Alcooltestele Poliției
Cu un credit obținut de la Banca Mondială, Poliția Română a cumpărat un număr însemnat de alcoolteste, de 3.000 de dolari bucata.
Sînt de unică folosință.
Achiziția se explică foarte simplu.
Unul dintre secretarii de stat din Ministerul Administrației și Internelor are un cumnat care aranjase o comandă de alcoolteste, din Canada, pentru Poliția din Burundi. Între timp, în Burundi a avut loc o lovitură de stat militară, pe fondul unei revolte a populației față de hotărîrea guvernului de a verifica nivelul de alcool din sînge pe drumuri și șosele.
Revolta nu și-a avut cauza, cum s-ar putea crede, în teama șoferilor că nu vor mai putea conduce beți morți, ci în credința populară din Burundi că gradul de alcool din sînge e o taină sfîntă, pe care doar zeii au dreptul s-o afle în cazul unui muritor.
Rămas cu însemnata cantitate de alcoolteste, cumnatul a apelat la secretarul de stat din România.
Bieții polițiști se roagă la Dumnezeu să nu le pice pe cap un astfel de aparat. 3.000 de dolari e salariul lor pe cîteva luni.
După folosire, alcooltestul se aruncă.
Nu înainte de a se întocmi un Proces-verbal de predare-primire. Gîndul că printr-un simplu gest aruncă la gunoi atîta bănet îi îngrozește pe agenți.
Cînd îl întind contravenientului, multora le tremură mîna de emoție. De aceea, nu puține au fost contestațiile cîștigate de șoferi în instanță. Avocații Poliției n-au putut dovedi că agenții nu se prezentaseră în stare de ebrietate avansată.
Părere de rău
Partea din spate a autobuzului se îndoaie și trosnește zdravăn.
Platforma metalică lunecă înspre margini, ca și cum, la un
moment dat, ar vrea s-o ia razna, pe un alt drum decît cel al mașinii, iar burduful de piele fîlfîie năvalnic.
Un puști plînge în hohote, de ți se rupe inima auzindu-l. Tot autobuzul e îngrijorat și nu știe cum să-l mai împace.
— Nu vă deranjați! – face mama, plînge că nu vrea cu autobuzul, vrea cu tramvaiul.
Șoferul conduce nebunește. E tare grăbit.
În autobuz s-a urcat un neam de-al lui, din alt cartier, care vrea să prindă trenul de 11. Neamul stă țeapăn pe scaun, fără să spună nimic, strîngînd între picioare sacoșa de drum, să nu i se răstoarne bidonul cu ulei, cumpărat destul de greu (la Alimentara, se dă doar cîte o jumătate de litru de persoană, ca să ia cinci, el a trebuit să vină de mai multe ori și deghizat), pentru a-l duce la țară, în vederea unei nunți.
Nimeni din mașină nu scapă de azvîrlitul în sus cînd apare cîte o groapă. Nici neamul.
Pentru neam e mai simplu:
Țeapăn cum stă, tot la locul lui cade.
Pe scaunul ei, fixat între pereți de sticlă, casiera se ține zdravăn cu mîinile de bare. Se străduiește din răsputeri să nu plîngă, deși o doare îngrozitor fundul, iar palmele îi sînt tot o rană.
Printre zdruncinăturile mașinii, încearcă să înțeleagă ce-i spune tînărul din față. Nu aude mare lucru, dar, pentru orice eventualitate, se înroșește un pic în obraji.
Tînărul respectiv îi face curte.
Și cînd, în fine, autobuzul ajunge la gară și tînărul coboară, grăbit să prindă trenul de Suceava, casieriței îi pare rău că alergarea nebunească s-a încheiat.
Dacă mai dura, poate că se înfiripa ceva între ea și respectivul.
Muzeul local
Ca toate orășelele de provincie, Bobilicul din Vale are și el un muzeu local.
E situat la cîteva sute de metri de gară, cu bănci în curtea din față, pe care-și așază sacii cu verze precupețele în drumul lor spre piață.
O firmă zveltă anunță și ce te poate aștepta înăuntru:
„Muzeul de Istorie Bobilicul din Vale“.
Chiar la intrare, o tipă, care e, deopotrivă, paznic, om de serviciu și instalator, freacă geamul ușii cu o cîrpă pe care o trântește, din timp în timp, în castronul cu leșie de la picioare. Cînd se întinde mai mult, halatul albastru o zbughește în sus, obraznic, lăsînd fără apărare, în plină rușine, vai!, două pulpe albe și neviolate de ochiul bărbătesc.
De mult timp, în muzeu n-a mai călcat picior de vizitator. Ultimii oaspeți, acum trei ani, au fost o pereche de îndrăgostiți, care au bătut și recordul timpului de vizitare:
Au intrat dimineața și au ieșit seara, la închidere.
Casierița, care uitase de ei, era gata-gata să-i ia la bătaie, convinsă că intraseră pe gratis, cînd ea lipsise, plecată, din cîte-și amintea, la Alimentara de peste drum, să ia o conservă de fasole cu cîrnați.
Pînă la sosirea altui vizitator, personalul muzeului nu face nimic. Casierița e hotărâtă să-și dea demisia. S-a obișnuit atît de mult să doarmă pe scaun, încît și acasă, cum se așază un pic, cum o cuprinde somnul.
Nici metodista Maria Antoaneta nu e mulțumită. Acum cinci ani, cînd au trimis-o aici prin repartiție, a făcut prostia să muncească atît de mult, încît, după puțin timp, nu i-a mai rămas nimic de cercetat în Bobilicul din Vale și împrejurimi. Acum stă și tremură la gîndul că organele locale, descoperind că nu mai e nevoie de ea, îi vor desființa postul.
Directorul muzeului e un fost activist al Comitetului Județean de Partid, mutat aici pentru a fi protejat de el însuși, după ce într-o ședință despre activitatea căminelor culturale propusese să fie scoase din partid și împușcate pe loc, fără somație, toate căminele culturale.
Acum, închis în biroul lui, directorul lucrează la un memoriu către Comitetul Central, în care propune sugrumarea tuturor vizitatorilor care ies dintr-un muzeu fără să scrie în caietul de impresii.
Tribunalul
Tribunalul județean își are sediul în fosta Casă de toleranță a orașului. La venirea comuniștilor, clădirea a fost naționalizată. Proprietăreasa a șters-o peste graniță. Nu se știe ce s-a mai întîmplat cu ea. Potrivit unora, a murit de mult, săracă lipită pămîntului, după ce a eșuat în încercarea de a clădi, în jungla Amazonului, o rețea de bordeluri pentru aligatori.
Potrivit altora, trăiește și acum, după ce, la un moment dat, și-a depus candidatura pentru Casa Albă.
Prin oraș se zvonește că o tînără din Noua Zeelandă a făcut cerere de revendicare a clădirii, pe motiv că e nepoata fostei proprietărese. Potrivit actelor de la dosar, patroana bordelului avusese o fată din flori, concepută cu un mare bărbat politic, care ținuse să rămînă anonim. Fata, care crescuse în Casa de toleranță, rămînînd, totuși, virgină, se măritase – după cum scria nepoata în cerere – cu un aviator american din escadrilele care bombardaseră Bucureștiul în 1944. Obligat să sară cu parașuta, aviatorul căzuse direct în bordel, unde o cunoscuse pe fata proprietăresei. Impresionat că-și păstrase fecioria în împrejurări practic imposibile, americanul o luă de nevastă.
După naționalizare, fetele se împrăștiaseră prin țară. Unele se călugăriseră. Altele se angajaseră la Filatura de Bumbac. Cîteva deveniră muncitoare fruntașe. Zoica, o prostituată mai coaptă, vestită în oraș pentru că se specializase în dezvirginări de adolescenți (cam toți fruntașii urbei avuseseră de-a face cu ea și-i erau, într-un fel, recunoscători), s-a afirmat însă pe plan național printr-un roman în care se descrie viața grea a prostituatelor sub regimul burghezo-moșieresc. După cum nota o cronică apărută în Scînteia, romanul ei era un puternic act de acuzare la adresa societății capitaliste, care transforma femeia într-o marfă.
În final, se făcea însă observația că romanului îi lipsește eroul pozitiv, altfel spus, eroina în stare să întruchipeze noua condiție a femeii în anii dictaturii proletariatului: mamă, soție, muncitoare.
Tot ce poate urla, urlă
Plajă în toiul verii pe litoralul românesc.
N-ai unde să arunci un ac de atîtea amenajări. Pături și rogojini interpunîndu-se între nisip și trupurile despuiate. Colaci de cauciuc, meniți a ține deasupra apei amatoare de înot cu burtă și fund pătrat. Scaune și mese, ca la o chermeză. Căsuțe din bețe de aluminiu, pe care s-au prins cearșafuri și-n care stau ascunși, ca gușterii, proprietarii.
Din unele ies afară, crăpate și cu unghii mari, lăboaiele.
Așa stau lucrurile în cartierele democratice ale plajei.
În cartierul de lux, cei cu bani au simțit nevoia unor vile cu parter și etaj.
Jos, la parter, îmbrăcat în uniformă și cu baston de cauciuc, stă bodyguardul.
Sus, la etaj, stau lungiți omul de afaceri și amanta.
El, cu burtă și chelie, alb ca brînza, pentru că abia a picat de la București, unde a avut de încheiat o afacere. Ea, zveltă, cu sîni siliconați, tuciurie după atîta stat la soare, deoarece a venit cu mult înaintea lui.
Apa e mărginită de o fîșie de nisip pe care se circulă mai ceva ca pe o autostradă. Unii merg pe bicicletă, străduindu-se să nu cadă în nas. Alții fac lipa-lipa cu înotătoarele de cauciuc. Doi inși tîrăsc după ei o lebădă de lemn, în care plînge pe rupte o fetiță bucălată. O familie se zbate să-și obișnuiască odrasla cu apa. Ori de cîte ori vine în atingere cu marea, copilul zbiară și dă din picioare, de parcă ar fi pus pe rug.
Trec în sus și-n jos cei ce-și cîștigă existența din vacanțele românilor.
Vînzătoare de semințe, repetînd întruna, mecanic:
Bomboane agricole! Bomboane agricole!
Le urmează fotografi ce se autodefinesc prin strigăte drept pozari sau fotoreporteri. Costumat în fustiță cu franjuri, pentru a aminti, fie și vag, de un soldat roman, unul suflă într-un tulnic, îl concurează doi tineri care trag după ei o jumătate de minge de lemn, roșie, cu buline albe, pe care scrie Amintire de la Mare. Fetișcane voioase îi opresc, se urcă în minge și se cer fotografiate pe toate părțile.
La rîndu-le, prietenele sar de pe cearșaf și se grăbesc să le fotografieze cu telefonul mobil în timp ce se fotografiază.
Puțini sunt cei care stau la soare pur și simplu.
Cei mai mulți fac cîte ceva.
Unii dezleagă cuvinte încrucișate. Alții dau o mînă de ajutor copiilor la ridicarea proverbialelor castele de nisip.
Familii prietene, venite împreună la mare, îi ard un banchet pe cinste. Femeile mănîncă mititeii cu muștar, folosind degetele pe post de tacîmuri. Bărbații beau bere din sticlele unei lăzi aduse pînă aici prin tîrîre.
O tînără în costum de baie albastru, cu floricele, trage neîndemînatic din țigară. Logodnicul ei – un blond spălăcit – umflă, apăsînd o clapă cu talpa, barca pneumatică. Trudește la ea de vreo oră. O pune pe apă și, după cîteva lopeți, se întoarce la mal, plictisit, unde începe din nou lucrul. De astă dată, la dezumflat.
Tot ce poate urla, urlă, deși nimeni nu ascultă:
Puternicele difuzoare ale plajei, transmițînd succesiuni de manele, sutele de tranzistoare deschise la maximum, difuzînd behăitul unui grup de muzică rock, combine muzicale, emițînd sîrbe îndrăcite.
O cucoană în vîrstă, cu pielea vînătă, s-a vîrît pînă la gît într-un soi de clopot din pînză înflorată. Și-a lepădat chiloții și, goală pușcă, se șterge temeinic cu prosopul din camera de hotel.
Pe al ei nu vrea să-l uzeze!
Puradeii din vișini
Mîndra livadă de vișini din marginea satului a fost pusă la pămînt peste noapte.
Pentru a fura vișinele coapte deja, țiganii din marginea Orășelului nu s-au mai ostenit să se suie în pomi. I-au tăiat de la rădăcină cu topoarele (și acelea furate) și astfel au cules vișinele fără prea mare efort.
Cîțiva puradei s-au cocoțat în vișini de cu seară, fără ca părinții
s-o știe. Ședeau acolo, ascunși printre frunze, tăcînd chitic și vîrau vișine în sîn cu pumnul.
I-au descoperit părinții, numai după ce vișinii s-au prăbușit la pămînt.
Cînd le-au cerut vișinele, culese, puradeii nici n-au vrut s-audă de asta.
Au fugit mai încolo și, de ciudă, au început să le mănînce cu sîmburi cu tot.
În trenul cu un singur vagon
Nu înainte de a mă mira că trenul se reduce la un singur vagon, urc treptele abrupte ale scării.
După mine, o bătrînică de treabă, dintre acelea care poartă bască indiferent de anotimp, încearcă să se cațere cu geamantan cu tot. Întind mîna s-o ajut, amintindu-mi pe loc și în chip fericit că sînt bărbat și, deci, cavaler.
— Mulțumesc, tinere! – mă blagoslovește bătrînică, deși suntem cam de aceeași vîrstă.
Oricît ar părea de bizar, trenul-vagon are și clasa întîi. Pentru că e un singur vagon, clasa întîi e reprezentată de șase scaune vopsite în roșu, pentru a fi deosebite, ca preț, de cele de clasa a Il-a, vopsite în albastru.
Îmi găsesc și-mi ocup locul în zona Albastră a vagonului. Nu
mi-am permis un bilet la clasa întîi. Iar dacă mi-aș fi permis – văd acum – aș fi risipit banii prostește. Singura diferență între clasa întîi și clasa a doua e dată de culoarea scaunelor.
Nimeresc lîngă un pensionar trimis la odihnă prin sindicat. Nu prea știe legile și hotărîrile. Drept care îl prelucrează pe toate fețele, în materie de drepturi individuale, pensionara de pe scaunul din față.
Bătrînică a fost președinta Consiliului Femeilor de la APACA.
De pe vremea aia s-a obișnuit să-și presare cuvîntările cu pilde din popor. Drept care, pe parcursul lecției deschise ținute pensionarului proclamă în mai multe rînduri, chiar și cînd nu e neapărată nevoie:
Dumnezeu nu-ți bagă-n traistă!
Locul meu e aproape de cabina trenului cu un singur vagon. Mecanicul se hlizește cu o fetișcană în pantaloni roșii, strînși pe fund, însoțită de soră-sa mai mică, o fetiță cu păr scurt și ochi albaștri, tîrînd după ea o păpușă fără cap.
De pe unul dintre scaune sare în sus și se repede la mine o cucoană trupeșă, cu fața lată, ca și cum ar fi trecut peste ea un sul de foi de plăcinte.
Nici una, nici două, mă țucă pe amîndoi obrajii.
Pentru că sînt cu poporul!
Pe un scaun de pe rîndul de vizavi, o tînără bucălată, fără nimic deosebit, citește, ținînd pe genunchi, Un veac de singurătate.
E clar că se va mărita greu, greu de tot.
Bărbații au nevoie de gospodine, nu de intelectuale. Mai ales că acestea din urmă, citind noaptea, măresc factura la lumină.
Își face apariția și controloarea. Și fără s-o văd, aș fi putut jura că a venit. Comunitatea ad-hoc – cum le-aș zice celor din trenul-vagon –
s-a animat brusc. Unde o fi stat respectiva pînă acum?
Trenul are un singur vagon și, deși n-am căutat pe sub scaune, nu cred că va fi fost pitită pe sub unul dintre ele.
E foarte amabilă cu subsemnatul, în care descoperă, copleșită de încîntare, o persoană văzută pînă atunci doar la televizor.
De entuziasm, se oferă să-mi aducă o cafea cînd vom ajunge la Medgidia, gară în care trenul stă atît de mult încît poți coborî, poți lua prînzul, ba chiar poți și să tragi un pui de somn, după care,
întorcîndu-te în vagon, să te întrebi, nițel mirat, nițel revoltat cetățenește:
— De ce nu mai pleacă?
Pornesc în căutarea locului rezervat fumătorilor. După cîtva timp de mers, în care clătinările bruște ale trenului au fost cît pe-aici să mă arunce pe geam, ajung în intervalul care separă cele două clase de scaune: roșii și albastre. Inși în sandale pe piciorul gol și pantaloni scurți, de li se văd gambele păroase, trag zdravăn din țigări. Nu se zărește nici o scrumieră în acest Teritoriu al nimănui. Scrumul și mucurile se depun în paharele de plastic aduse pînă aici de cei care vor să fumeze, deși, potrivit sfaturilor de pe pachete, Fumatul dăunează grav sănătății. Pe scaunele fixate de perete, stau rătăciți cu totul în muzica de la căști adolescenți cu fața plină de bube. Unul ține pe genunchi capul bălai al iubitei. Al iubitei care, la rîndu-i, ascultă muzică la căști. Coadă la WC-ul vagonului, o gîlcă de sticlă a peretului metalic. Pe scaunele din jur adastă inși care par călători obișnuiți, deși privirile îi trădează ca fiind deosebiți. Mă dumiresc abia cînd trag de mînerul gogoloiului de sticlă.
— Ocupat! – răzbate dinăuntru un strigăt.
M-am dumirit:
Respectivii așteaptă să le vină rîndul la WC!
Spațiul pentru Fumători constă într-un singur scaun plasat în rînd cu scaunele obișnuite ale vagonului.
E un scaun ca toate celelalte, prevăzut însă cu inscripția Fumători.
Te așezi pe el, îți aprinzi țigara și fumezi împăcat cu gîndul că respecți legea. Dacă te muți pe scaunul de alături, devii automat contravenient.
Pînă cînd se eliberează acest scaun (ocupat de un tip cu laptopul pe genunchi), răspund amabil unei tinere care mă întreabă dacă o persoană inteligentă poate ajunge prezentatoare la Meteo.
— Da, îi răspund eu, văzîndu-i pulpele dezgolite de fusta mini.
De pe scaunul de alături, un țăran care ține în brațe un ferăstrău, îmi face cu ochiul, deși n-are nici un motiv.
Echipa de filmare
Comuna Botinești se judecă de cinci ani cu Centrul de Producție Cinematografică Buftea pentru podul de lemn de peste Rîu, aruncat în aer, de cîteva ori, la filmarea unei secvențe dintr-o coproducție româno-franceză dedicată luptei împotriva fiarei fasciste.
De-ar fi fost ăsta singurul rău pricinuit satului de echipa de filmare!
Timp de o lună, cît a fost nevoie pentru ca luptătorii din Rezistență să pună la cale sabotarea mașinăriei de război hitleriste, nimeni nu mai mersese la lucru. Recolta de grîu, nestrînsă la timp, se duse dracului. Cinci fete rămaseră însărcinate și urma să dea naștere unor copii din tați necunoscuți. Toți flăcăii învățară să bea numai esențe tari. Una dintre profesoare, secretara UTC pe comună, ajunse curvă, și cei de la județ o sancționară cu Mustrare scrisă pentru încălcarea Codului Eticii și Echității Socialiste.
Mai grav și mai grav era însă altceva.
Stînd atîta timp cu actorii francezi alături, cei din sat se molipsiră de boala putreziciunii morale capitaliste.
Sesizînd pericolul, o brigadă de la județ descinse în sat și vaccină toate persoanele sub 18 ani, cele mai vulnerabile la microbul ideologiei burgheze.