În mai 1920, are loc la București Procesul intentat lui Mihai Gheorghiu Bujor, unul dintre liderii Mișcării socialiste din România și din lume, cel care-l cunoscuse pe Lenin. Întors în țară din Rusia, unde participase la Revoluția bolșevică, Mihai Gheorghiu Bujor e arestat și trimis în judecată pentru trădare. La alegerile generale din 25, 26 şi 27 mai 1920 pentru Adunarea Deputaţilor şi în 30 şi 31 mai pentru Senat, Mihai Bujor obține un loc de deputat în Camera Deputaților la Galați. Parlamentul îi invalidează mandatul împreună cu al altor membri ai PSR. De proces se ocupă marele publicist Ion Vinea în tableta Procesul Bujor din Chemarea 20 mai 1920. Ion Vinea e un publicist categoric de Stînga. Era în scrierile sale din această perioadă un apărător al tinerei Uniuni Sovietice. Fusese pînă nu demult un fan al lui Averescu, în care bănuise Omul providențial. Procesul are loc în timpul Guvernării lui Averescu. Dezamăgit deja de catastrofa care e guvernarea Omului providențial, Ion Vinea începe articolul printr-un atac la adresa lui Averescu:
„Deci, seria proceselor politice continuă. Deschisă sub răposatul regim Brătianu, care în această singură privință s-a bucurat de concursul takist pentru a ghiftui temnițele cu adversari și concurenți comerciali sau politici, durează încă sub regnul atît de impersonal al generalului Averescu, păpușa uscățivă, împleticită în sfori trase de toate mîinile. Și dacă vina acestor apucături și acestor batjocuri aduse justiției și dreptului și libertății cade asupra partizanilor furișați de pretutindeni în jurul său, în schimb ridiculul magnific al preparativelor și al măsurilor de pază rigoriste revine pe de-a-ntregul acestui emblematic personaj.” (Ion Vinea, Procesul Bujor, în Chemarea, 7 mai 1920)
Punctul forte al textului rămîne descrierea atmosferei de măsuri ieșite din comun în care se desfășoară Procesul. Supremă dovadă a ceea ce poate să dea naștere talentul uriaș de reporter:
„Căci, adevăr zic ție, mai lesne ți-este să treci în vreme de război Dunărea la Flămînda, decît să traversezi, prefăcut chiar în pisică sau șobolan, Bulevardul Elisabeta în punctul unde se atinge cu clădirea Curții Marțiale. Ca un arici argintiu trotuarul strălucește de baionete. Placarde sinistre te înștiințează că ești în plină zonă militară. Inamicul, asemeni Dumnezeului părinților noștri, trebuie să fie pretutindeni, de vreme ce-i invizibil. Prezența sa, însă, nu e numai discutabilă, dar e arhidovedită prin concentrarea ostășească impozantă și cumplită care combate cu o intensă duhoare de iuft aromele ce se prăvălesc de pe culmile arborilor din Cișmigiu. Ofițeri cu semnul rănirii cusut pe braț, cu decorația Mihai Viteazul pe tunică, răgușesc în zelul lor excesiv de păzitori ai țării, de cînd li s-a spus, și n-au crezut totuși, că socialiștii sînt dușmanii armatei. Și nenorocire celui ce se încumetă a răzbi prin zbîrlirea spăngilor și incendiul flamurilor, chemate sub zidurile cafenelei Astoria ca la apărarea unei supreme citadele. Nu știm dacă mai întîi e legat la ochi pentru a nu recunoaște pozițiunile, dispozitivul trupelor, al minelor, al sîrmei ghimpate, dar i se cer hîrtii militare și civile. E buzunărit cu luare-aminte, ca nu cumva un browning să pătrundă în sala severă a judecății. Mîini brutale și indiscrete îți pipăie scrotumul care ar putea scunde grenade, îți încearcă perineul care seamănă cu o curea de ascuțit pumnale, îți cercetează secretele redutabile ale trupului tău viril, lectorule, îți impune gîdiliciul indecent al ordinei sociale ce nu se vrea totuși siluită. Și pe urmă te perinzi prin fața ierarhiei de militari, dezgustați ei înșiși de atîta întrebuințare și bănuială, pînă cînd scapi în asfixia încăperii unde cîțiva judecători marțiali așteaptă cu plictiseală sfîrșitul dezbaterilor pentru a pronunța un verdict cunoscut de pe acum. Verdict osînditor pentru M. Gh. Bujor, acuzat de dezertare la inamic, cu toate că, săptămîni după fuga lui în Rusia, artileria rusească furniza, dimpreună cu eroicele divizii credincioase, ajutorul amical și salvator de la Mărășești. Acuzat de complot asupra siguranței statului, pentru că n-a procurat ciocoilor cheflii de la Odessa slugi care să le transporte departe de nară dejecțiile divinului lor intestin. Acuzat, în definitiv, că-și pune candidatura, că se alege deputat în ciuda guvernului, a oligarhiei care combate voința alegătorilor cu sentințele servile și nule ale Curților Marțiale. Cum nu-și dă seama generalul de jocul pe care-l joacă? Unde e instinctul său de conservare și simțul momentului, și mirosul spionului, cînd e înconjurat de spionii tuturor partidelor istorice?” (Ion Vinea, Procesul Bujor, în Chemarea, 7 mai 1920)