Sus Guvernul!
Poporul satului a fost convocat la Primărie pentru a primi o pungă de cadouri din partea unei formațiuni de Opoziție.
Poporul s-a strîns în fața clădirii încă de pe la 5 dimineața.
Unii au venit cu toți copiii găsiți prin casă, în speranța că vor primi mai multe cadouri.
Alții au venit cu procură la mînă, iscălită de străbunicii morți de mult.
Pe la 11 își făcu apariția camioneta mult așteptată.
Un ins cu șapcă de piele se apucă să împartă, în loc de cadouri, fluturași cu Jos Guvernul!
Poporul se revoltă:
Vrem cadouri, nu fluturași!
Sus Guvernul!
La Intersecție
Plouă.
Ploaie de noiembrie, cu stropi mici și răi.
Lăsat de capul lui, vîntul se năpustește asupra trecătorilor din cele mai neașteptate locuri. Așa cum o face, violent și hoțește, pare un violator turbat la ivirea unei femei singure. În tăcerea golului de circulație de pe Marele Bulevard dă buzna, ca o amenințare pe cale de a deveni realitate, vaietul deznădăjduit al copacilor. Rarii trecători sporesc pasul, de parcă i-ar îmbrînci cineva. Dincolo de ferestrele aburite ghicești pustiul magazinelor închise și al restaurantelor fără clienți.
La Intersecție, în neîncetata clătinare a firului care stă să se rupă, se leagănă un stop uriaș. Nu clipește de cîteva zile.
Locul celor trei culori urcînd și coborînd ritmic l-a luat o lumină pîlpîindă. Așa cum zvîcnește ritmic, aiurea și fără rost, stopul pare un ins sfîrtecat într-un atac terorist care și-a greșit ținta.
Opresc însă, pentru a da prioritate vehiculelor de pe Marele Bulevard.
De fereastra mașinii se apropie un tip despre care nu se poate spune decît atît: că e zgribulit.
De cot îi atîrnă o sacoșă din pînză.
— Nu luați niște huse, huse pentru mașină?
— Nu iau! – zic eu scurt și cît se poate de convingător.
Pe bancheta din spate își ițește eticheta un borcan de ness.
— Dar nessul ăla nu-l vindeți?
— Nu, nu-l vînd! – răspund eu, la fel de morocănos.
— Cu cît se mai găsește acum?
— Cu 150 lei cutia.
— Nu cumpărați un Ness?
Dimineață în Cișmigiu
Dimineață de vară în Cișmigiu.
Rotonda scriitorilor, către care te îndreaptă o bucată de scîndură pe care scrie chiar așa: Către Rotonda scriitorilor,vibrează de prospețime în soarele aflat la început de mandat. E atîta voioșie și energie în aer, că simți cum ți se bombează mușchii, chiar dacă ești un sedentar înrăit.
La o adică, ai fi gata chiar să dai un pumn.
Așa, în joacă, desigur.
Lume multă și felurită își face de treabă prin parc:
Elevi care se întorc de la școală, cărînd cu ei serviete grele și burdușite, ca de navetiști; eleve sărăcuț îmbrăcate, cu fusta tocită în fund, de sub care le ies picioarele păroase; provinciali tîrîndu-și geamantanul de la o bancă la alta, fără să se grăbească, întrucît mai au pînă la tren o zi întreagă; o familie trîntită pe iarbă, ca să se pozeze – un tînăr se încăpățînează că nu vrea, și cel mai în vîrstă de acolo se înfurie că e obraznic; în bărci cioplite grosolan – conduse de inși bărboși, în flanele strînse pe gît – suspină melancolic iubite desculțe, în bermude; în înjghebările numite administrativ hidrobiciclete, soți sfrijiți dau din picioare în chip dramatic pentru a putea susține cele 100 de kile ale consoartei de alături, care nu dă din nimic.
Trece pe o alee o lucrătoare cu o scară de zugrav.
Toți cei întîlniți se feresc speriați din cale, pentru că ea nu se uită pe unde merge.
Pe o bancă fără spătar, un băietan se străduiește stîngaci să-și împace iubita, care plînge din motive doar de ea știute. Fata suspină zgomotos, ca o locomotivă cu aburi, trăgîndu-și mucii în ultimul moment. Nasul, mare ca o pătlăgică, s-a înroșit. Stau mărturie a disperării sale șervețele mototolite, aruncate în jurul băncii. Cum deja a terminat șervețelele, se șterge la nas cu mîneca bluzei, fără să-și dea seama că prin asta e nițel sexy.
Pe o bancă de vis-à-vis se joacă table. Strînși în jur, chibiții urmăresc partida cu o gravitate încordată. Parcă acolo, pe bancă, n-ar sta față-n față doi pensionari amărîți, ci însuși Napoleon cu generalii săi. Iar tabla nu e o tablă, ci harta iminentei bătălii de la Austerlitz. Fiecare dă să facă el mutarea următoare, mai bună decît a nătîngului care joacă, firește. În tăcerea lăsată se aude doar huruitul zarurilor în cutia de lemn.
Înălțat pe soclul de lîngă bancă, un George Coșbuc din piatră, cu bărbuța tunsă îngrijit, privește departe, spre intrarea la restaurantul Cișmigiu.
Așa cum stă, cu privirile mijite și surîzător, pare să zică:
— Ăștia? Nu mă interesează și, la o adică, îi bag în mă-sa cu tablele lor cu tot!
Adus la Spitalul județean cu salvarea, Grigore Răcaru n-a mai putut fi vindecat de arsurile care-l distruseseră parțial.
În dimineața zilei respective, își spălase pantalonii cu benzină înainte de a-i îmbrăca, pentru a merge la barul Pistolarul din Las Vegas, din Centrul satului, unde avea de continuat un pariu început aseară. Pe drum, întîlnise o femeie care se întorcea acasă cu un fier de călcat plin cu cărbuni aprinși, luați de la o cumătră din Vale. Ca să nu se stingă cărbunii, femeia bălăngănea fierul într-o parte și-n alta.
După cum avea să stabilească ancheta, Grigore Răcaru și-o făcuse cu mîna lui.
Dăduse nas în nas cu femeia într-un loc în care poteca se îngusta din cauza unor lucrări de canalizare abandonate. European cum era (lucrase în Italia un timp, ca imitator de gladiator pentru turiștii americani), îi făcu femeii semn să treacă ea întîi. La rîndu-i, femeia se opri, invitîndu-l pe el s-o facă. Era o muiere proastă, din Deal, una dintre acelea care nu aflaseră că în lume femeile se emancipaseră. Pentru ea, bărbatul avea întîietate peste tot. Se produse o mică încurcătură. Grigore Răcaru dădu să treacă. Femeia, care înțelesese pînă la urmă că ea trebuie s-o facă, se angajă pe potecă.
Inevitabil se ciocniră unul de altul atît de tare că era cît pe-aici să cadă amîndoi în șanțul care aștepta zadarnic țeava de apă.
Nu căzură.
Se întîmplă însă ceva mult mai grav.
Din cărbunii ațîțați de bălăngănirea fierului țîșni o flacără scurtă, ca limba unui șarpe, și Grigore Răcaru luă foc instantaneu.
Ar fi putut fi salvat dacă prin apropiere ar fi fost o sursă de apă. În tot satul nu era însă strop de apă.
Ultimul fusese luat, cu buretele, de un elev dintr-a șaptea, pus de profesor să șteargă tabla.
În prezent se fac cercetări pentru a se stabili dacă nu cumva femeia a încălcat normele de protecție a muncii, circulînd pe un drum public cu un fier de călcat încins, fără a avea asupra ei necesarul clopoțel de avertizare.
Bufetul buclucaș
Cum ieși pe peronul singurei linii, dai de bufetul gării Măcinișa de Mijloc.
Pentru călătorul care, privind spre peron întîmplător, descoperă firma Bufet, înjghebarea din țiglă și cărămizi nu înseamnă nimic. Pleacă de la fereastra trenului oprit în gară nu înainte de a scuipa plictisit și se așază la locul lui, pe bancheta din piele crăpată, între o tînără care citește o carte groasă, ținînd drept semn unghia violetă, și o gospodină care împletește un pulover fără să se gîndească la nimic.
Pentru bravii locuitori ai Măcinișei de Mijloc, bufetul Gării e însă la fel de important ca și Times Square pentru newyorkezi.
E singurul loc din oraș unde se găsește bere toată săptămîna.
De cum s-a aflat asta, la gară a fost nebunie.
Aproape tot orășelul a dat năvală. De dimineață pînă seara, altfel zis, de la deschiderea pînă la închiderea bufetului, coada se așternea pe o jumătate de kilometru. Cînd ajungea în gară vreun personal, cei de prin vagoane se grăbeau să-și ocupe locurile din compartiment, speriați la gîndul că mulțimea aia de pe peron vrea să se urce în tren. Mulțimea avea însă altceva mai bun de făcut:
Ședea la coadă la bere.
Bufetul era alcătuit dintr-o tejghea, în spatele căreia spînzurau cu gura-n jos pahare de diferite mărimi, o vitrină frigorifică, în care putrezeau de căldură porții de chiftele cu piure de cartofi, și cîteva mese și scaune din tablă, prinse cu șuruburi de podea, ca să nu fie mutate dintr-un loc într-altul.
La început, berea se servea la masă, evident, după îndeplinirea procedurilor standard la un restaurant, fie el și bufet:
Așezarea pe scaun, lectura cartonului cu lista de bucate, darea comenzii și așteptarea ei la nesfîrșit.
Năvala din oraș dădu totul peste cap.
Se renunță la sala cu mesele și scaunele din tablă, la vitrina frigorifică și la paharele atîrnate cu gura-n jos. Încăperea redeveni ceea ce fusese înainte de deschiderea bufetului:
Sala de festivități a Complexului feroviar Măcinișa de Mijloc.
Mesele și scaunele, desprinse din șuruburi, rămaseră pe loc.
Vitrina frigorifică își găsi locul în magazia de Obiecte pierdute a Gării, iar bucătăreasa se întoarse la postul ei inițial: cel de casieriță de bilete.
Bufetul își reduse activitatea la vînzarea sticlelor de bere.
Operațiunea avea loc printr-o spărtură făcută în ușă cu ciocanul.
Pe dinăuntru și pe dinafară, spărturii i se atașă, prin spînzurare, cîte o poliță de placaj.
Pe cea din interior ținea vînzătorul cutia cu bani. Pe cea dinspre peron, punea sticla cumpărătorul, în așteptarea restului, dat de mîna vînzătorului, scoasă pînă la cot prin spărtură.
Și cum nu se dădea decît o sticlă, ca să ajungă la toată lumea, unii se așezau de cîte cinci-șase ori. Evident, după ce se învoiseră de la serviciu, spunînd șefului de echipă că merg să-și facă niște analize. Luau sticla, dar nu plecau, ci se așezau din nou la coadă. Din mers o desfăceau și tot din mers o dădeau pe gît. Nu de puține ori, cînd ajungeau la ghișeu sticla era deja golită.
Situația n-a convenit deloc angajaților gării. În definitiv, bufetul le aparținea. Înainte vreme nu numai că se puteau repezi să ia o bere în orice moment, dar, mai mult, puteau cumpăra și o ladă dacă voiau.
Într-un orășel ca Măcinișa de Mijloc, lovit apocaliptic de absența berii, o ladă echivala cu un cont într-o bancă elvețiană. Deschideai cu ea toate ușile. De la cea a instalatorului pînă la cea a directorului-adjunct.
La presiunea angajaților, dar și pentru că ea însăși era interesată, conducerea gării a interzis accesul pe peron al celor fără legitimație de călătorie. Un anunț lipit deasupra golului care ținea loc de ușă (aceasta fusese furată într-o noapte, după ce hoții o tăiaseră în bucăți cu bomfaierul) îi prevenea pe cei din Măcinișa de Mijloc de această condiție sine qua non.
Afluxul spre peron s-a mai micșorat. Nu prea tare însă.
În timpul săptămînii, coada avea patru sute de metri, în loc de cinci sute, ca altădată. Duminica însă se întindea cale de un kilometru. Toți cumpărau bilet pînă la prima stație, îl întindeau ostentativ controlorului de la intrare, vegheat de un cîine-lup cu priviri bănuitoare, și se îndreptau glonț spre coada de la bufet.
Conducerea gării nu putu face nimic. E drept, la un moment dat, se luă în calcul limitarea numărului de bilete date pînă la prima stație, pe motiv că se depășea de zece ori capacitatea garniturii. Cum însă pînă la prima stație mergea doar un personal, și acela o dată pe zi, biletele erau fără locuri. Dar în cazul biletelor fără locuri nu se putea introduce limitare fără riscul de a încălca grav dreptul cetățenesc de a călători în interiorul țării.
Pînă la urmă, lucrurile se rezolvară. În cadrul unor ample măsuri de restructurare, gara Măcinișa de Mijloc a fost desființată.
Se înțelege că, odată cu ea, dispăru pentru totdeauna și bufetul scandalos.
De pe vremuri
Autorul amplului fotoreportaj despre viața nouă din Risipiții de Jos va trebui să revină la fața locului.
Înainte de a-i da drumul la tipar, redactorul-șef vrea să se convingă dacă nu cumva cîinele din fotografie e al unuia dintre chiaburii satului.
Rețeaua de cerșetoare
Culai Vencu, din Malamucul de Deal, se îmbogățise rapid, în cîțiva ani, atît de rapid încît cînd i se cerea să-și rememoreze ascensiunea îl apuca amețeala.
După decembrie 1989, trăsese mîța de coadă. Încercase tot felul de afaceri dubioase, fără a-i reuși prea mare lucru. Pusese la cale, mai întîi, o vastă rețea de scos ochii statuilor din întreaga țară. O afacere ce se anunța profitabilă. Prin Hotărîre a Consiliului de Stat, pentru ochii statuilor de pe vremea lui Ceaușescu se folosea un bronz special, importat din Occident. Odată procurat prin scoaterea cu dalta, bronzul era vîndut pe sub mînă unei bande de falsificatori de cădelnițe, la mare căutare acum, în contextul înfloririi fără precedent a lăcașelor de cult.
La început, afacerea mersese bine.
Din banii cîștigați astfel, Culai Vencu își luă un Mercedes ultimul răcnet. Un Mercedes care ajunsese într-un hal fără de hal, după ce taică-său, lăsat singur în mașină (cît el, Culai Vencu, intrase într-o unitate a rețelei naționale de Horoscoape, curios să vadă cum de obținuseră ăștia bani cu duiumul), făcuse focul pe bancheta din spate, motivînd că avea nevoie de jar ca să-și aprindă țigara.
Afacerea cu ochii statuilor slăbi și se duse dracului. Un alt descurcăreț – un fost director în fostul Consiliu al Culturii și Educației Socialiste – înființase o firmă de prelucrare a bronzului din statuile comuniste. La acestea, nu numai ochii, ci și alte părți ale corpului beneficiaseră de un bronz special, adus din Uniunea Sovietică, pentru a cărui rețetă inventatorul primise premiul Lomonosov. Impresionanta barbă a lui Karl Marx sau mîna ridicată a lui Lenin valorau acum mii de dolari.
Scoaterea ochilor era o treabă migăloasă, nu mai puțin costisitoare.
Bronzul din statuile comuniste se obținea mult mai ușor.
După decembrie 1989, statuile considerate simboluri ale propagandei ceaușiste fură dărîmate de poporul revoltat și aruncate pe unde nimerise.
Ca să faci rost de bronzul din ele nu-ți rămînea decît să le strîngi cu o camionetă și să le dai la topit, astfel că firma fostului director rase în cîteva săptămîni pe cea a lui Culai Vencu din Malamucul de Deal.
Cu puținii bani rămași, acesta încropi o rețea de cerșetorie în Italia. Piața era extrem de aglomerată în acest domeniu și se părea că nici un nou-venit nu va putea inventa ceva original. Fuseseră folosite toate formulele. Se epuizase formula handicapaților de grad cît mai înalt, culmea atingînd-o rețeaua unui bulibașă din Cenad, care lansase în plin centrul Romei copii rămași doar cu capetele dintr-o ciocnire de trenuri în miez de iarnă (cum scria pe cartoanele de alături). Era fumată și formula fecioarelor smerite, cerșind (spuneau tăblițele) pentru că n-aveau bani să achite taxa necesară ca să devină pustnice în deșert, după ce multe state africane, confruntate cu explozia cererilor de autorizație, introduseseră taxe severe.
Culai Vencu dădu lovitura inventînd o rețea de cerșetorie alcătuită din bătrînici de peste 70 de ani, care pretindeau a fi Sfînta Vineri alungată de acasă de nepotul care a dat în patima beției.
A fost un succes zdrobitor, un adevărat triumf.
Cu înfățișarea lor de bătrînici de treabă, mărunțele la trup, uscățive, blînde la față, afișînd un surîs descumpănitor, cerșetoarele – în realitate, absolvente de IATC care nu-și găsiseră slujbă în România – scoteau pe zi cel puțin 500 de euro.
Pînă într-o zi, cînd Poliția italiană, sesizată de un profesor de Artă Dramatică de la Londra, venit în vacanță la Roma, intră în acțiune.
Ofițeri sub acoperire se prezentară bătrînicilor ca directori de teatru în căutare de actrițe pentru rolul Julietei, într-un spectacol experimental.
Iar absolventele de IATC, înnebunite după un rol în Occident, dezvăluiră de îndată cine erau în realitate.