„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Cecilia Caragea, Dialog cu Ion Cristoiu, editura Dacia, 2001 (partea a XIII-a)

(O precizare care se impune. Acest interviu de o carte a apărut în 2001. Multe dintre situațiile descrise în carte ca prezente au dispărut de mult.  Gîndurile asupra lor au rămas.Ion Cristoiu )

13. Puţini mai sînt jurnalişti care transmit oamenilor politici mesaje venite într-adevăr dinspre realitate

În plus, doar cei slabi simt nevoia să atace în permanenţă. Dacă ar avea forţa interioară de care vorbeaţi ar fi mai calmi, mai liniştiţi, n-ar mai simţi nevoia să atace tot timpul…

… şi n-ar mai fi atît de preocupaţi de imaginea lor! Sînt uluit cum mulţi politicieni au luat anumite măsuri gîndindu-se ce se va scrie despre ei a doua zi în nu ştiu ce gazetă. E o prostie să te gîndeşti la asta! Din cîte ştiu eu, adevăraţii făuritori de istorie n-au ţinut cont de ceea ce s-a spus sau s-a scris despre ei. Dacă crezi în ceva şi dacă vrei să faci ceva, faci! S-ar putea să nu fii înţeles de contemporanii tăi, ca jurnaliştii – indiferent de talia lor – să te critice. Important e să mergi înainte. E culmea ca tocmai eu să le spun acestor oameni să nu ţină cont de presă! Trebuie să mai ţii cont de presă, dar experienţa regimului Constantinescu ne-a arătat că poţi să ai toate posturile de televiziune şi toate ziarele de partea ta, dar pînă la urmă oamenii citesc preţul morcovilor la piaţă, nu cine ştie ce articol. Presa contează în măsura în care înfăţişează semnale vitale dinspre realitate.

Din nefericire, la ora actuală, presa a ajuns într-un stadiu destul de putred. Puţini mai sînt jurnalişti care transmit oamenilor politici mesaje venite într-adevăr dinspre realitate. De fapt, reacţiile presei sînt în funcţie fie de interesele economice, fie de prostia din capul unor jurnalişti. Şi-atunci a te preocupa, ca om politic, de ceea ce scrie X sau Y este catastrofal, pentru că îţi scapă cea mai importantă gazetă, realitatea.

O altă concluzie la care am ajuns şi pe care vreau să v-o împărtăşesc, deşi risc să vă par un nostalgic, este că după ’89 trăim într-o enormă confuzie morală şi valorică. Poate că am îmbătrînit, poate că nu sînt atît de bandit cum o cer vremurile actuale, dar vreau să vă spun că experienţele pe care le-am avut cu politicienii şi cu jurnaliştii m-au făcut să fiu mai pesimist decît eram înainte. Asistăm la lucruri greu de imaginat şi unul dintre aceste lucruri pe care eu nu le suport este bogăţia ostentativă, care e o expresie a ţopîrlanismului, a lipsei de bun simţ, a unui anumit cinism, pentru că bogăţia afişată jigneşte pe cel care nu este bogat, pe cel care este un om simplu. E vorba de lipsa de scrupule, de fair play, de loialitate în atitudinea faţă de semeni. Îmi pare rău că vă dezamăgesc, dar se pare că e o vreme în care sentimentalismul, poezia, fair play-ul nu sînt rentabile. Din această cauză ne lipsesc caracterele. Lipsind caracterele, nu se poate construi nimic. Caracterele sînt cele care constituie pilonii unei societăţi. Atît în politică, cît şi în jurnalistică. N-avem caractere, n-avem stîlpi adevăraţi. Avem un fel de stîlpi de gumă, care se îndoaie în funcţie de evenimente, de vînt, de schimbări de regim.

Nu funcţionează principiul ierarhiei valorilor adevărate. Spre diferenţă de un tînăr, eu îi cunosc pe mulţi dintre actorii actuali. Cunosc vedetele zilei şi în ipostazele din perioada anterioară, ştiu ce-au făcut, ştiu ce-au scris, ştiu cum se zbăteau să ajungă la Ceauşescu, cîte mişmaşuri făceau ca să ia cîţi mai mulţi bani de la fondul literar sau de pe unde se mai putea, cît de invidioşi erau pentru faptul că nu erau directori de editură sau de gazetă, iar acum fac pe anticomuniştii şi pe dizidenţii. Şi atunci constat cu stupoare că oamenii pe care îi ştiam iremediabil mediocri înainte de ’89 – şi nici acum nu cred că valorează doi bani – au ajuns miniştri, ambasadori, şefi de partide, directori de gazete şi rămîn uimit de aceste cariere la care nu m-aş fi aşteptat niciodată. Uneori stau şi mă întreb de ce nu le-am ghicit adevăratele lor tendinţe înainte de ’89…

Să fie vorba de o prea mare încredere în oameni, ca să nu zic că ar fi vorba de credulitate? Poate că îi creditaţi prea mult pe anumiţi oameni şi acum ajungeţi să fiţi dezamăgit…

Cred că fiecare personalitate e suma unor plusuri şi minusuri. Iar slăbiciunea mea este uriaşa încredere în ceilalţi. De zece ani, nu m-am lecuit de iluzii, deşi după fiecare deziluzie îmi propun să fiu cinic, să fiu şmecher, să fiu bandit. Îmi propun să-mi gestionez mai bine timpul, banii, talentul, să mă vînd mai bine, dar nu reuşesc deloc acest lucru şi continui să mă las înşelat nu numai de politicieni, ci şi de gazetari, chiar şi de cei pe care i-am ajutat să se afirme. Încă n-am reuşit să mă lecuiesc. Pot spune că am un sistem imunitar faţă de necinste şi faţă de putreziciunea morală. Există trei atitudini posibile faţă de viclenie, de banditism şi de lipsă de fair play. Poţi să fii şi tu ca aceia care sînt aşa, dar în nici un caz eu nu fac parte din această categorie. (Dacă n-am reuşit să fac mai multe din punct de vedere material, financiar, în aceşti zece ani a fost pentru că n-am fost suficient de cinic, suficient de bandit. Dacă am reuşit să fac totuşi ceva a fost doar datorită talentului şi abnegaţiei de a muncii). O altă atitudine este de a vedea toată această confuzie morală, această mlaştină morală, şi de a te uita la ea cu răceală, de a constata, aşa cum aţi spus şi dumneavoastră, că aşa sînt oamenii şi că nu trebuie să ne mirăm prea tare. Nu fac parte nici din această categorie. Eu am atitudinea ţăranului care se miră în faţa girafei. Chiar şi acum, la 53 de ani, cînd văd o măgărie făcută de un politician sau de un jurnalist, sînt uluit, deşi poate că după atîta experienţă de viaţă n-ar mai trebui să mă mir chiar aşa.