Lemne de foc
Zilele trecute, la Postul de control a fost oprit, cu focuri de armă, un camion ce se îndrepta vijelios spre pădure, plin-ochi cu lemne. La verificarea actelor, s-a aflat cu stupoare destinația: Punctul forestier Crucea Argintie.
Dînd curs unei adrese primite cu un an în urmă, Punctul forestier Lamura, aflat la 100 de kilometri de acolo, trimitea Punctului forestier Crucea Argintie un camion cu lemne de foc.
Secvența
Retrasă într-un colț al magazinului, Săftica, fata care șterge de praf borcanele cu bulion nevîndute, chicotește înăbușit, aplecată asupra unei publicații pentru femei. Din cînd în cînd, Săftica se oprește din rosul pixului de unică folosință, pentru a scrie ceva în revista pusă pe două lăzi goale, clădite într-un soi de pupitru cu ajutorul lui Gigă Popilicu, bodyguardul. Clienții magazinului trec pe lîngă ea împingînd grijulii cărucioarele pline ochi.
Pensionarii cu șepcuță de jocheu, dintre cei interesați de tot ce se întîmplă în jurul lor, deoarece au timp de așa ceva, întorc capul și o privesc intrigați.
Cei mai mulți cred că Săftica parcurge un articol cu creionul în mînă.
Un articol mustind de umor, firește.
Săftica însă completează testul: Ce calități are iubitul tău?
Și chicotește, deoarece e fericită.
Testul îi spune că iubitul ei are multe calități.
La postul TV
La intrarea pe coridorul strîmt, mirosind a igrasie, cu linoleumul încrețit, păstrînd urmele de clăbuci ale ultimului dat cu T-ul, în spatele unei măsuțe, stă portăreasa.
Își învață copilul primele lecții din Abecedar.
A ajuns la cuvîntul Pui.
E două noaptea.
Băncile pentru public, așezate de o parte și de alta a culoarului, sînt pustii.
Nici liftul nu mai urcă.
El, care ziua abia mai prididește să facă naveta între parter și etajul cinci, deși e bătrîn și, pe deasupra, astmatic.
Studioul de la capătul culoarului funcționează.
La ora asta tîrzie, moderatorului i se închid ochii de somn.
Ca să nu se vadă, îl privește fix pe invitat, zicînd din cînd în cînd:
— Da, aveți dreptate! Extraordinar! Chiar așa?
Noroc că acesta nu e deloc obosit, deși vorbește, vorbește întruna de vreo patru ore.
Își expune pe larg, ajutîndu-se de o schemă făcută de el cu un creion de tîmplar, teoria despre efectul de seră.
Din cauza acestuia, oceanele se vor evapora, lăsînd să se vadă toate epavele, strînse acolo de la fenicieni încoace, iar oamenii vor înflori, ca niște lalele, făcînd copii prin polenizare.
P–U–I, Pui – se aude vocea subțiratică a prichindelului.
Zice P, zice U, zice I – rar, cu pauze între ele, pentru că așa i s-a spus de către doamna învățătoare.
— Pui! – strigă el scurt și extaziat, ca și cum ar fi descoperit Teoria Relativității.
— Pui! – punctează mama, care continuă să împletească la
mîneca de flanel.
— Pui! – mai strigă o dată ascuțit prichindelul, prinzînd să-și bălăngănească picioarele.
— Tîmpitule! – îi arde mama una peste țeasta golașă, m-ai lovit cu pantoful.
De pe șosea
Spre local conduce un indicator zidit în marginea unui drum asfaltat doar pe jumătate, cu marcaje de circulație proaspete, cealaltă jumătate rămînînd de pămînt, cu băltoace de apă tulbure. E o săgeată neagră, cu un vîrf botos, sub un tablou înfățișînd un client rumen în obraji, descheiat la gît, căruia o ospătăriță durdulie, cu niște picioare scurte și groase, ca doi stîlpi de hotar, îi pune în față, pe masă, o găină rumenită.
Răposata trebuie să fie tare gustoasă, odată ce clientul se scaldă
într-o fericire care-l luminează din cap pînă în picioare.
Terasa e pustie.
Pale de vînt răsfoiesc fețele de masă, ca și cum le-ar citi.
Înăuntru stăruie un semiîntuneric lesne de confundat cu umbra. O masă e ocupată de trei inși care beau bere pe stomacul gol. Sînt lucrători la Crescătoria de gîște din satul vecin. Cum firma e înglodată în datorii, furnizorul a refuzat să mai trimită grăunțele din contract pînă nu i se achită factura.
Flămînde, gîștele fac de azi-dimineață un scandal uriaș.
Ca să poată rezista pînă diseară, cînd li s-a promis că va veni mîncarea, cei trei au hotărît să se îmbete criță.
Cînd ești beat, totul ți se pare dulce în jur.
Chiar și țipetele blestematelor de gîște.
Unul se ridică și, dîndu-și pălăria pe ceafă, semnul unui gest capital, deschide televizorul pe un post care difuzează știri cu violuri în grup și foști polițiști care-și ucid mamele iubite.
WC-ul e compus din două cabine, fără precizarea inevitabilă, care o deosebește pe cea a Doamnelor de cea a Gentlemenilor.
Deschizi ușa prin împingere.
Pe capacul scoicii a fost lipită o bandă de hîrtie conținînd anunțul: Defect. Mergeți dincolo!
Dincolo, în cabina de alături, adică, mergi degeaba. Lipsește scoica. A fost furată cu bucata de ciment cu tot.
Descindere extraordinară
Cam la două săptămîni o dată, Poliția hotărăște cîte o descindere în talciocuri. Forțele mobilizate sînt copleșitoare. Oameni, cîini, polițiști, dubițe, automobile, sirene. E invitată, firește, și presa. Numărul celor care se îndreaptă spre talciocuri sporește astfel considerabil. Sporesc și vînzările. După descindere, toți cei implicați în ea – inclusiv mascații – se apucă de cumpărat. Mascații nu-și scot ciorapul de pe cap, pentru a nu fi recunoscuți cînd încearcă să plaseze bani falși vînzătorilor de carburatoare uzate.
Cu timpul, astfel de operațiuni au devenit de rutină.
Ziariștii sînt tot mai puțini și tot mai slabi.
Polițiștii, tot mai plictisiți.
Azi însă, descinderea are un caracter deosebit. Ba chiar extraordinar. Azi trebuie recuperat Reactorul atomic de la Măgurele. Acesta a fost furat piesă cu piesă și adus în talciocul de la Vitan- Bîrzești. Hoții au avut drept consultant științific pe unul dintre cercetătorii institutului, pe care l-au plătit cu bani grei. Presa își freacă mîinile de bucurie. E, într-adevăr, o bombă! Nici polițiștii nu sînt placizi ca altădată. Ordinul de descindere a fost dat de ministru în persoană.
Și nu întîmplător.
Serviciul secret al Internelor a aflat, grație unor ofițeri care vînd sub acoperire capace de WC-uri la mîna a doua, că în talcioc au apărut agenți ai Moscovei.
Le e ușor să-și îndeplinească misiunile perfide.
La Vitan-Bîrzești e un sector cu bișnițari ruși.
Aparent, rușii sînt niște pașnici excursioniști. La cîțiva pași de talciocul avant la lettre stau autobuzele lor cîrpăcite, mirosind de la o poștă a lagăr socialist. Jumătate din mașină e plină cu mărfuri. Cealaltă jumătate e plină cu rusoaice, niște femei zdravene, de un blond spălăcit, cu mîini vînjoase, de tanchiste. Rușii n-au curaj să intre în talcioc. Stau pe lîngă autobuze, în grupuri compacte, ca niște comandouri parașutate în teritoriul inamic. Spaima lor cea mai mare: țiganii. Consătenilor noștri, pentru că România nu-i altceva decît un sat mai mare, li s-a dus faima pînă la Vladivostok, dacă nu și mai departe, în Țara Soarelui Răsare. De teama faimoșilor țigani, rușii nu-și expun mărfurile în față, să le vadă tot omul. Ei vînd într-un fel aparte. Cu spatele lipit de un gard (să nu fie atacați pe furiș), scot din sacoșă doar un singur produs. Îl țin așa, jumătate afară, jumătate înăuntru, gata să-l vîre la loc, pînă cînd își văd banii în palmă.
Abia atunci eliberează obiectul.
Operațiunea în forță a început.
La cincizeci de metri de talcioc, toată lumea coboară din mașini. Polițiștii se desfac în lanț de trăgători. Jurnaliștii îi urmează îndeaproape, cu carnețelele în mîini. Cameramanii îi filmează mergînd de-a-dărătelea în fața lor. Se avansează pe tăcute. Douăzeci de metri, zece metri.
Deodată, în turla bisericii de lîngă talcioc bate clopotul în dungă. Dăngănit care anunță, de regulă, fenomene meteorologice extreme. La auzul semnalului, talciocul se transformă ca prin farmec. Tot ce e ilegal dispare cît ai clipi din ochi. Rămîn, demni și hotărîți, doar cei cu acte în regulă! Zadarnic îi întoarce poliția pe față și pe dos. Nu le poate găsi nici un motiv de amendare. Ba, mai mult, controlații îi privesc fix și batjocoritor în față. Altădată ar fi primit imediat două labe peste bot. Acum, Poliția e obligată să le zîmbească politicoasă.
Deh! Drepturile omului!
Reactorul atomic n-a fost descoperit. Nici n-ar fi fost cum.
A fost dus și reconstituit într-o șatră de țigani de la marginea Bucureștilor.
Țiganii sînt convinși că poate fi folosit și ca alambic ilegal.
Țigăncile sînt însă convinse că e mult mai bun la făcut ciulama de ciuperci.
Epileptic oficial
Undeva, departe, țîșnește, înalt și răgușit, ca un semn de exclamare, șuierul locomotivei. Încet-încet, ca și cum s-ar gîndi dacă e bine ceea ce face, trenul se rupe din încremenirea de pînă atunci. În compartiment se prelungește nefiresc tăcerea în care au căzut cu toții după oprirea trenului în plin cîmp.
Călătoarea din colțul de lîngă ușă își freacă prin somn picioarele scoase din pantofi.
Bărbatul de la fereastră, un ins cu bărbuță și ochelari de soare, mușcă pe furiș dintr-o pulpă de găină.
De dincolo de peretele subțire, din compartimentul vecin, răzbat voci ascuțite.
Doi inși discută în contradictoriu despre un import de păpuși.
Culoarul e arhiplin.
Se văd trecînd dinspre vagonul-restaurant inși cu sticle de bere, ținute în mîini cu înfrigurare, de parcă ar fi niște calupuri de trotil. Pe geamantanul așezat de-a curmezișul, două fetișcane cu breton și cu căciulițe din iepure ascultă muzică la căști, cu ochii mijiți de plăcere. Un tînăr uscățiv, cu o sacoșă de plastic atîrnată pe umăr, se insinuează pe lîngă cei care stau în picioare, interesîndu-se dacă nu vor ciocolată la mîna a doua.
Magdalena, să-mi spui drept! – se adresează sus-numitei o voce răgușită de bărbat dintr-o combină muzicală pe care proprietarul o ține într-un sac legat la gură.
Dintr-o pungă lăsată pe podele, plină cu pește proaspăt, luat din Piața Matache, o șuviță de apă se aventurează curajos printre mucuri de țigară și cotoare de mere.
Trenul s-a oprit din nou.
Așteaptă să treacă din sens invers un rapid. Ușa compartimentului se izbește violent în canat, trasă de o mînă zdravănă, și în golul rămas crește un invalid falnic, cu un picior de aluminiu proaspăt lustruit, de te dor ochii uitîndu-te la el. De gît îi atîrnă mai multe cartonașe puse unul sub altul, într-o fîșie lungă și îngustă, care se termină cu drapelul de stat în miniatură.
Pe cartonașe se poate citi același text, scris însă în mai multe formule: de mînă, de tipar, cu litere latine, cu litere chirilice, ba chiar și cu litere chinezești: „Unde dați un leu, Dumnezeu o să vă dea un Audi.“
Insul rămîne nemișcat cîteva clipe, cît să aibă timp cei din compartiment să ajungă pînă la capăt cu lectura fîșiei.
După care, trăgînd-o iute din tașca de la șold, distribuie în compartiment, fără să privească pe nimeni în ochi, o hîrtie bătută la mașină:
„Dragi tovi!
Sunt epileptic recunoscut oficial.
Nu mă enervați!
Altfel cad pe jos și va trebui să mă duceți la Spitalul de Urgență, așa cum vă cer legile omeniei.
Semnat,
Eu, Epilepticul“
În colțul de sus al hîrtiei tronează o ștampilă.
Sub ea, cineva a scris, iscălindu-se indescifrabil: „De acord cu difuzarea numai pe traseele interne.“
Odată încheiată distribuirea, insul se postează în cadrul ușii. Nu lasă impresia c-ar aștepta ceva de la călătorii din compartiment. Pare că-i este indiferent dacă i se va da un leu sau dacă va fi luat la bătaie.
Bucățile de hîrtie stau mai departe pe banchetă, acolo unde distribuitorul a găsit un loc liber.
Nimeni din compartiment n-a luat vreo bucată, curios să vadă ce scrie pe ea.
Prezența cerșetorului în ușă sporește tensiunea ivită și crescută între timp.
Toți se uită într-altă parte, în așa fel încît privirile să nu li se întîlnească cu cele ale invalidului, dar nici cu cele ale tovarășului de călătorie.
În compartimentul vecin, cineva zbiară cît îl ține gura, bătînd ritmul cu pumnii în pereți:
„În Brăila e-un castel
Și stau fetele în el
Stau picior peste picior
Și fumează Aviator.“
Pe fereastra compartimentului din față, cineva golește pe terasament o sticlă cu apă.
Cei de aici ar vrea să scape cît mai repede de tăcerea care stă să explodeze, dar nimeni nu catadicsește să vîre mîna în buzunar.
Călătoarea de lîngă ușă nu mai rezistă.
Înșfacă poșeta, caută în ea cu febrilitate și scoate o bancnotă de cinci lei, cu mult peste așteptările celui din cadrul ușii.
Cerșetorul o ia fără să spună nimic și o vîră în tașca de la șold.
Nu pleacă însă imediat.
Mai stă cîteva clipe, ca și cum ar respecta un set de proceduri, apoi, la fel de iute ca la început, strînge bucățile de hîrtie, le vîră în tașca de la șold și pleacă trăgînd ușa la loc.
Cei din compartiment răsuflă ușurați.
Între timp, trenul s-a pus în mișcare, a prins viteză și nu lasă impresia că se va mai opri pînă la următoarea stație.
Bărbatul de lângă fereastră, care pînă atunci făcuse însemnări complicate pe filele unui cărțoi, pune cărțoiul alături, se ridică, deschide cu un clămpănit sec servieta-diplomat din plasa de sus, surîzînd cu toți dinții săi albi, bine întreținuți, și oferă celor din compartiment țuică de pere dintr-o sticlă pîntecoasă pe care o ține în mînă ca pe o cupă cîștigată în urmă cu cîteva clipe.