Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 130, anul I, vineri, 20 noiembrie 1992, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Cu 260 de voturi pentru şi 203 împotrivă, Guvernul Văcăroiu a obţinut votul de încredere al Parlamentului. Judecînd după poziţiile adoptate la dezbaterea de miercuri, lucrurile au mers destut de uşor. Alaltăieri, unele partide spulberaseră pur şi simplu părerea de program a dlui Nicolae Văcăroiu. Am avut o clipă impresia, ascultîndu-le intervenţiile, că noul guvern nu va trece decît peste cadavrele lor. Aritmetica votului de joi ne arată însă că dl Nicolae Văcăroiu a primit prea fericitele bile albe nu numai de la FDSN, PRM şi PSM, dar şi de la PUNR şi cîţiva parlamentari PNŢCD. Gestul PUNR nu e deloc surprinzator. Partidul dlui Gheorghe Funar practică din plin politica scădatului în două ape. Asta, cît timp nu e pus să opteze categoric! Cînd vine la o adică, el trage însă imediat spre stînga, lucru perfect explicabil dacă ne gîndim că, în această parte a eşichierului politic, PUNR îşi regăseşte zvîcnirile naţionaliste, în România de azi naţionalismul făcînd casă bună cu stînga. Pentru opoziţie, opţiunea de ieri a PUNR a însemnat, indiscutabil, o clarificare benefică. PUNR aparţine blocului de stînga. Rebeliunile acestui partid împotriva dlui Ion Iliescu nu sînt altceva decît simple încercări de a se vinde cît mai scump. Indiferent de preţul primit, PUNR sfîrşeşte însă prin a se întoarce la Cotroceni, chiar dacă pentru a i se deschide poarta ar fi nevoie să urce Dealul cel mare în genunchi.
Surprinzătoare ar putea să pară mişcarea unor parlamentari PNŢCD. Plecînd de la declaraţiile anterioare, dar mai ales de la intervenţiile de miercuri, ţărăniştii lăsau impresia unui adversar de moarte al Programului şi listei noului guvern. Toată lumea era sigură că ei vor vota contra într-o unitate de nezdruncinat. Nimeni nu-şi imagina că un partid care numără în rîndurile sale pe anticomuniştii spectaculoşi Ticu Dumitrescu şi Corneliu Coposu va da fie şi o singură bilă albă pentru un guvern suspectat, pe drept sau nu, de comunism. Parlamentarii ţărănişti care au venit la urnă cu bila albă strînsă în pumn, să nu se vadă, au dat însă dovadă de pragmatism. Respingerea Guvernului Văcăroiu i-ar fi pus într-o situaţie stînjenitoare. Căzînd varianta FDSN, mai mult ca sigur s-ar fi apelat la varianta CDR-FSN. Am însă impresia că pe unii ţărănişti, dintre cei mai în vîrstă, desigur, îi încearcă o splendidă angoasă existenţialistă la ideea guvernării. Oricît ar părea de ciudat, în situaţia României de azi, starea de parlamentar e mult mai confortabilă decît cea de ministru. Ca ministru ai o sumedenie de bătăi de cap. Să faci rost de motorină, să aperi sediul guvernului de sticlele incendiare ale maselor populare, să răspunzi impertinentelor întrebări ale jurnaliştilor. Ca parlamentar ai puţine griji. Să-ţi încasezi salariul, să te baţi pentru a intra în componenţa unei delegaţii care merge peste Ocean, în SUA, şi nu peste Dunăre, în Bulgaria, să te trezeşti, deodată şi fără a bîigui, cînd sună clopoţelul dlui Adrian Năstase sau cel al dlui Oliviu Gherman. Inutil să mai precizez că grijile sînt şi mai puţine în clipa cînd eşti parlamentar de opoziţie. Parlamentarul al cărui partid se află la putere mai are, totuşi, unele probleme. E suficient să amintim că el trebuie să-şi pună mintea la contribuţie pentru a justifica toate tîmpeniile guvernului. Parlamentarul de opoziţie n-are nici o grijă. Cea de a critica guvernul n-o consider deloc o povară. La criticat guvernul se pricepe oricine. Pentru aşa ceva nu trebuie să fii ales al poporului.
Indiferent de explicaţii, disidenţa celor cîţiva parlamentari ţărănişti demonstrează o dată în plus că, în ciuda aparenţelor, PNŢCD nu e un partid disciplinat. Poziţiile originale ale unor membri ca dl Mircea Ciumara (la dezbaterea privind Comisia de privatizare), dl Ioan Alexandru (la dezbaterea din Senat a Raportului Stolojan) sau ca dl Emil Popescu (la audierea dlui Petre Ninosu) ne avertizează că opoziţia poate conta destul de greu pe PNŢCD. Chiar dacă la nivelul conducerii se stabileşte o atitudine, există riscul ca, în practică, aceasta să nu fie urmată de toţi parlamentarii partidului. Pentru aliaţii PNŢCD, o asemenea inconsecvenţă se poate transforma oricînd într-un coşmar. Sesizarea ei, mai de mult, de către PAC explică tot mai crescînda nervozitate a acestui partid faţă de PNŢCD. Neîndoielnic, votut de ieri va spori această nervozitate. Pînă la divorţ, probabil.
