În 1965, pică în Vintileasa şi se apucă de colindat satul, uliţă cu uliţă, o echipă de folclorişti de la Bucureşti. Era alta decît cea sosită în Vintileasa cu vreo cîţiva ani în urmă şi care demonstrase bătrînei Constanţa Purdel, bolnavă de cancer de la vîrsta de 25 de ani, că din punct de vedere ştiinţific ea trebuia să fi fost de mult moartă. De data asta echipa număra mai mulţi inşi, printre care şi cîţiva înarmaţi cu ciocane de lemn şi topoare, amintind o ceată de tăietori de lemne. Umblau prin sat din casă în casă, ciocăneau zidurile şi le ascultau mult timp cu urechea sau curăţau varul de pe pereţi cu unghia, bucățelele turnîndu-le într-un săculeţ purtat tot timpul de şeful echipei, un bătrînel scund, cu chelie, cu dinţii din faţă puşi. Intrau prin case şi întrebau gospodarii cum au ridicat casa, ce lemn au folosit ca bîrne, cît var şi cît nisip. Gospodarii, politicoşi, răspundeau ce şi cum, surprinşi de întrebări, de sîrguinţa cu care toţi acei domni notau în carnete cele spuse de ei, dar, mai ales, de uimirea cu care întîmpinau toate vorbele lor. Nu era nimic deosebit în cele ce spuneau ei, case din acestea se ridicau în sat de sute de ani, şi nimeni nu se mirase că bîrnele sînt de stejar şi că laptele de var trebuie lăsat cîteva zile descoperit înainte de a da cu el pereţii. Cei din echipă se mirau de lucruri de care nimeni în afara lor nu găsea de cuviinţă să se mire.
Încetul cu încetul se răspîndi în sat zvonul că echipa de folclorişti urmărea altceva decît ceea ce făceau pe faţă. Un timp se spuse că veniseră, de fapt, ca să facă şi în Vintileasa colectivă. Zvon repede infirmat, pentru că în sat exista de mai mulţi ani GAC. Atunci vor s-o desfiinţeze pe asta şi să înfiinţeze alta – se încăpăţînară în susţinerile lor cei cu ideea de colectivă. Dar acum nimeni nu-i mai asculta, putea fi adevărat, chestia cu schimbatul colectivei nu mai interesa pe nimeni. Într-o altă vreme se zvoni că echipa e de fapt de la Procuratura din Floreşti, venită într-o cercetare discretă în legătură cu nişte venituri ilicite. Asta da, putea fi o explicaţie! Oamenii din sat deveniră mult mai bănuitori, răspundeau acum scurt doar cu „da” şi „nu” nenumăratelor întrebări ale echipei. Confuzia era sporită şi de felul cum explicau cei din echipă sosirea lor în sat. Astfel, într-o seară, întrebat în plin centrul comunei de cei ce ieşiseră la taifasul de sîmbătă seara, profesorul de la Bucureşti răspunsese încurcat, zicînd „cum să vă explic”, căutîndu-şi cuvintele şi repetînd în cele din urmă ceea ce satul auzise de atîţia ani:, că echipa se interesa de secretul caselor din Vintileasa, o explicaţie care, fireşte, nu mai convingea pe nimeni. Care secret? Nu era nici un secret al caselor sau, dacă era, îl ştiau pînă şi copii de şcoală, nu merita atîta osteneală din partea unor oameni care, judecînd după înfăţişarea lor binecrescută, aveau şi altceva mai bun de făcut. Treptat-treptat, lumea deveni şi mai bănuitoare. Mulţi lipseau de acasă, ţineau porţile închise, ceea ce – spunea primarul entuziasmat – nu se mai întîmplase de la cooperativizare.
Nu se ştie cum s-ar fi terminat toată acestea dacă echipa, sfîrşindu-se cercetările, n-ar fi plecat la Bucureşti. Cîteva săptămîni, lumea aşteaptă înfrigurată urmările extraordinare ale acestor întîmplări extraordinare. Dar acestea se lăsară cam mult aşteptate. Într-o zi, directorul şcolii, Vasile Albescu, arătă cîtorva dintre cei ce tăifăsuiau în faţa magazinului sătesc o carte lunguiaţă, cu scoarţe albe, plină de poze. Titlul cărţii era lung şi greu: „Despre sistemul de construire a caselor ţărăneşti din satul Vintileasa”. În carte, pretindea directorul, se scria despre toţi cei cu care echipa stătuse de vorbă. În pozele lucioase, unii de acolo se recunoscură stînd în faţa caselor, cu o mînă pe peretele casei, dar casele erau urîte, strîmbe, iar ei ţepeni, de parcă îi strîngeau hainele. În rest, numai cifre, lungi coloane cu cifre, precum şi tot felul de desene.
Într-un cuvînt, o carte plictisitoare, pentru care nu merita atîta osteneală.
Peste un an şi ceva, cînd o altă echipă veni în sat să ia la Bucureşti – spuneau ei – casa lui Gavrilă Zlota din marginea satului, o casă bătrînească, pe care nimeni nu dădea doi bani, nimeni nu făcu legătura între această întîmplare şi cicăleala la care îi supusese pe toţi echipa picată în sat cu un an înainte.
A doua zi, sosi în Vintileasa un troliu uriaş, pe opt rînduri de roţi. Pe platforma lui, făcută pentru a transporta ziduri întregi la şantierele de blocuri de locuinţe, urma să fie dusă la Bucureşti casa lui Gavrilă Zlota. Contractul fusese încheiat cu greu. Gospodarul, bănuitor, întreba mereu pe cei din echipă ce urmăresc cu chestia asta. Pînă la urmă, ispitit de frumoasa sumă de bani pe care o primea, acceptă cu inima strînsă, mereu suspectînd că e ceva ascuns la mijloc şi, mai ales, că el ar putea cîştiga ceva în plus din afacere. La două ore după încheierea contractului, se întoarse la primărie, răsucindu-şi pălăria în mîini, încurcat, cerînd posomorît, cu privirile plecate, să i se dea casa înapoi. Pusese pe masă banii primiţi mai înainte, un teanc de sute mototolite, şi, aşezat pe scaun, înaintea celor de la primărie, tăcea încăpăţînat ori de cîte ori era întrebat ce-l nemulţumeşte în această afacere. Rînd pe rînd, primarul, secretarul sfatului, directorul şcolii, şeful echipei de la Bucureşti, căutau să-l convingă că ieşea în cîştig. Gavrilă Zlota era de acord, nu-i contrazicea, dînd din cap aprobator ori de cîte ori i se spunea: ai înţeles? sau judecă şi dumneata, dacă n-avem dreptate. Şi cînd terminau, secătuiţi, Gavrilă Zlota spunea încăpăţînat, cu privirile în pămînt: daţi-mi casa înapoi!
Purtarea lui se lămuri însă curînd. În drum spre casă cineva întîlnit în cale (care era ăla, primarul nu aflase încă, dar şi cînd va afla, nu ştiu ce-i fac, zicea el) îşi bătu joc de el, spunîndu-i că de aia aveau nevoie de casa lui cei de la Bucureşti, pentru că sub temelia ei era ascunsă o comoară. – Bată-te, Dumnezeu să te bată! făcu primarul uşurat şi înveselit totodată, şi, la aceste cuvinte, Gavrilă Zlota ridică privirile şi zîmbi cu gura pînă la urechi, parcă şi el convins că spusese pînă atunci numai prostii.
A doua zi, la mutarea casei lui Gavrilă Zlota asistă aproape întreg satul. Maşinii cu platforma uriaşă i se alăturase, între timp, sosită de la Bucureşti, o macara uriaşă, purtată pe un tractor cu şenile.
Era primăvară, vremea se muiase, un aer bleg plutea peste sat. Domnea o atmosferă călduţă, în care florile simt nevoia să înflorească, oamenii să nu facă nimic, să stea la soare, iar pisicile să iasă pe prispă şi să se caute de purici. Toată lumea era curioasă. Printre cei ce asistau mai încolo, puşi la respect de o frînghie care alcătuia un patrulater uriaş, în mijlocul căruia se afla casa, cu mare parte din lucruri lăsate înăuntru, Gavrilă Zlota umbla posomorît, fără să răspundă glumelor, lăsînd impresia că fusese obligat să-şi lase casa şi că, contrar celor ce se zvonea în sat, trebuia mai degrabă compătimit decît invidiat. În schimb, echipa de la Bucureşti nu-şi mai vedea capul de treburi. Casa fusese legată cu lanţuri grele, ca un pachet. Un nod uriaş, sub forma unui lanţ, se forma la vreo doi metri deasupra. În fine, o dată pregătirile terminate, şeful echipei se uită la ceasul de la mînă (deşi nu era nevoie de aşa ceva) şi cu privirile pe arătătoare făcu un semn scurt cu dreapta. Macaragiul sări sprinten în cabina macaralei, motorul, care pînă atunci duduise liniştit, se stropşi deodată, scoţînd scîntei, lanţul care lega strîns casa se crispă, nodul de deasupra se întinse brusc, şi toată lumea închise brusc ochii, aşteptînd pocnitura şuierătoare a lanţului supralicitat. Nu se întîmplă nimic. Macaragiul, un tînăr subţire, într-o bluză strînsă pe corp, cu o tichie de ciclist trasă pe frunte, sări sprinten din cabină şi trebălui ceva timp la motor. Sus, soarele strălucea nemişcat, făcîndu-şi jobul. Cîţiva băieţi, urcaţi într-un copac, aruncau cu crengi într-un grup de femei, femeile începură să-i porcăiască şi unul din bărbaţii prezenţi îi dădu jos şi-i ureche calm, fără să se enerveze. Urmă o nouă încercare. Motorul se stropşi, lanţul se crispă din nou, fumul deveni mai gros şi mai albastru, veni şi o mică ezitare, abia simţită de cei din jur şi, deodată, văzură cu toţii casa lui Gavrilă Zlota atîrnînd de cîrligul macaralei, scoasă din pămînt cu temelie cu tot.
Macaraua făcu o mişcare scurtă, fără să clintească cu ceva pereţii, şi depuse casa pe platforma uriaşă.
În golul rămas, spre dezamăgirea tuturor, nu era nimic. Nici măcar un şarpe.