„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Cecilia Caragea, Dialog cu Ion Cristoiu, editura Dacia, 2001 (partea a VI-a)

(O precizare care se impune. Acest interviu de o carte a apărut în 2001. Multe dintre situațiile descrise în carte ca prezente au dispărut de mul.  Gîndurile asupra lor au rămas.Ion Cristoiu )

6. Adevărul e că unele momente din viaţa mea sînt inexplicabile

Spuneţi-mi o întîmplare din copilăria sau din tinereţea dumneavoastră care v-a marcat profund!

Ţin minte că eram prin clasa a II-a sau a III-a şi nu ştiu ce mi-a venit de am desenat în joacă svastica pe un caiet. Atunci taică-meu m-a lovit şi mi-a spus să nu mai fac aşa ceva niciodată. Aşadar, m-a bătut şi el! O singură dată însă.

Tatăl meu a fost mobilizat în 1938 şi nu s-a mai întors acasă decît în 1945, după terminarea războiului. A mers pînă la Don unde a fost rănit şi a rămas pentru toată viaţa cu o schijă între inimă şi plămîni. Dar după ce s-a vindecat a fost din nou pe front pînă în Munţii Tatra şi a căzut prizonier la nemţi. Am încercat de nenumărate ori să reconstitui împreună cu el istoria acestui război, dar am constatat că îşi asumase foarte multe poveşti auzite de la alţii sau citite.

Însă de la el am învăţat un lucru: că acela care se teme de moarte moare primul. Şi eu nu mă tem niciodată! Am o credinţă extraordinară în destin şi-mi zic că într-adevăr ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus! Aşa că, indiferent de ceea ce mi s-a întîmplat, am considerat că aşa trebuia să se întîmple, că ăsta îmi e destinul…

Tot răul spre bine, nu?

Oricum, această credinţă m-a făcut să nu fiu demoralizat niciodată, considerînd, în fiecare moment, că destinul meu e scris undeva şi că sînt ghidat de Cineva…

Aţi terminat Facultatea de Filosofie şi imediat după aceea aţi rămas asistent la Universitatea Babeş-Bolyai. Totuşi, aţi renunţat la cariera universitară. De ce?

În timpul facultăţii eu am fost şeful subredacţiei „Vieţii studenţeşti“ din Cluj. Aşa că mai cîştigam nişte bani pe lîngă bursă. Pe vremea aceea studenţii puteau să fie angajaţi cu jumătate de normă cu carte de muncă.

Dumneavoastră sînteţi mult prea tînără ca să ştiţi că tocmi în perioada aceea s-a hotărît introducerea marxismului în facultate şi a fost nevoie de un număr mai mare de asistenţi. Iar eu terminasem al doilea, după Andrei Marga. El era sîrguinciosul, omul care citea mult, omul serios şi conştiincios, omul cu o bună perspectivă de a deveni un mare politician comunist – şi nu spun acest lucru cu răutate! Eu treceam ca fiind mai creator şi mai liberal. Tocmai de aceea pînă în ’89 eu am lucrat numai la reviste oarecum marginale – „Viaţa studenţească“, suplimentul cultural al „Scînteii tineretului“, revista „Teatru“. N-am fost niciodată la „Scînteia“. Deşi în sistem erau oameni care mă apreciau, m-au mirosit însă că sînt incontrolabil. (Tocmai de aceea sînt aiurea legendele că Emil Constantinescu sau PSDR-ul ar fi vrut să mă pună preşedintele TVR. Nici un partid nu riscă să pună un om ca mine într-o funcţie care presupune să fii slugă). Toţi erau încîntaţi de cultura mea, de hărnicia mea, de talentul meu, dar nimeni n-a pus vreodată problema unei promovări a mele nici măcar ca redactor la „Scînteia“. Redactor la „Scînteia“ însemna activist de partid. De obicei, eu am fost adjunct. Doar la revista „Teatru“ am fost redactor-şef, dar era vorba de o revistă lunară care nu prea conta pentru partid. În general, n-au prea avut încredere să mă pună şef. Şef era întotdeauna cineva care trebuia să mă ţină în frîu.

Atunci cînd am terminat facultatea puteam să aleg între a rămîne asistent universitar şi a lucra la „Viaţa studenţească“. Puteam să rămîn asistent fie la Catedra de marxism, fie la cea de socialism ştiinţific. Am ales Catedra de socialism ştiinţific, deşi era mai slabă, pentru simplul motiv că aceea de marxism era la subsol, lucru care mă enerva cumplit.

Oricum, în anul în care am fost asistent am continuat să-mi petrec zilele la Biblioteca Universităţii, păstrîndu-mi acelaşi loc, 99. Era ultimul loc. Mie nu-mi place să am pe nimeni în spate. Nici la restaurant nu mă aşez decît cu spatele la perete. Nu sînt securist, e un gest de apărare. Vreau să am posibilitatea de a supraveghea şi să am spatele asigurat. Acest fapt şi acela că eu nu termin nici o ţigară, ceea ce e un semn de nervozitate, au fost sesizate foarte bine de Adriana Săftoiu. Înainte de a fi purtătoarea de cuvînt a lui Radu Vasile, a fost jurnalistă şi participînd împreună la nişte vizite oficiale a avut posibilitatea să-mi observe aceste ticuri. (Apropo de puţinele călătorii oficiale la care am participat! Vreau să vă spun că eu am mers doar atunci cînd am ţinut neapărat să fiu prezent la un anumit eveniment, să-i văd pe Putin sau pe Orban, de exemplu. Însă cu aceste prilejuri am constatat că lumea se împarte în două. Mai ales atunci cînd călătoream cu domnul Emil Constantinescu am observat acest lucru: baronii de presă, directorii şi oamenii săi de casă stăteau în faţă şi discutau cu el, în timp ce redactorii care urmau efectiv să scrie stăteau în spate.) Chiar şi la Biblioteca Academiei am tot ultimul loc, 85. Doar ştiţi că este ultimul loc de lîngă fereastră şi că acolo citesc!

În anul în care am fost asistent am avut tot felul de conflicte. După 1968 Ceauşescu hotărîse înfiinţarea gărzilor patriotice. N-am vrut să mă înscriu în aceste gărzi patriotice, nu pentru că aş fi fost anticomunist, ci pentru că mi se părea ridicol să mă apuc să mă îmbrac în uniformă militară. Atunci nu mi-am dat seama că prin atitudinea mea le dădeam mari bătăi de cap profesorilor mei care trebuiau să raporteze că există cineva care nu vrea să se înscrie în gărzile patriotice. La un colocviu naţional la care trebuia să particip cu o comunicare am refuzat să dau vreun citat din Ceauşescu, ceea ce a fost o mare problemă pentru că tocmai îl apucase boala cu citatele. Nu ştiu de ce nu am vrut să fac asta. Poate pentru că mi se părea un clişeu. De aici a pornit un întreg tărăboi şi Ion Traian Ştefănescu, care era responsabil cu problemele studenţilor, m-a chemat la Bucureşti să discutăm. În urma acestei întîlniri am acceptat să mă tund, dar tot n-am vrut să mă înscriu în gărzile patriotice. Cazul meu a fost luat în discuţie de către adunarea de partid de la facultate. Am primit o mustrare şi ţin minte că singurul care m-a apărat a fost Grigore Zanc.

Apoi, toţi cei care au terminat Filosofia am fost obligaţi ca în vara lui ’72 să urmeze cursurile de la „Ştefan Gheorghiu“. Era un fel de reciclare. N-am prea fost la aceste cursuri pentru că mă plictiseau de moarte. Am avut şi un conflict cu un profesor care ne tot vorbea despre cursa înarmărilor, dar eu nu notam nimic din tot ceea ce ne spunea. Cînd m-a luat la întrebări, i-am răspuns că eu ţin minte, că n-am nevoie să notez. A spus că o să văd eu la examen. Atunci m-am enervat şi l-am sunat pe Niculae Stoian, redactorul-şef al „Vieţii studenţeşti“ şi l-am întrebat dacă pot să lucrez la ei la redacţie pentru că nu mai vreau să rămîn asistent universitar.

Adevărul e că unele momente din viaţa mea sînt inexplicabile. Am momente cînd mă apucă, cînd „îmi sare troleul“ cum spun eu cînd spun „nu“ unui lucru. Nu este vorba de hotărîri raţionale. Oricum toate marile hotărîri le-am luat instinctiv şi n-am ezitat asupra lor. Cînd am ezitat, am pierdut! Am o încredere oarbă în destin. Dacă rămîneam asistent universitar ce puteam realiza? Renunţînd, am ajuns redactor, iar în 1974, redactor-şef adjunct la „Viaţa studenţească“. Pe vremea aceea, partidul te promova de foarte tînăr, aşa am ajuns redactor-şef adjunct la doar 26 de ani.