(O precizare care se impune. Acest interviu de o carte a apărut în 2001. Multe dintre situațiile descrise în carte ca prezente au dispărut de mult. Gîndurile asupra lor au rămas. – Ion Cristoiu )
8. Adevărata mea şcoală de gazetărie a fost „Secvenţa“
Dumnevoastră faceţi întotdeauna opinie separată. Una dintre cărţile dumneavoastră chiar se intitulează „Singur împotriva tuturor“. De ce?
Politicienii nu ştiu, dar nimic nu mă poate cuceri decît o vorbă bună şi nimic nu mă poate îndîrji, decît ostilitatea. Mama mă bătea cu un par şi se enerva că nu fug şi că trebuie chiar să mă bată. Sînt însă uşor de dezarmat cu o vorbă bună.
Pe lîngă toate acestea, timp de cîţiva ani buni aţi realizat revista Festivalului de Film de la Costineşti…
Adevărata mea şcoală de gazetărie a fost „Secvenţa“, pe care am făcut-o timp de şapte ani. La această revistă puteam să pun titlurile şi pozele unde voiam, nu trebuia să respect regulile stricte de la „Scînteia tineretului“. Pe acolo au trecut foarte mulţi, de la Mircea Dinescu la Graţiela Bârlă. „Secvenţa“ critica clişeele filmelor prezentate în cadrul Festivalului de film de la Costineşti şi, implicit, multe lucruri sfinte ale comunismului. Toţi regizorii care s-au afirmat după ’89 au fost colaboratori la „Secvenţa“. Ei îl aveau ca principal adversar pe Sergiu Nicolaescu, care nu era omul sistemului, dar era omul succesului. Pentru tînăra generaţie de la IATC, Sergiu Nicolaescu, cu filmele sale clişee, dar de succes, era ţinta batjocurii. Toate ironiile noastre erau la adresa lui.
Care era stilul de lucru la „Secvenţa“?
Proiecţia filmelor se termina pe la 12 noaptea şi atunci începeam lucrul. Ne adunam toţi la o masă şi făceam un brainstormig. Eu întotdeauna am ţinut cont de părerile şi de ideile celorlalţi… Pe la ora 4 terminam, dar după ce restul lumii pleca, eu rămîneam să fac machetele. Luam apoi un diazepam, dormeam şi eu un pic, iar dimineaţa mergeam la tipografie în Constanţa şi supravegheam apariţia acestei reviste. Mie mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu tipografii… Mă întorceam cu revista care se distribuia pe gratis.
Nu aveaţi probleme cu cenzura?
Nici „Secvenţa“, nici suplimentul cultural al „Scînteii tineretului“ nu erau cenzurate de nimeni. Şi asta pentru că Nicu Ceauşescu nu dădea voie să se întîmple aşa ceva, considerînd că aceste publicaţii erau moşia lui. Oricum, el era mai luminat. Iar cei de la partid nu aveau curajul să se bage.
Mulţi văd prea simplist perioada comunistă. Ţin minte că făceam tot felul de trucuri pentru a putea publica ceva. La un moment dat mi-am propus să-l reabilitez pe Petru Dumitriu. Eu am citit de cîteva ori „Cronică de familie“! Oricum, îl consider cel mai mare romancier din istoria literaturii române. Suplimentul „Scînteii tineretului“ a fost prima publicaţie în care i s-a pomenit numele într-o înşiruire de alte nume. Cînd aveam de publicat un material care credeam că va pune probleme aplicam următorul truc: în conspiraţie cu Vasile Bontaş, care era secretar la UTC şi care acum lucrează ca manager la firmele lui Copos, ne gîndeam să ne facem cît mai mulţi complici. Îi dădeam manuscrisul lui Nicu, care îl semna fără să-l citească, după aceea îl trimiteam la Consiliul Culturii la vreun tovarăş care de asemenea îl semna fără să-l citească. Ne luam aşadar cît mai multe măsuri de protecţie pentru că, dacă ar fi ieşit scandal, respectivii, fiind şi ei responsabili, ne apărau.
Acelaşi lucru se întîmpla şi la revista „Teatru“, singura revistă de specialitate.
Lucrînd la revista „Teatru“, m-am lovit de capriciile directorilor de teatre. Cum scriai negativ despre vreo piesă, cum te pîrau la partid. Asta n-o făceau doar Radu Beligan şi Dinu Săraru, ci şi alţii! Se plîngeau la Consiliul Culturii, la Tamara Dobrin, vicepreşedinte responsabilă cu teatrul. Înainte de venirea mea revista era citită în manuscris la Consiliul Culturii. Eu veneam de la un cotidian important şi ştiam pe ce clape să apăs. Aşa am obţinut ca revista să fie citită în şpalt şi apoi să nu mai fie citită deloc. Cînd îmi spunea vreun cronicar că spectacolul de la teatrul condus de Dinu Săraru e prost şi că o să-l critice îi dădeam voie, dar în dimineaţa în care revista apărea pe piaţă eu ştiam că Săraru va reacţiona şi o va suna pe Tamara Dobrin, dar eu eram la 8 fără 5 la ea. Aici era marea şmecherie. Ea nu ştia despre ce e vorba. O aşteptam. Ţin minte că se aşeza la birou şi scotea din poşetă un pachet de Kent, dar pe mine nu mă servea. Începeam să-i spun ce spectacol prost e la Teatru Mic, îi spuneam că noi am şi publicat în acest sens o cronică negativă, iar ea mă aproba. În timp ce eram acolo suna Dinu Săraru, iar ea îi răspundea: „Lasă, dragă, că ştiu! E vorba de o piesă proastă…“ Eu le-o luam înainte. Am pus la punct această strategie pentru ca redactorii pe care îi conduceam să poată fi independenţi. Totul era cine se duce primul să-i spună ce şi cum, cine o informa, cine o avertiza.
Ştiu că piesele de teatru şi filmele trebuiau să treacă de o comisie de vizionare de la Consiliul Culturii, comisie din care făceaţi parte şi dumneavoastră.
Eram chemat la toate aceste comisii, pentru că eram singurul om capabil, ca, printr-un discurs în care-l invocam pe Ceauşescu, să salvez o piesă de teatru sau un film. De exemplu, eu am fost unul din cei care au salvat „Pas în doi“ al lui Piţa. Luam cuvîntul şi începeam: „Cum spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu…“. Pentru că în Ceauşescu găseai întotdeauna un citat care să-ţi folosească. Dacă iei stenograma discuţiei, o să vezi că eram tîmpit, dădeam citate, dar o făceam pentru ca aceia care erau complici cu mine să aibă argumente în cazul în care s-ar fi iscat scandal.
Regizorii aveau tendinţa ca, într-o piesă extraordinară, precum „Regele Lear“ sau „Unchiul Vania“, să bage cîte o „şopîrlă“, care ducea la interzicerea spectacolului. Îi rugam să scoată chestiile respective, ca să putem salva spectacolul. Sigur că unul sau altul poate să vină acum să spună că eu îi puneam să facă concesii, dar adevărul este altul.
Important era să apară o carte mare, un film bun, o piesă de teatru extraordinară! Nu puteam să ne transformăm toţi în dizidenţi şi să nu mai apară nici o carte! De exemplu, cartea mea despre istoria literaturii n-a putut să treacă din cauza referatului făcut de un scriitor în care eram făcut ţărănist şi anticomunist. Am discutat cu Ion Traian Ştefănescu la ce oameni să apelăm ca să facă nişte referate favorabile, astfel încît cartea mea, care zăcea de vreo doi ani pe biroul lui Valeriu Râpeanu, să poată trece.
Vreau să vă spun că aceia caer erau cei mai înverşunaţi împotriva scriitorilor erau înşişi scriitorii. La partid erau oameni mult mai de treabă, oameni interesaţi în apariţia unor cărţi bune, chiar complexaţi de acesta, dar le era teamă ca nu cumva cartea cu publicarea căreia au fost de acord să fie etichetată ca anticomunistă în „Săptămîna“ lui Eugen Barbu. Şi atunci îşi luau tot felul de măsuri de precauţie. Mă chemau şi pe mine să mai ţin cîte un discurs. Culmea! Acum, ei sînt făcuţi comunişti! Însă cei care se denunaţu între ei erau scriitorii şi oamenii de artă. Ei se duceau la partid cu pîra, din ciudă faţă de confraţii lor. Cei de la partid erau convinşi că era o aberaţie să nu apară o anumită carte, dar erau ţinuţi în şah de bătăliile dintre grupările literare. Şi gruparea lui Manolescu, şi cea a lui Barbu foloseau aceleaşi mijloace, iar mijlocul de etichetare anticomunistă era la mare preţ. Ca să te scoată din joc, nu spuneau că ai scris o carte proastă, ci că ai scris o carte anticomunistă. Cum îţi puteai elimina un adversar? Simplu, făcînd să nu-i apară cartea. Şi atunci, mergeai la partid şi spuneai că manuscrisul cărţii care se află la ei e anticomunist. În final, adversarul tău avea o carte mai puţin…
Se foloseau de partid pentru interese personale, pentru reglări de conturi şi răfuieli?
Bineînţeles! Etichetările „anticomunist“ şi „anticeauşist“ erau folosite ca mijloace de bătălie literară.