„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Cecilia Caragea, Dialog cu Ion Cristoiu, editura Dacia, 2001 (partea a V-a)

(O precizare care se impune. Acest interviu de o carte a apărut în 2001. Multe dintre situațiile descrise în carte ca prezente au dispărut de mul.  Gîndurile asupra lor au rămas.Ion Cristoiu )

5. Am  făcut şi „Istoria filosofiei“ cu D.D. Roşca, traducătorul lui Hegel în românește!

De ce aţi ales tocmai Clujul?

Mă enerva şi ideea de a mă duce la Iaşi, unde m-aş fi întîlnit cu foşti colegi de liceu. Mi-am zis că mai bine mă duc în celălalt capăt de ţară! Adică la Cluj. Deşi Bucureştiul era mult mai aproape… Profesorul meu de franceză din liceu făcuse Filosofia la Cluj, publicase nişte cărţi şi fusese asistentul lui Blaga. Din această cauză n-a mai putut să profeseze în domeniu şi aşa a ajuns să perdea franceza. Trecea drept un excentric. După cum v-am spus, eu m-am hotărît să nu mai dau la Litere, ci la Pedagogie, pentru că materiile de admitere erau cam aceleaşi. Vara de dinaintea admiterii am stat acasă, la Găgeşti, şi învăţam de dimineaţă pînă seara, dar prin august am mers pînă la Panciu şi m-am întîlnit cu acest profesor, care m-a îndemnat să dau la Filosofie. Aşa că am dat la Filosofie, dar nu de de filosofiei, ci pentru că, potrivit profesorului meu, a termina Facultatea de Filosofie era ceva cu mult mai mult decît dacă absolveai Literele, Politehnica sau orice altceva. Aşa că m-am hotărît să-mi schimb disciplinele din care urma să dau admitere şi, timp de o lună, am învăţat istorie şi socialism ştiinţific. A fost un coşmar, pentru că eu nu am o memorie a cifrelor, ci una sentimentală. Aşa că citeam mai multe cărţi despre cîte un domnitor şi, vrînd-nevrînd, reţineam mai multe date. Pe vremea aceea, se ţinea cont şi de nota de la bacalaureat (probabil asta şi-a amintit şi Andrei Marga!), dar eu n-am avut chiar 10, deoarece am luat 9 la matematică.

Am intrat la Filosofie şi am observat imediată că toţi cei 12 eram consideraţi cu o treaptă mai sus decît toţi ceilalţi studenţi, chiar şi decît studenţii de la Filosofie din Bucureşti, deoarece facultatea din Cluj era o facultate de elită şi erau şi mai puţine locuri decît în Bucureşti. De la bun început am intrat în bibliotecă şi m-am afirmat chiar de la primul seminar. Era seminarul de marxism, pe care-l făceam cu Valentin Cătineanu, fratele lui Tudor Cătineanu – ca să vezi ce mică-i lumea! Făceam interpretare pe text şi ţin minte că am vorbit vreo cincisprezece minute plecînd de la cîteva rînduri de Feuerbach.

Pentru că aţi terminat şi dumneavoastră aceeaşi facultate, ştiţi că la Filosofie marea majoritate a studenţilor sînt băieţi, sînt foarte puţine fete şi toate foarte urîte – dumneavoastră sînteţi o excepţie! Erau şi la noi în an două – trei fete şi toate urîte. Ţin minte că, atunci cînd profesorul de psihologie, care era maghiar, ne vorbea despre rolul dorinţei în raport cu voinţa, se apropia de cea mai urîtă fată şi o întreba: „Dacă ai avea un iubit peste deal, te-ai duce?“ „Da!“ – răspundea fata. Aşa ne arăta el ce poate însemna la un moment dat un sentiment! Sau ne dădea cu rigla peste mînă şi ne exemplifica ce este un reflex! În prima oră, acest profesor ne-a pus să scriem cîte o propoziţie în care să vorbim despre Lună. Eu am scris: „Socrate înjura Luna“, dar toţi colegii mei scriseseră ceva de genul: „Luna străluceşte“ sau „Luna e pe cer“. Atunci profesorul mi-a spus că voi ajunge un mare creator, că am un mare potenţial de creativitate. Nu l-am prea luat în serios. Oricum, noi toţi eram foarte încrezuţi prin simplul fapt că eram studenţi la Filosofie în Cluj. Şi am prins chiar perioada 1966-1971, perioada noastră de liberalism, de perestroika, ca să spun aşa.
Am  făcut şi „Istoria filosofiei“ cu D.D. Roşca, traducătorul lui Hegel în românește!

Reamintindu-mi acum anii studenţiei mele, îmi dau seama că era poate vorba şi de un pic de naţionalism. La banchete, unde chiar şi profesorii se mai ameţeau un pic, se cînta celebrul cîntec ardelenesc „Noi sîntem români“ şi altele de genul acesta. Plus că, în fiecare an, în 24 ianuarie, toţi studenţii dansau „Hora Unirii“ în piaţa în care acum e Casa de Cultură a Studenţilor.

Din această perioadă durează şi aşa-zisul meu conflict cu domnul Ion Iliescu, pe care domnia sa nu vrea să-l recunoască. În 1967, am început să scriu pentru „Viaţa studenţească“ şi eram foarte ambiţios. Vedeţi? Viaţa mea n-a fost guvernată de nevoia de creaţie, ci de nevoia de a-mi satisface orgoliul, de vedetism. Acum mi-am dat seama că nu se întîmplă nimic dacă eşti vedetă, dar atunci aveam această obsesie. Cu timpul, o să priviţi şi dumneavoastră altfel lucrurile care vi se întîmplă acum! Auzism eu că sînt nişte studenţi colaboratori ai „Vieţii studenţeşti“ şi visul meu era să fiu ca ei, să intru în subredacţia acestei reviste. Pe atunci, şeful subredacţiei era Grigore Zanc, fostul prefect pedeserist de Cluj, pe care îl ştiţi – v-am spus eu că lumea-i mică! Cînd el a terminat facultatea, în 1968, am ajuns eu şef de subredacţie. Avînd această funcţie, eram automat şi în Biroul ASC. Pe vremea aceea, Andrei Marga era preşedinte al ASC pe centru universitar. Domnul Ion Iliescu era prim-secretar la UTC şi a venit în vizită la Cluj. Trebuia să trecem, într-un fel, şi prin examenul domniei sale. Deşi nu recunoaşte nici acum, ştiu că nu i-a plăcut de mine, pentru că aveam o ţinută neglijentă, eram netuns, părul îmi stătea aiurea. Acum am o ţinută mai ordonată, dar atunci nu prea corespundeam liniei cerute. Deşi era un tip liberal şi interesant, cei de la ASC şi de la Partid mi-au spus că tovarăşului Iliescu nu i-a plăcut comportamentul meu. N-a fost propriu-zis un conflict, dar de aici a pornit legenda că noi nu ne-am înţelege încă din tinereţe. Cam ăsta era Clujul studenţiei mele! Astăzi, Andrei Marga a ajuns ţărănist, Achim Mihu, care pe vremea aceea trecea drept cel mai liberal dintre noi şi care chiar a avut o bursă în SUA, a ajuns PUNR-ist, iar eu n-am nici o culoare politică.

Spuneţi-mi o întîmplare din copilăria sau din tinereţea dumneavoastră care v-a marcat profund!

Ţin minte că eram prin clasa a II-a sau a III-a şi nu ştiu ce mi-a venit de am desenat în joacă svastica pe un caiet. Atunci taică-meu m-a lovit şi mi-a spus să nu mai fac aşa ceva niciodată. Aşadar, m-a bătut şi el! O singură dată însă.

Tatăl meu a fost mobilizat în 1938 şi nu s-a mai întors acasă decît în 1945, după terminarea războiului. A mers pînă la Don unde a fost rănit şi a rămas pentru toată viaţa cu o schijă între inimă şi plămîni. Dar după ce s-a vindecat a fost din nou pe front pînă în Munţii Tatra şi a căzut prizonier la nemţi. Am încercat de nenumărate ori să reconstitui împreună cu el istoria acestui război, dar am constatat că îşi asumase foarte multe poveşti auzite de la alţii sau citite.

Însă de la el am învăţat un lucru: că acela care se teme de moarte moare primul. Şi eu nu mă tem niciodată! Am o credinţă extraordinară în destin şi-mi zic că într-adevăr ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus! Aşa că, indiferent de ceea ce mi s-a întîmplat, am considerat că aşa trebuia să se întîmple, că ăsta îmi e destinul…

Tot răul spre bine, nu?

Oricum, această credinţă m-a făcut să nu fiu demoralizat niciodată, considerînd, în fiecare moment, că destinul meu e scris undeva şi că sînt ghidat de Cineva