(O precizare care se impune. Acest interviu de o carte a apărut în 2001. Multe dintre situațiile descrise în carte ca prezente au dispărut de mult. Gîndurile asupra lor au rămas. – Ion Cristoiu )
9. Cînd m-am maturizat personajele lui Camil Petrescu mi s-au părut niște teroriști
Înţeleg că eraţi chemat să participaţi la vizionările pieselor de teatru şi filmelor, pentru că aveau nevoie de dumneavoastră, ca de un om capabil să facă anumite conexiuni să salveze ceea ce se putea salva dintr-o piesă de teatru sau un film. De-a lungul timpului, v-aţi schimbat… Vă reamintesc că, în perioada în care eraţi asistent universitar, refuzaţi să daţi citate din Ceauşescu.
Eu l-am avut ca idol pe Camil Petrescu, dar, după o anumită vîrstă, nu l-am mai suportat. Cînd eram tînăr, radicalismul personajelor sale mă fascina. După ce am început însă să mă maturizez, mi-am dat seama că, de fapt, personajele sale sînt nişte fanatici, nişte talibani, nişte terorişti. Nu-l mai suport, pentru că mi-am dat seama că personajele sale nu înţeleg că viaţa e complexă, că presupune compromisuri şi în dragoste, şi în profesie. Radicalismul îl ai cînd eşti tînăr. Acum, aş face o montare în care Gelu Ladima ar fi un taliban. Ăla nu e om! Cel care îşi sacrifică iubita şi viaţa de dragul unei idei e un om ultrapericulos. Nici o montare n-a avut curajul să facă din Ladima al lui Camil Petrescu, un personaj pe care eu l-am iubit în tinereţe, un tip odios. Toată lumea a văzut în el un personaj pozitiv. Cînd eram student, eram şi eu fascinat de aceşti oameni care nu suportau nici măcar ca iubita lor să-şi arunce o privire peste masă la un altul. Cu vîrsta, am înţeles că uneori mai accepţi să te mai şi înşele.
Cum aţi trăit schimbările de după ’89?
De fapt, Ceauşescu şi-a creat singur propria sa rezistenţă prin cei care terminaseră facultatea pînă în 1971. La sfîrşitul anilor ’80, activiştii de partid sau profesioniştii care şi-au făcut studiile în acea perioadă de liberalism au început să fie expediaţi din Bucureşti sau să fie puşi responsabili cu lucruri marginale. Nicu a fost trimis la Sibiu, Bontaş a fost pus secretar cu propaganda la Galaţi, Sasu care acum e la PSM a fost trimis la Cluj. Ceauşescu s-a înconjurat doar de bătrîni precum Bobu. Poate că dacă nu s-ar fi întîmplat acest lucru, grupul celor tineri ar fi reuşit să preia puterea şi să facă o revoluţie de catifea.
Eu am ajuns la revista „Teatru“, iar Vasile Bontaş organiza Festivalul de Teatru de la Galaţi. Chiar în ’89 cînd am fost la acest festiva ne-am plimbat pe faleză şi el s-a întrebat cînd se mai termină… La Craiova era prim-secretar Ion Traian Ştefănescu şi cînd am fost acolo să văd „Unchiul Vania“ m-a întrebat şi el acelaşi lucru. Interesant era că în partid, la nivelul unei anumite generaţii, era o mare nemulţumire, chiar o tensiune…
Eu cred că Ceauşescu a căzut în primul rînd pentru că anumiţi oameni nu au avut curaj să i se opună pe faţă, dar în momentul de criză din decembrie ’89 nu au fost zeloşi. Cei tineri au făcut un joc dublu: doar s-au făcut că acţionează atunci cînd li s-a cerut asta. Ceauşescu nu mai avea manetele, sistemul nu mai funcţiona…
În dimineaţa zilei de 22, Bontaş mă tot suna de la Galaţi să afle ce se întîmplă. După amiaza am fost acasă la Cristina Dumitrescu, regretata cronicăreasă de teatru, ne-am uitat la televizor şi l-am văzut pe Iliescu. Atunci m-am liniştit. Toţi cei din sistem s-au liniştit, venise un liberal de-al lor. Seara, conducînd pe cineva în cartierul Militari, am văzut nişte băieţaşi care împărţeau gratis primul număr din „Libertatea“. Ţin minte că pe prima pagină era o poezie semnată de Mihai Bărbulescu şi un editorial semnat de Stelian Moţiu, care fusese redactor-şef la „Viaţa studenţească“ şi apoi a lucrat la „Informaţia Bucureştiului“.
Cîteva lucruri m-au enervat de la bun început. Brusc au început să curgă telegramele către FSN. Asta începuse să mă scoată din sărite! Iar telegrame?! Iarăşi se adunau colectivele de oameni ai muncii şi-şi exprimau adeziunea?! Redactorii-şefi au fost răsturnaţi prin forţa maselor populare, ca să zic aşa. La „Scînteia tineretului“ un fost autor de pluguşoare pentru Ceauşescu a venit să-l înlăture pe redactorul-şef care bineînţeles că era activist, dar era băiat de treabă. Lovituri de teatru au avut loc şi la „Scînteia“ (care a devenit „Adevărul“) şi la „România liberă“. Cea mai hazlie situaţie a fost la „Cinema“ unde redactor-şef era Ecaterina Oproiu şi tinerele forţe din redacţie s-au hotărît să o răstoarne… A greşit şi ea deoarece n-a plecat singură. Ca să vezi de ce sînt în stare oamenii! Ce lichele!
Şi dumneavoastră eraţi redactor-şef atunci… Cum a fost?
La mine nu s-a întîmplat aşa. Eu fusesem mai liberal. Dar să vă povestesc… Pe vremea teroriştilor eu stăteam în Ştefan cel Mare, deasupra domnului Virgil Măgureanu, şi veneam pe jos pînă la redacţie. Nu-mi era frică de terorişti, dar mă scoteau din sărite tinerii revoluţionari care te controlau prin metrou. Mi s-a părut ridicol! Iar în faţa redacţiei era un tab. Noi aveam ordin să scoatem un număr cu Congresul al XIV-lea. Pe 17 decembrie m-am dus cu paginile la Consiliul Culturii, de unde trebuia să obţin aprobarea de la direcţia teatre şi de la cea a ziarelor şi revistelor. Ştiu că nu vroiam să pun poza lui Ceauşescu pe pagina întîi, nu pentru că aş fi fot anticomunist, ci pur şi simplu pentru că mi se părea o stupiditate. Aveam doar bun simţ. Cum să pui poza lui Ceauşescu şi deasupra să scrii „Teatru“? Ce, era actor? Şi atunci cel care răspundea de ziare şi reviste mi-a spus că s-ar putea să nici nu mai fie nevoie… După evenimente ne-am hotărît să scoatem o ediţie despre participarea actorilor la Revoluţie. E interesant, nu? O revoluţie cu actori!
Pe mine m-a enervat că dintr-o dată toată lumea a început să se adreseze cu „domnul“, dar eu spuneam tot „tovarăşul“. Chiar toţi tovarăşii deveniseră domni peste noapte? Poate că sînt eu Gică contra, dar am simţul ridicolului! Nu suport oportunismul şi schimbările prea rapide! Plus că m-am stricat de rîs cînd am văzut că brusc pe toate maşinilei Miliţiei nu mai scria decît Poliţie!
Domnul Andrei Pleşu, care ajunsese ministru, apăruse la TV şi afirmase că mulţi foşti – printre care mă număram şi eu – nu vor să plece din fruntea colectivelor. Atunci m-am dus şi mi-am depus demisia. Toţi au crezut că mă duc să obţin confirmarea în funcţie. Cam ce fuseseră cei dinainte erau şi ăştia noi. Se purtau la fel. Nu mi se părea deloc că avusese loc o schimbare de mentalitate, de atitudine. Cînd am ajuns acolo doamna de la departamentul de cadre m-a întrebat din ce o să trăiesc şi mi-a spus că o să fiu dezavantajat la pensie. I-am răspuns că o să fiu milionar deoarece o să fie presă liberă… Ce-i drept, între timp apăruse primul număr din „Observator“, primul ziar particular! Iar eu oricum am obiceiul să mă pregătesc sufleteşte pentru ce-i mai rău. Mi-am pus că plec de la „Teatru“, că mă duc profesor… Mai aveam şi verigheta din prima căsătorie şi mi-am spus că o asă am din ce trăi o lună-două. Mă pregăteam pentru ce este cel mai rău. Le-am spus celor din redacţie că mi-am depus demisia şi am aşteptat răspunsul tovarăşului sau domnului Pleşu. Vreo două săptămîni n-am primit nici un răspuns!….