. Alecsandri a fost chiar moşier. Toţi aceştia au văzut viaţa de la ţară dintr-o altă perspectivă. Eu nu pot să spun că am avut o copilărie ca în romanele păşuniste. Nu pot să spun nici un cuvînt despre bunica blîndă care-ţi spune poveşti. Nu pot să spun nici un lucru despre mama care te sărută, te mîngîie pe cap sau îţi dă sfaturi. Nici măcar despre apusul sau răsăritul de soare. Ca să nu mai spun că-mi este imposibil să povestesc despre horele din sat. Aţi recunoscut ceea ce eu numesc o recuzită de carte poştală… Şi, deşi sunt chiar fiu de ţăran, nu am trăit aceste lucruri pe care le-am găsit în multe romane, inclusiv în cele ale lui Rebreanu. Deşi mai degrabă am avut o copilărie tipică de fiu de ţăran sărac din România postbelică, şi nu dintr-un sat imaginar pe care şi-l închipuia Alecsandri, uitându-se pe fereastra conacului său, în timp ce în sobă trosneau lemnele.
Am avut o copilărie extrem de dură. Noi sîntem doi fraţi, iar între noi este o diferenţă de şapte ani, eu fiind cel mai mare. La ţară, în satul meu şi în familia mea copilul este o forţă de muncă, un animal de muncă, o gură în plus de hrănit. În consecinţă, deşi ştiam să citesc de la cinci ani – tatăl meu a făcut un lucru bun învăţându-mă să citesc, putea foarte bine să nu mă înveţe –, cam de pe la patru ani şi jumătate mă duceam cu gâştele. Contrar a ceea ce se crede, e greu să păzeşti gâştele, pentru că le poate mânca vulpea. Pe la cinci-şase ani deja mergeam cu vaca. Părinţii mei nu erau încă intraţi în colectiv, au intrat forţat, după ce am ajuns eu la liceu, şi aveau o singură vacă. Eu citeam în timp ce vaca păştea. Din această cauză am rămas mult timp cu o senzaţie foarte ciudată – nu şi acum, când munca de jurnalist nu-mi mai dă posibilitatea să mai simt ce se întîmplă în jurul meu, dar pînă în 1990, deci pînă la a face presă din asta „tocătoare sufleteşte“ – de cîte ori vedeam în oraş un loc cu iarbă verde, aveam o tresărire de bucurie. Îmi spuneam că este iarbă pentru vacă. Uitam că sunt un om matur şi tresărea copilul din mine, care ştia că iarbă bună însemna o vacă liniştită, care paşte şi deci, pentru mine, timp de a citi. Se puteau produce însă şi adevărate nenorociri. La ţară, o astfel de nenorocire este ca animalul să intre în lucernă. Se ştie că, atunci, el mănâncă până se umflă şi plezneşte. N-o să uit niciodată că unchiului meu, tot Cristoiu – toţi Cristoieştii au stat cam pe aceeaşi uliţă, aproape de pădure, aproape de vie, în ultimul cătun al satului Găgeşti –, când îi stătea vaca să moară, a început să plângă. Căzuse în genunchi şi se ruga să nu se întîmple asta, dar pînă la urmă a trebuit s-o taie. Şi nu cred că ar fi fost atît de disperat dacă s-ar fi întîmplat ceva cu fiu-său. Moartea unei vite era o lovitură îngrozitoare, mai ceva ca moartea unui copil, pentru că, probabil, ei socoteau că, în ultimă instanţă, un copil îl mai faci, dar un animal e foarte scump. Fiind vorba de o zonă viticolă, o nenorocire era şi ca vaca să intre în via altuia. Atunci se putea ca stăpînul viei sau să te bată, sau să ţi-o ia şi să ţi-o ducă la obor. O vită care era prinsă pe terenul altuia era dusă la obor, aşa cum maşinile care sunt parcate ilegal sînt luate şi duse la poliţie. Trebuia să vină apoi stăpînul vacii să plătească atît o amendă, cît şi despăgubiri proprietarului viei.
O altă problemă a copilăriei era bătaia şi confruntarea cu cei mai mari decît tine. E foarte important să supravieţuieşti. La ţară, copiii sînt de-a dreptul sîngeroşi, sînt mult mai puţin buni decît sînt prezentaţi în cărţile noastre de citire sau în romanele noastre, sînt cruzi şi sînt nemiloşi. Dacă nu ştii să dai şi tu, rişti să fii bătut măr din motive absolut inexplicabile. Eu am făcut liceul la Panciu şi am stat la internat. Dormeam la internat, mîncam la internat, învăţam la internat. Aveam pedagog. La ore ne duceam aliniaţi în rînd. Ne întorceam la fel. Aveam voie în oraş sau acasă numai sîmbăta. Duminica după-amiaza trebuia să ne întoarcem. Pe vremea mea, liceul era din clasa a VIII-a pînă în clasa a XI-a. În clasa a VIII-a – am stat într-o cameră mai proastă, cu vreo 10-12 colegi – făceam pantofii celor dintr-a XI-a, de către care eram bătuţi. Fiecare tip de cameră corespundea unei anume clase. În ultima clasă de liceu, nu că-i puneam pe alţii să-mi facă bocancii, dar oricum eram şi eu, ca toţi cei dintr-a XI-a, dintre „stăpînii internatului“. Şi pedagogul era mai de treabă cu noi. Ne mai permitea să întîrziem. La internat era ca la cazarmă, nu aveai voie să intri după o anumită oră. Dar noi ne mai permiteam să chiulim şi de la orele de meditaţii.
Copilăria mea a fost o permanentă luptă pentru supravieţuire. Adolescenţa, la fel. Am avut în permanenţă conflicte cu părinţii, mai ales cu mama mea, care nu mă lăsa să citesc. Asta fost o mare problemă: pentru mine, lectura este un viciu. Acum nu am timp să citesc, dar cînd eram copil şi adolescent citeam foarte mult…