Ghiţă Uiban, paznicul fîneţelor din Măgură, se îndrepta către Cotă pe drumeagul uscat din marginea Pădurii satului. Drumeagul de ţară, cu marginile săpate de ploile repezi, ţinea un timp marginea pădurii de stejari, după care cobora lin într-o vale uriaşă, uşor mlăştinoasă, în care păşteau vacile satului.
Era duminică după-amiază, puţin înaintea asfințitului. O încremenire lucie, de te-ai fi dat pe ea cu patinele, şedea în aer şi, deşi soarele strălucea vesel, se simţea boarea serii, pîndind în timpul care se scurgea. Vara ajunsese spre sfîrşite, şi-n verdele bătrîn al ierbii se ghiceau deja primele semne ale ofilirii. De fapt, toamna nu începuse, dar sigur era că vara îşi sfîrşise puterea, şi frunzele, copacii, ierburile bătrîne şedeau în aşteptarea decăderii. De obicei, drumeagul, care lega Vintileasa de fîneţele din munţi, era umblat, dar acum, în după-amiaza sărbătorii, totul era pustiu, pînă departe, scăldat în căldura lucioasă, fără putere, a soarelui.
Jos, în valea mlăştinoasă avea să povestească mult mai tîrziu Ghiţă Uibanu, păştea cireada de vaci, iar mai departe, cam la vreo sută de metri, se vedea împrejurimea stînei de vară, cu pămîntul înnegrit de baliga oilor şi gardul putred, rupt într-o parte. Care stînă? făcu, mirat, unul din cei ce ascultau povestea, dar nimeni nu-l luă în seamă, nici măcar cel întrebat, Ghiţă Uiban. Şi acela, văzînd că răspunsul nu vine, întrebă, din nou: care stînă? Se ghicea o uşoară iritare, nu mai era nedumerirea prostească dinainte, şi Ghiţă Uiban se văzu nevoit să se întrerupă şi să arunce scurt, ca din fugă, nu era nici o stînă, mi s-a părut! şi ceilalţi izbucniră în rîs, prinzînd imediat gluma. Tocmai atunci treceau prin faţa lor, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, doi inşi necunoscuţi, îndreptîndu-se chiar spre uliţa lor. Ghiţă Uiban se întrerupse de tot, aşteptînd în tăcere, ca şi ceilalţi, acea tăcere aşteptîndă, în care oamenii se gîndesc la acelaşi lucru: ce-o fi cu ăştia? de unde vin? Şi cei doi – un bărbat tînăr, gras, la vreo 30 de ani, cu părul lins, de parcă ar fi fost dat cu ulei, şi o femeie, nevasta lui, probabil, îmbrăcată în pantaloni galbeni şi bluză cu mîneci scurte –ziseră ceremonios Bună ziua! Și cei ce şedeau acolo, la începutul uliţei, în faţa porţii Mariţei Vasile, pe pămîntul cald al verii, răspunseră cu toţii, în cor aproape, Bună ziua! fericiţi de tot ce se întîmpla în acea după-amiază de sărbătoare: de soarele cald al verii, arzînd pe cerul albastru, de roiurile de ţînţari jucînd în lumina curată, de aerul acela dulce-înţepător al odihnei, de pămîntul cald, pe care şedeau la taifas, şi de salutul atît de ceremonios al celor doi. Îi urmăriră cu toţii în tăcere şi abia cînd cei doi se opriră la una din porţi, bărbatul săltînd uşor poarta lăsată de vreme, ca un cunoscător, deci, al acelui beteşug al porţii, se întoarseră din nou la povestirea lui Ghiţă Uiban, nu înainte ca unul dintre ei să spună, ceea ce, de fapt toţi îşi spuneau: e băiatul lui Vasile Militani, cel plecat la Floreşti, şi cîtva timp povestirea lui Ghiţă Uiban, lunecă pe lîngă ei, curgînd fără să-i atingă, dar existînd totuşi, ca un izvor din apropierea lor.
Deci Ghiţă Uiban călca vesel către Cotă, în drumul lui zilnic de 15 kilometri dus-întors, îşi cumpărase galoşi zilele trecute şi, în timp ce mergea cu spor, bălăngănindu-şi puşca de vînătoare, se simţea cu acea încălţăminte uşor şi plin de gînduri bune. Mai rămăsese vreo sută-două de metri pînă la cotul drumului – povestea el – cînd se opri să-şi aprindă ţigara. Scăpără chibritul şi flacăra roşiatică se topi parcă în lumina intensă a după-amiezii. Se opri deci să-şi aprindă ţigara, cînd, deodată, simţi o nelinişte ciudată. Ciudată, dar mică, ghemuită acolo în adîncuri, fără nici un motiv. Nu era nici un motiv în jur, ziua încenuşată curgea către asfinţit, jos, în vale, vitele păşteau liniştite, undeva, departe, cineva suna bezmetic dintr-un corn. Vru să păşească mai departe, dar neliniştea, în loc să dispară, spori şi mai mult. Acum îl cuprinsese cu totul – aşa cum flăcările cuprind la un moment dat o casă – făcu cineva dintre ascultători, o comparaţie – şi Ghiţă Uiban fu imediat de acord, da! zise el, aşa cum flăcările cuprind o casă. Îi ardeau ochii şi-i vâjiiau timpanele. Atunci, neliniştit, privi în jur şi descoperi, deodată, uriaşa singurătate a locurilor. Lumina soarelui scăzuse brusc. Nu se clintise în jur nici un ram, nici o frunză. Drumul pînă departe, deasupra pantei, era pustiu. În adîncul pădurii, păsările tăcuseră. Doar de cîteva clipe? De mai de mult? Sau poate nici nu cîntaseră vreodată? El nu-şi dădea seama. Era – încercă el să explice celorlalţi starea de atunci – era ca înaintea unui atac aerian, când avioanele n-au apărut încă la orizont, şi tu, deşi ştii că ele înseamnă moarte, de atîta încordare a așteptării, le vrei să vină cît mai repede, să se termine o dată, pentru că nu mai suporţi acea tăcere în care-ţi ies ochii din orbite şi simţi cum ţi se întăreşte părul la rădăcină. În acel moment, o cireadă de vite, care pînă atunci păscuse liniştită, o luă la goană către cealaltă margine a pădurii. Din şoproanele stînii ţîşni afară, înjurînd furios, unul dintre văcari, învîrtind ciomagul asupra capului. După cîţiva metri, se împiedică şi se prăbuşi urlînd. Atunci – zise Ghiţă Uiban – ca fulgerat de ceva necunoscut, spunîndu-mi disperat că, poate, totuşi, nu e nimic, a fost doar o părere, am întors capul. La cîţiva metri în adîncul pădurii şedeau gropile de tragere, sute şi sute de soldaţi, al căror şir se pierdea în depărtare. Nu spuneau nimic, şedeau nemişcaţi, cu paturile puştilor sprijinite pe pămîntul proaspăt săpat şi mă priveau. Aveau căştile de luptă, lucioase, în jurul cărora prinseseră, pentru camuflaj, rămurele înverzite. Şedeau nemişcaţi, pîndind cu toţii drumeagul ce cobora de la Cotă şi pe care acum cobora încet o coloană lungă de praf.
Noaptea căzuse fără ca ei să-şi dea seama. Oftînd, se ridicară şi se îndreptară spre casele lor.
Şi nimeni nu-şi mai aminti după aceea ce povestea lui Ghiţă Uiban, paznicul fîneţelor din Măgură.