„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Cecilia Caragea, Dialog cu Ion Cristoiu, editura Dacia, 2001 (partea a XII-a)

(O precizare care se impune. Acest interviu de o carte a apărut în 2001. Multe dintre situațiile descrise în carte ca prezente au dispărut de mult. Gîndurile asupra lor au rămas.Ion Cristoiu )

12. Asta e una din marile mele slăbiciuni: nu sînt suficient de cinic pentru a fi numai gazetar, văd lucrurile şi din perspectiva scriitorului

Cred că e vital să ne adaptăm acestor noi medii, deşi mulţi spun că mediile tradiţionale nu vor fi niciodată înlocuite, că ziarele nu vor dispărea sub presiunea Internetului…

Adevărul e că şi eu sînt un scriitor tradiţional, scriu de mînă şi asta e o plăcere care nu-mi poate fi înlocuită de computer. Dar trebuie să recunosc că acesta mă poate ajuta enorm, mai ales că eu am tendinţa de a ordona şi de arhiva materialele interesante. Şi-mi place să fac singur lucrurile acestea. Chiar şi atunci cînd decupez şi sortez anumite articole care mă interesează, o fac singur, nu pun pe altcineva să o facă. Le păstrez şi cred că am deja chiar prea multă informaţie…

Informaţia înseamnă putere!

Aşa e! Dacă nu cunoşti istorie, drept, geopolitică, nu prea poţi să faci analize politice şi sociale. Întotdeauna cînd citesc îmi notez ideile care-mi vin. Pînă acum am 34 de caiete pline cu asemenea idei, care vor trebui însă să aştepte pensionarea sau interzicerea mea – spun interzicere pentru că mi-e foarte greu să mă hotărăsc să nu mai fac presă şi să mă consacru cărţilor. Deşi cred că singurul lucru care rămîne sînt cărţile, nu gazetele. Deşi de 30 de ani fac gazetărie, trebuie să vă spun că, după părerea mea, e o activitate absolut inutilă.

Cred că sînteţi totuşi prea dur…

Numai în ultimii 10 ani cred că am scris mai mult decît Balzac!… Dar am reuşit să ajung la nişte concluzii. Una din cărţile care pentru mine este asemeni unei Biblii este „Spania nevertebrată“ a lui Ortega y Gasset. Aş scrie şi eu un asemenea eseu despre România, deşi poate nu cu talentul lui Ortega y Gasset. Dar am reuşit să trag unele concluzii despre România, despre politicienii pe care i-am cunoscut. Am participat la istoria ultimilor ani şi nu cred că există vreun politician pe care să nu-l fi cunoscut. Nu cred că o să scriu vreodată această carte, aşa că aceea ce o să vă spun acum sper să ţină locul acelei cărţi. Nu sînt numai concluzii de gazetar, ci şi de scriitor. Asta e una din marile mele slăbiciuni: nu sînt suficient de cinic pentru a fi numai gazetar, văd lucrurile şi din perspectiva scriitorului. Jurnalistul trebuie să fie cinic, rece, lucid, dar scriitorul vede astfel măririle şi decăderile contemporanilor săi, istoria şi politica.

Mi s-a întîmplat să mă întîlnesc în aceeaşi zi cu politicieni care erau adversari şi se urau, dar eu am ştiut întotdeauna să păstrez confidenţialitatea. Nu-i spuneam unuia ce ştiam de la celălalt. Cred însă că acest contact nemijlocit cu oamenii politici mi-a dat posibilitatea să sesizez dincolo de realitatea de faţadă dedesubturile, să prevestesc înainte cu patru-cinci luni evenimentele care vor avea loc. Spre stupoarea celorlalţi şi uneori spre nenorocirea mea.

Revenind la concluziile la care am ajuns, aş vrea să vă spun că oamenii politici postdecembrişti confirmă o teză a lui Arghezi despre care eu am mai scris în volumul „Un pesimist la sfîrşit de mileniu“. În articolele sale din „Vremea“, din perioada războiului, şi din „Adevărul“, din perioada 1946-1947, Arghezi vorbea despre insul care devine guvern. În aceeaşi ordine de idei, eu aş vorbi despre principiul roţii. Oamenii politici pe care i-am cunoscut şi pe care-i cunosc n-au sentimentul acestei roţi uriaşe a destinului. Ori nu l-au citit pe Shakespeare, ori nu l-au înţeles. Ori n-au citit „Richard al II-lea“, ori n-au înţeles nimic din finalul în care Richard şi-ar da regatul pentru un cal. Asta mi-a plăcut la Arghezi! (De fapt, pentru mine cărţile sînt o experienţă de viaţă, reţin şi asimilez ideile care se încadrează în viziunea mea asupra lumii.) Dar nu numai politicienii de care vorbea el, nici numai politicienii de care vorbea el, nici numai politicienii postdecembrişti, ci oamenii politici români în general nu au conştiinţa acestei roţi care astăzi te face prim-ministru sau preşedinte, iar mîine te aruncă în opoziţie sau te transformă într-un nimic. Astăzi poţi să fii înconjurat de bodyguarzi, de secretare, de linguşitori, iar mîine poţi să fii un om simplu. Toţi fac această greşeală! Nici unul nu are conştiinţa acestui principiu al roţii! I-am văzut pe unii care în raport cu mine erau nişte oameni normali, chiar umili, cînd erau la strîmtoare, dar care atunci cînd au ajuns şefi…

… s-au lăsat furaţi de val. Se şi spune: dă-i unui om puterea şi-atunci îi vezi adevărata calitate!

Cred că nici unul n-a înţeles nimic din experienţa lui Ceauşescu, care pe mine m-a cutremurat. Ştiind ce a însemnat familia Ceauşescu şi văzîndu-i apoi pe cei doi murind ca nişte cîini, executaţi la Târgovişte, am fost marcat, deşi ştiam din istorie mărirea şi decăderea lui Carol al II-lea, gloria şi apoi executarea mareşalului Antonescu. Nu ştiu de ce se schimbă oamenii atunci cînd ajung în posturi importante. Iar atunci cînd cad uită că a fost o vreme în care erau inaccesibili. Întîlnesc mulţi oameni care i-au cunoscut şi i-au ajutat pe puternicii zilei şi care îmi spun că nu-i prea mai găsesc la telefon, că sînt tot timpul în şedinţe. Iar eu surîd, deoarece cunosc foarte bine trucurile secretarelor. Cred că această lipsă de conştiinţă este una din cauzele dezastrului românesc din ultimii zece ani şi probabil din această cauză România nu va ajunge ceea ce ar trebui să fie, o ţară europeană.

Cred că un adevărat om politic, scriitor sau jurnalist nu ar trebui să fie influenţat de poziţia socială pe care o are. El ar trebui să fie acelaşi, indiferent dacă este prim-ministru, dacă este pensionar sau merge la bibliotecă. Forţa sa ar trebui să stea în interior. Or, aceşti oameni nu au o forţă interioară a lor. Sînt ca acele femei urîte care simt neapărat nevoia să se fardeze şi să se încarce cu cît mai multe accesorii. Aceşti oameni, neavînd o forţă a lor, tind să se înconjoare de tot felul de accesorii ale puterii. De aici obsesia pentru imagine. În ultimii zece ani am văzut oameni obsedaţi de ceea ce se scrie despre ei în ziarele astea trecătoare sau de cum sînt prezentaţi la televizor, fără să fie interesaţi de ceea ce va scrie istoria despre ei. Este o mare greşeală. Am încercat să le spun că uneori nu are importanţă ce scrie presa vremii. Ştiu ce diferenţă e între ce se scria prin ziarele din perioada interbelică şi ceea ce a păstrat istoria. Problema acestor oameni e că nu au conştiinţa istoricităţii