Îmi place Țonțoi, (așa-i zice soția lui Tzontzy), pentru că e un motan afurisit. Nu se lasă mîngîiat cînd vrei tu. Dacă îi ating coada se întoarce brusc spre mine. Întreaga înfățișare amestecă nedumerirea cu revolta. E asemenea unei femei căreia, în plină stradă, venind din urmă, i-ai ridica fusta pe la spate. Înainte de a-ți arde una cu poșeta, respectiva ține să se asigure că e adevărat ceea ce i s-a întîmplat.
În ultima vreme, seara pe Țonțoi îl apucă turbarea. Nu și-o manifestă asupra mea. Dacă mă ridic din fotoliu, se oprește o clipă, ca și cum ar socoti fulgerător ceva, după care țîșnește sub fotoliu. Turbarea se îndreaptă asupra soției. Pur și simplu sare de jos în poalele ei și începe s-o muște. Soluția aleasă de soție e potolirea lui pînă la epuizare. Își pune un manșon astfel încît Tonțu mușcă disperat din cîrpă. După vreun sfert de oră de consum fizic și nervos se trîntește lat pe covor. Descumpănit de abisurile pisicești, mă interesez ce l-a apucat. Soția spune că așa se manifestă la el pornirile sexuale. Închipui o nedumerire. Cum dracuʼ așa se manifestă la motani nevoia sexuală? Atacîndu-și stăpîna?! Că doar n-oi crede în confundarea cu o pisică a ditamai femeia?! Nu dau curs acestor gînduri, păstrate pentru mine. În chestiunea pisicilor și cîinilor, mi-am dat seama de asta mai demult, e bine să-mi țin gura. Orice aș spune, soția mă va pune la punct.
Soția e tot mai decisă să-l ducă la castrat. Deși n-o spun, sînt departe de a fi încîntat de asta. Mi-a spus că după mica operație motanii se eunuicesc. Altfel zis, se îngrașă și se blegesc. Ori farmecul lui Tzontzy tocmai în asta stă:
În slăbănogeala lui.
În afurisenia lui.
*
Tzontzy a fost dus la operație miercuri dimineața, după ce eu am plecat la Găgești. Dacă n-ar fi trebuit să ajung neapărat acasă, aș fi mers și eu la cabinetul veterinar. Cabinetul e la cîteva sute de metri de apartamentul meu din București.
Deși am stabilit cu soția să mă sune de cum se termină operația, se făcuse după-amiază și eu nu știam nimic de Tzontzy.
M-am îngrijorat.
La telefon soția mi-a zis că operația a decurs bine, dar că Tzontzy a rămas acolo, la cabinet și acolo va sta pînă seara.
Seara cînd presupun că l-a adus, am sunat din nou.
– Cum se simte Tzontzy?
– Bine, numai că se linge la locul operației, deși asistentele mi-au zis că motanii nu fac așa ceva.
Eu sunasem nu pentru a afla dacă a supraviețuit Operației sau dacă se simte bine, ci pentru a afla dacă pierderea bărbăției motănești nu l-a blegit. Mi se spusese, de specialiști în motani, că, după castrare, aceștia se blegesc și că se îngrașă. Exact ca motanul cel alb, din stradă, care mă scoate din sărite cînd îl văd, gras ca un porc și lipicios ca un pudel. Farmecul lui Tzontzy e afurisenia. Nimic nu mi-l face mai simpatic decît datul cu laba cînd consideră că-l deranjez din treburile sale pisicești. Cică mai are hormoni răspîndiți în corp, pe care-i va elimina în cîteva zile.
Întors de la Găgești, îl cercetez atent pe Tzontzy să văd dacă s-a schimbat. Cum îl trag de coadă se întoarce brusc și dă să muște și lovește cu laba stînga, ca o jucătoare de volei la plasă.
Nu s-a schimbat!
Eu însă nu trag concluzia asta.
Poate că face așa ca o reminiscență a vremurilor de altădată.
Soția îl alintă de dimineața pînă seara. Zice că șederea la cabinet i-a provocat mari tulburări sufletești. Și că va trece timp pînă cînd se va vindeca.
– Du-l la psihiatru! dau să spun.
Realizez imediat însă că eu cel puțin n-am auzit de psihiatrii pentru pisici.
Și totuși ceva s-a petrecut cu el.
De cînd s-a întors acasă nu face altceva decît să-și caute un adăpost.
– Păi cum vine asta? întreb eu, tot mai convins că nu voi pătrunde în veci abisurile sufletești ale mîțelor, mai ales ale lui Tzontzy. Stă la noi de vreo doi ani. Eu cel puțin m-am purtat cu el cum nu se poate mai frumos. Mai rămîne să-i pup laba a slugărnicie, ca pe vremuri Sultanului, domnitorul valah. Nu văd de ce acum, în același loc, s-ar ține departe de noi..
– Nu se ține departe de noi în general. Se teme să nu-l ducem din nou la cabinet.
Mă conving de asta joi după-amiaza.
Trebuie să plecăm la Sinaia. Tzontzy urmează să fie vîrît în cușca lui de pînză, cu o ușiță prin ale cărei gratii poate respira, dar se și poate uita la lume. Cușca va fi cărată de mine pînă la mașină (Tzontzy e greu ca un bolovan!) și așezată în spate, pe banchetă. Pînă la Sinaia, trecînd și prin infernul de la Comarnic, ca de obicei Tzontzy va sta în fundul închisorii de pînză, paralizat de frică. Soția va da jos clapa care ține loc de ușă. Spre stupoarea mea, de fiecare dată Tzontzy rămîne în cușcă.
– De ce nu iese din cușcă și n-o ia razna prin mașină?
– Pentru el cușca e un adăpost.
Aha! ridic eu faptul mărunt la înălțimea unor principii metafizice, vede în închisoare un loc sigur!
Sîntem gata de plecare.
Mi-am făcut norma de 20 de minute de dat din picioare, urmărind pe laptop un serial plin de răsturnări de situații, ca să nu-mi mai amintesc că fac efort fizic, am citit ultimele știri, evident, toate în regim de Breaking News, am umplut pipele cu lichid și chiar am dus valizele la mașină.
Nu putem pleca.
Tzontzy e de negăsit!
– Nu l-am mai văzut de dimineață! mă informează soția, angajată din plin în Operațiunea Căutarea lui Tzontzy.
– Te pomenești că ne-o fi spionat, a aflat că-l vom vîrî în cușcă și-l vom căra cu mașina.
Cu această ipoteză de lucru în minte, luăm la rînd fiecare loc în care și-ar fi putut găsi o ascunzătoare. Potrivit soției, în toate aceste zile a umblat pîș-pîș prin toată casa în căutarea unei ascunzători. S-a traumatizat după experiența de la Cabinetul medical (nu operația, ci abandonarea într-o altă lume decît cea a casei noastre, identificată de el ca ostilă) și, decis să n-o mai repete, de cum s-a întors nu i-a stat gîndul decît la o ascunzătoare fără cusur. Informațiile astea mă pun pe gînduri. Dacă s-a ascuns ca să nu-l găsim, ne chinuim degeaba. Mai ales că, potrivit soției, în astfel de împrejurări, după o vreme, strigat Tzontzy iese din ascunzătoare.
– Tzontzy ! Băiatul! Frumosul! strigă soția prin toată casa, agitînd o cutie cu grăunțe.
Speră la un triplu efect.
Al vocii sale duioase.
Al alintărilor gen Băiatul, Frumosul.
Al perspectivei de a căpăta ceva de mîncare.
Strădanii inutile.
Tzontzy nu-și face apariția. Au trecut deja 20 de minute de la ora rezervată plecării. Nu cred că Tzontzy va ieși cu de la sine voință nici dacă i-am flutura o pisică goală. Aoleu! Ce prostie am zis! Am uitat că-i castrat și pentru el o pisică e deja o camaradă.
O camaradă și atîta.
În timp ce soția continuă inutil Operațiunea Seducția, eu, lipsit de duioșie față de ipochimen, iau o sîrmă din sertar și o vîr pe dedesubtul mobilelor din casă, unde-mi spun că s-ar putea ascunde. Trecerea sîrmei pe sub mobile nu întîmpină însă nici o rezistență.
Se scurge timpul.
Crezînd că sînt pe cale să explodez din cauza întîrzierii (nici vorbă măcar de a rămîne acasă), soția zice că, gata plecăm, nu-l mai căutăm. Eu știu însă că așa ceva e o imposibilitate. Sînt sigur că la nici o jumătate de kilometru de mers cu mașina, n-ar mai avea stare. Nici eu, dacă aș fi în locul ei. Tzontzy s-ar putea să se fi ascuns într-unul din dulapuri, căruia noi i-am tras ușa. Arestat acolo, ca un Edmond Dantes la Chateau d’If înainte ca Al Dumas să-l promoveze la rangul de Contele de Monte Cristo, va miorlăi pînă va pica lat, ros de foame și de pornirea de a se duce la WC. Astfel că mergem mai departe cu căutatul. Presupunem că s-a ascuns în spațiul îngust dintre dulapul cu cărți și perete din încăperea cu televizorul. Soția îmi cere o lanternă, se gheboșează pentru a încăpea în spațiul strîmt din spatele televizorului, plin cu materia cablurilor, și inspectează despărțitura. Nici vorbă de Tzontzy. Eu mă ocup de biroul meu. Din întîmplare, dar din pură întîmplare, după ce-am luat la rînd pînă și cutiile cu cărți, dînd la o parte un edificiu de sertărașe pe rotil, îi văd coada. S-a vîrît acolo, sub birou, convins că nu-l descoperă nimeni cîtă vreme el nu vede pe nimeni. Nătărău cum e, și-a lăsat coada afară. O strig pe soție că l-am găsit. După ce contemplăm amîndoi coada rămasă afară, purcedem la Operațiunea Scoaterii, deloc simplă însă. Tzontzy se zbate cînd e luat în brațe. Acum chiar că nu mai am nici o îndoială.
A tras cu urechea la ce-am vorbit noi despre luarea la Sinaia. Sau, mai știi? Poate ne-a instalat microfoane în toată casa și e la curent cu orice vorbă de-a noastră.
Cu chiu, cu vai am ajuns la Sinaia.
Pe parcurs, Tzontzy s-a purtat ca de obicei în astfel de călătorii. S-a tras în fundul cuștii de pînză și a stat acolo, paralizat de spaimă, pînă la capătul drumului. Soția a luat cușca și s-a grăbit să intre în apartament ca să-l elibereze pe Tzontzy. De cum s-a văzut pe teren ferm, Tzontzy a țîșnit din cușcă și s-a vîrît sub pat. Acolo va sta toate cele trei zile de vacanță la Sinaia, ieșind doar ca să mănînce sau să-și facă nevoile.
Soția spune că sub pat e pentru el locul cel mai sigur, mai ales dacă se refugiază într-un colț.