Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 1370, anul V, luni, 23 decembrie 1996, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Stimate domnule preşedinte,
Vă mulțumesc pentru amabila dumneavoastră invitaţie de a participa, ca responsabil al unui jurnal, la „o discuție deschisă, la Palatul Cotroceni, despre problemele societății româneşti“, discuţie programată pentru azi după-amiază. Cunoscîndu-vă personalitatea, sînt sigur că formula „o discuţie deschisă“ nu e un artificiu stilistic. Interesat în a afla adevărul despre cum sînt percepute de către populaţie atît prestaţia actualului preşedinte, cît şi a noii puteri în general, dumneavoastră, care aţi considerat presa o oglindă cinstită a realului, şi, prin aceasta, un instrument prin care viaţa transmite spre palatele Puterii semnale de alarmă, nu veţi transforma, ca predecesorul, întîlnirea cu directorii şi redactorii şefi într-un prilej de a ține un monolog interminabíl. Sînt sigur că, îngrijorat de tonul critic al marii majorități a jurnalelor la adresa noii puteri, şi deci inclusiv la adresa dumneavoastră, veți întreba unde s-a greşit după noiembrie 1996, veţi asculta atent punctul de vedere al fiecăruia din cei prezenți și veți ține cont, în deciziile dumneavoastră ulterioare, de numeroasele observații critice, unele chiar extrem de aspre, care vi se vor face.
Din nefericire, stimate domnule preşedinte, mă văd obligat să vă anunț că nu voi da curs invitației dumneavoastră şi nu mă voi prezenta la întîlnirea de la Cotroceni. Cum dumneavoastră mă ştiți destul de bine, cred că veți întelege şi motivul gestului meu (oarecum nelalocul lui), dacă vi-l voi prezenta. V-am votat, ba mai mult, am pledat ca să fiți ales, domnule profesor Emil Constantinescu, deoarece, în lungile și numeroasele discuții pe care le-am avut, de la om la om, cu dumneavoastră înaintea şi în timpul campaniei electorale, m-ați convins că sînteți profund cinstit. Am căzut de acord împreună că necesara disociere a politicii de morală, făcută cu strălucire de acel italian perfid pe numele lui Niccolo Machiavelli, nu înseamnă că politicianul are dreptul de a încălca toate regulile morale. Dumneavoastră mi-ați spus asta despre politicieni. Eu v-am răspuns că acelaşi lucru e valabil şi pentru gazetari. Şi v-am explicat, dîndu-vă cîteva exemple din presă, că sînt în rîndurile noastre oameni lipsiţi de orice scrupul.
V-am declarat, la vremea respectivă, că sînt un adversar al lui Ion Iliescu. V-am precizat însă imediat că în bătălia pe care o duc împotriva acestui politician refuz să apelez la murdarul principiu: scopul scuză mijloacele! Şi-n acest sens, v-am spus de ce n-am fost de acord cu campania dusă de un ziar împotriva președintelui Ion Iliescu pe tema că trecutul preşedinte ar fi fost, în tinerețe, agent KGB. V-am demonstrat că totul e un fals de la un capăt la altul, o făcătură grosolană, asupra căreia Justiția trebuie lăsată să-şi spună cuvîntul. Că, indiferent cît de mult aş vrea să nu mai fie reales ca preşedinte Ion Iliescu, nu voi fi de acord niciodată cu utilizarea în presă, împotriva domniei sale, a unor mijloace incompatibile cu normele elementare ale profesiei de gazetar. Asanarea morală a societății româneşti, v-am spus atunci, domnule Emil Constantinescu – şi v-o repet şi aici, în acest editorial –, nu poate fi limitată doar la sfera politicii. Ea trebuie să includă, în chip necesar, și lumea presei. Or, cîtă vreme între noi, jurnaliştii, vor fi și oameni care consideră că lupta împotriva unui adversar poate fi dusă şi cu instrumente murdare, nu se poate vorbi de o asanare nu numai a presei, dar şi a societății româneşti în general.
Credincios acestui stindard, am refuzat să fiu prezent la unele manifestări despre care am ştiut că vor beneficia și de participarea unor persoane din presă compromise iremediabil. La întîlnirea de la Cotroceni de azi vor fi prezente şi aceste persoane. Firește, dumneavoastră, ca şef al statului, nu vă puteți permite să nu invitați pe directorii şi redactorii şefi respectivi. În definitiv, nici nu sînteţi obligat să împărtăşiţi punctul meu de vedere asupra moralității lor. Eu însă îmi pot îngădui să refuz a fi prezent alături de ele. Asumîndu-mi nu numai riscul de a fi văduvit de o întîlnire ce se anunţă drept un eveniment de presă, dar și pe cel de a fi considerat nepoliticos.
Bănuind că, aşa cum spuneam mai sus, dumneavoastră veți ruga pe fiecare dintre cei prezenți să vă spună deschis, bărbăteşte, opinia despre ce se întîmplă cu noua putere, inclusiv cu dumneavoastră, îmi îngădui să vă transmit, prin intermediul acestui editorial, ceea ce v-aş fi declarat dacă aş fi participat la ,,discuția deschisă“ pe care ne-ați propus-o.
Stimate domnule preşedinte,
În aceste zile de comemorare a eroilor căzuți în decembrie ’89, vi s-a cerut, la Timişoara și Bucureşti, să nu vă precupețiți energia şi inteligenţa pentru a afla adevărul despre ceea ce unii numesc evenimentele din decembrie 1989. Să contribuiţi ca opinia publică din România să afle, după şapte ani de aşteptare, cine a tras în noi! Vi s-a poruncit de către miile de manifestanți la Timişoara. Și dumneavoastră, domnule președinte, v-aţi angajat, atît în oraşul martir, cît şi la sesiunea solemnă a Parlamentului, că pînă în decembrie 1997 această enigmă va fi dezlegată.
Stimate domnule profesor, sînteți un mare naiv dacă nutriți convingerea că vă veţi putea îndeplini această promisiune. Adevărul despre Revoluția din decembrie 1989 îl vom afla, probabil, peste ani, cînd cei interesați ca acest adevăr să fie ascuns vor fi oale și ulcele. Eu însă nu vă cer un lucru atît de dificil. Eu vă cer ceva mai la îndemîna dumneavoastră. Și anume, nu adevărul despre cine a tras în decembrie 1989, ci adevărul despre cine şi cum a jefuit ţara în ultimii şapte ani. Pe măsură ce trece timpul, noi, jurnaliştii independenţi, începem să ne facem o imagine înfricoşătoare a hoției care a domnit în România după decembrie 1989. O bănuiam înainte de noiembrie 1996, graţie unor oameni cinstiți din administrație, din Procuratură, din Poliție și Justiție, care ne-au oferit, spre publicare, documente privind uriaşele afaceri de corupție din ultimii șapte ani. Acum, cînd limbile multora s-au dezlegat, cînd oamenii cinstiţi au căpătat curaj, bănuiala noastră nu numai că se confirmă, dar, mai mult, e depăşită, în privinţa nivelului la care a ajuns jaful. S-a furat din averea poporului român, în acești şapte ani, cît nu s-a furat într-un secol din istoria țării. S-a furat nu cu o mînă, nu cu amîndouă, cum zic românii, ci cu basculantele, cu vagoanele, cu marfarele chiar. Această trecere pe de-a moaca a bogăției din mîinile statului în mîinile cîtorva oameni e, pînă la urmă, un fenomen explicabil. În toată lumea, marii capitalişti şi-au ridicat imperiile pe jefuirea statului sau a altora. Numai că, spre deosebire de alte locuri din lume, la noi s-a petrecut un fenomen extrem de grav. În timp ce în SUA, de exemplu, cum spun americanii, cu primul milion furat
s-au realizat, ulterior, alte zeci, sute de milioane în chip cinstit, la noi, milioanele luate de la stat n-au fost folosite pentru a produce. Autorii jafului, cărora li s-a spus miliardari de carton, fie că au cheltuit banii, ridicîndu-şi vile impunătoare, ducînd o viață deșănțată, fie că i-au transferat, în valută, peste hotare. Această particularitate a jafului postdecembrist explică starea dezastruoasă în care se află azi economia românească. Era de așteptat ca trecerea proprietății de stat în mîinile cîtorva oameni să se facă pe căi nu tocmai curate. Nu era de aşteptat însă ca oamenii respectivi să risipească această bogăție în loc s-o pună la lucru, să ridice noi fabrici, noi blocuri, să construiască şosele şi autostrăzi. De ce-au făcut-o totuși? Răspunsul e foarte simplu. Ei nu erau oameni de afaceri propriu-zis, ci marionete ale unor înalți demnitari. Lucrurile se petreceau astfel. Creditul iresponsabil era acordat fără garanţii bancare solide unui personaj dubios, în urma unui telefon primit de mai marele băncii de la un personaj sus-pus. După ce lua creditul, respectivul îl împărţea cu patronul său politic. Banii ce-i rămîneau erau risipiţi nebuneşte. Nu de alta, dar ei se constituiau într-o adevărată pleașcă. Asemănător s-au petrecut lucrurile şi cu întreprinderile date pe nimic, şi cu scutirile de vamă aiuritoare, şi cu licențele de import bănoase. Întotdeauna, dincolo de personajul dubios, deseori cu un trecut de infractor de drept comun, s-a aflat un înalt personaj politic. Grație campaniei din presă, semnalelor transmise de SRI, curajului unor polițiști şi procurori cinstiti, mulți dintre miliardarii de carton au fost arestați. E de așteptat ca ei să fie condamnaţi. Numai că acest lucru nu e suficient. Alături de recunoașterea infracţiunilor comise, ei trebuie să dezvăluie Justiţiei şi, prin aceasta, opiniei publice, și cine a stat în spatele lor. Cine i-a ales și i-a creat ca păpuşi, pentru a se putea îmbogăți prin intermediari.
Stimate domnule preşedinte,
Întrebarea pe care v-o pun e, așadar, nu cine a tras în noi în 16-22, ci cine a dat telefon în ultimii şapte ani? Dacă dumneavoastră veți crea în România climatul pentru ca anchetatorii să afle şi cine a dat telefon în urma căruia un personaj dubios a luat banii pe care i-a împărțit cu un politician, veți rămîne în istorie ca un erou de legendă. Din nefericire, stimate domnule preşedinte, cu toată stima ce v-o port, ţin să vă declar că nu veţi reuşi să aflați răspunsul la întrebarea: cine a dat telefon? Și dintr-un motiv foarte simplu. Printre cei care au pus mîna pe receptorul infracţional după decembrie 1989 sînt unii ce se află, în prezent, la putere. O parte dintre ei au mai fost la guvernare. Prin votul din noiembrie 1996, au revenit pe posturile deținute cîndva. Și primul lucru făcut odată instalați ca miniştri a fost de a-i da afară pe cei care-au dezvăluit presei şi instituţiilor abilitate că, în perioada cînd au fost la guvernare, s-au numărat printre cei ce-au dat telefon. Nu cred, domnule preşedinte, că trebuie să merg mai departe cu explicațiile. Există, la ora actuală, în Poliţie, în Procuratură şi în Justiție, în administraţia unor ministere, oameni ce-ar putea contribui la dezvăluirea adevărului despre înaltele personaje care au stat în spatele miliardarilor de carton în perioada guvernării Văcăroiu. Numai că, văzînd ce se întîmplă la ora actuală în unele ministere, acești oameni cinstiți îşi fac următorul raționament: Bine, bine, voi face pe dracu’ în patru să aflu cine a dat telefon. Și dacă unii dintre cei descoperiți și dați în gît de mine vor reveni, nu peste mult timp, la guvernare? Nu mă aşteaptă şi pe mine necazul care li se întîmplă acum celor ce-au vorbit în perioada Văcăroiu despre telefoanele din guvernările anterioare?! Trebuie să recunoaşteți, domnule preşedinte, că-ți trebuie o nebunie, pe care nu cred c-ar putea-o avea vreun om din România de azi, ca să mergi mai departe cu ancheta, pentru a afla cine a dat telefon, în clipa cînd faci un asemenea raţionament. Știu că dumneavoastră sînteţi sincer în declarațiile că veți porni la o bătălie pe viață şi pe moarte împotriva mafiei din ultimii şapte ani. Numai că ați pornit în această bătălie avînd alături, în structurile puterii, pe unii dintre capii mafiei. Și e greu de crezut, în aceste condiții, că vom reuşi să găsim răspunsul la întrebarea: şi totuşi, cine a dat telefon?
