„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Au furat inelul lui Alexandru Ioan Cuza

Electorale

Pe șoseaua care străbate orașul, mașinile lasă în urmă microbuze care merg dinadins cît pot de încet.

Ca să se poată citi de pe margine, ba chiar și din dosul gardurilor îndemnul:

Nu sta pe gînduri! Votează-mă!
Beciul cu decorații

Președinția are un beci plin cu decorații.

E locul în care, pînă nu demult, ședeau butoaiele cu vin ale boierului Durbacă, pe al cărui domeniu s-a ridicat actualul Palat Prezidențial.

După alegerile din 1946, proprietarul a fugit în Finlanda și, în scurt timp, a ajuns cel mai mare producător de măturici pentru saună din ținuturile nordice, excepție făcînd, desigur, cele care aparțineau URSS.

Comuniștii au confiscat terenul și au ridicat pe el Palatul Pionierilor. Butoaiele fără vin au fost luate și transformate în scîndurici. Din acestea, membrii cercurilor de mîini îndemînatice au construit în miniatură Kremlinul cu Steaua cea de Sus, Universitatea Lomonosov, din Moscova, Strîmtoarea Bering și locomotiva cu care s-a întors Lenin din Finlanda.

Restul de scîndurici au fost folosite de lucrătorii de pe șantier pentru jarul de sub grătarele cu fripturi.

Hrubele au rămas.

Pentru că în Republică nu se găsea un loc adecvat decorațiilor, șeful Administrației Prezidențiale s-a gîndit să le pună în beci.

— Temporar, pînă se va ridica un depozit corespunzător a declarat el făcînd o aluzie străvezie la mărirea sumei din Buget alocate de Parlament Cotroceniului.

Astfel că decorațiile alcătuiesc ditamai dîmbul. Din cînd în cînd, prin Decret Prezidențial, sînt luate cu fărașul, puse în cutii de femeile de serviciu și acordate de Președinte unor mii de cetățeni.

Cheia lacătului de la ușa beciului se află în buzunarul de la piept al înaltului Responsabil cu Protocolul Prezidențial.

Tancurile din decembrie 1989

Fabrica de Tancuri de dincolo de Deal fusese furată piesă cu piesă în nopțile de la finele lui decembrie 1989.

Se zvonise prin sat că acolo nu se fabrică tancuri, ci linguri, cuțite și furculițe de aur pentru Ceaușescu. Contribuise la ivirea acestui zvon raționamentul pe care și-l făcuseră automat cei din Vintileasa, după ce văzuseră la televizor robinetele din baia lui Zoe Ceaușescu. Păi, dacă baia fiicei era astfel, ce să mai spunem de bucătăria tatălui?! Astfel că, în timp ce la București misterioșii teroriști trăgeau în tot ce le ieșea în cale, în Vintileasa lumea aștepta cu sufletul la gură căderea nopții. Pe cărări știute doar de Stelian Năsturică, al cărui băiat lucrase la Fabrica de Tancuri, fără ca lucrul ăsta să fie știut în sat (pleca dimineața, sub pretext că merge să aducă o sarcină de vreascuri, și se întorcea seara, cu o sarcină de vreascuri, distribuită de CI-stul unității tuturor angajaților care proveneau din satele din jur).

Cei din Vintileasa se îndreptară de îndată spre locul misterioasei fabrici. Își luară cu ei saci de pînză și de plastic, coșuri de nuiele, ciubere, ba chiar și damigene. Vasilica a lui Culai Tacu nu găsise nici un recipient și, zorită de Varvara Puișoară, vecina de peste gard, luase o icoană, deși era limpede că nu i-ar putea fi de folos nici la căratul unui fir de mărar, d-apoi la transportul unor tacîmuri din aur.

Găsiră, la fața locului, altceva decît aur, și anume tancuri: un lot întreg, așezat pe platforme de vagoane, gata să pornească spre destinatar, un stat din Golf. Lotul rămăsese însă pe loc, dat fiind că personalul o ștersese furios la gîndul că vor veni toți proștii pînă la gard ca să le strige: Jos Securiștii!

La început, cei din Vintileasa șovăiră să ia ceva, nu de tancuri aveau nevoie, ci de aur, dar cînd îl văzură pe Stelian că se vîră într-o namilă din aia și că pornește cu ea spre sat, se năpustiră la mașinăriile înșirate de plecare, ba chiar se și chelfăniră nițel pentru un tanc ce li se părea cu o șenilă mai lustruită. Aduseră piesele în sat nu fără unele probleme. Un tîmpit de-al lui Fane Sichitiu, care rămăsese acasă, pe motiv că vrea să vadă cu ochii lui Revoluția română în direct, că alta nu mai prinde în viața asta, văzînd coloana ivindu-se în marginea pădurii, dăduse fuga la Primărie și-i anunțase pe cei din studioul 4 al TVR că o coloană de tancuri loiale lui Ceaușescu se îndreaptă spre București. Crainicul din studio citise cu glas gîtuit de spaimă bilețelul trimis din regie și, în acel moment, cei din sat, care nu participaseră la acțiune, dăduseră fuga la ascunzătorile din grădină și scoseseră puștile pitite acolo de mai mulți ani, în cadrul unei acțiuni secrete de pregătire a populației pentru o eventuală invazie rusească.

Lucrurile se lămuriră pînă la urmă la nivel național.

Într-adevăr, la poarta Televiziunii se prezentă o coloană de tancuri. Nu pentru a-l salva pe Ceaușescu, ci, dimpotrivă, pentru a se desolidariza de acesta. Unul dintre tancuri, care avea șenilele lustruite și țeava tunului proaspăt vopsită, primi mandat de la celelalte să vorbească în direct la TV.

Adus de revoluționari pe umeri în Studioul 4, tancul își puse brasarda tricoloră în direct și, vorbind în numele tuturor colegilor săi din țară, anunță că toate blindatele, inclusiv TAB-urile, au trecut de partea Poporului.

Tancurile aduse din Deal fură împărțite la toți cei din sat, cu excepția secretarului de partid și a poștașului, acesta din urmă suspectat, printre altele, că le aducea dinadins plicuri și telegrame cu vești triste.

Fiecare folosi tancurile după cum îl duse mintea.

Unii făcură din ele cuibare pentru găinile pe care nu le aveau, dar mai mult ca sigur urmau să le cumpere, deoarece la televizor se spunea că a fost abolită dictatura.

Alții încercară zadarnic să le pună la jug, în locul vacilor date la colectiv pe vremuri.

Romeo Ștefîrță, care primi două tancuri, în calitate de fost chiabur hărțuit de comuniști, le așeză de o parte și de alta a scării de la casa sa din chirpici, nemulțumit, totuși, că nu trăgeau salve de tun cînd punea el piciorul pe prima treaptă.

Cele mai multe piese rămaseră însă de izbeliște.

Mulți ani după aceea, străinii în trecere prin sat, pentru a ajunge în Munți, la Cascada eco special amenajată pentru ei, văzînd tancurile risipite peste tot, rămîneau convinși că acolo și nu în Africa avusese loc celebra bătălie a blindatelor.

Furt

Orășelul nu se remarcă prin nimic deosebit.

Doar prin inelul lui Alexandru loan Cuza, singura piesă mai acătării a Muzeului Județean din Centru, nu departe de grădina publică.

Potrivit cartonașului din vitrină, inelul nu era propriu-zis al lui Cuza, ci al amantei acestuia, Maria Obrenovici, făcut cadou de domnitor într-o zi cînd nevastă-sa, Elena Doamna, era plecată la Piață.

Conducerea Muzeului hotărî însă să-l prezinte publicului vizitator drept inel al lui Alexandru Ioan Cuza.

Nimeni din orășel nu știa cine fusese Maria Obrenovici.

Pentru a explica, ar fi fost nevoie ca elevii să afle amănunte despre cum își înșela nevasta marele Domnitor.

Ceea ce nu era prea indicat, dacă ne gîndim că mulți vedeau asta la tații lor.

Dar și inelul a dispărut.

L-a furat un ins din Corlățeni, care l-a vîndut, în personalul de Suceava-Nord, unei perechi de îndrăgostiți, ca fiind al surorii sale, primit cadou de la un conte italian, fericit că îi face curat fără să-l bîzîie la cap aspiratorul.

Anticameră la spital

Reporterul îl așteaptă pe Profesor ca să-i ia un interviu.

Stă pe canapeaua din piele ca într-o anticameră de lux, privind afișul cu Staționarea bolnavilor și a persoanelor străine interzisă! și fără să se întrebe, cum îi cere deontologia, cine ar putea staționa acolo, dacă nici bolnavii, nici persoanele străine n-au voie să o facă?

Dacă s-ar întreba, mai mult ca sigur, răspunsul ar fi: Cadavrele!

Cabinetul Profesorului se află pe holul de la capătul coridorului de saloane.

Așteaptă la consultație mai multe persoane.

Femei fără vîrstă, cu picioarele brăzdate de varice, stau stinghere pe scaunele de lîngă perete.

Par gata să se ridice și s-o ia la fugă.

Își țin în brațe, ca pe niște copii abandonați, poșetele din mușama.

O bunicuță trasă la față își mustră nepoțelul, care s-a plictisit de atîta stat și vrea să se dea cu capul de perete.

O tipă în cizme înalte, pînă deasupra genunchiului, lasă să se răspîndească în jur briza parfumului scump.

Din planșele spînzurate pe pereți, microbi perfizi te fixează înfricoșător, somîndu-te să răspunzi dacă te speli sau nu înainte de fiecare masă. Abia așteaptă să afle că nu te speli, pentru a se năpusti asupra ta!

Pe coridor își face de cap viața de fiecare zi a spitalului.

Bolnavi în halate maronii, cu șnururile lăsate pe podele, ca niște cozi moarte, umblă fără rost de la un salon la altul.

O tînără venită să se interneze bate în ușa Camerei de Gardă.

Sfios, aproape imperceptibil.

Se teme ca nu cumva să audă Intră! și să fie obligată să intre.

O mămică, ducîndu-și de mînuță băiețașul, cu un ochi bandajat sub lentila groasă a ochelarilor, apasă ezitant clanța WC-ului.

Asistente trupeșe umblă încolo și încoace, ținînd în mîini borcănașe cu urină proaspăt recoltată.

Îngrijitoarea împinge spre ușa liftului un cărucior în care stă ghemuită o mogîldeață în pijama de spital, cu o căciulă mițoasă trasă pe ochi.

Se oprește, zicînd Ptrr!, ca la cai, și bate cu pumnul în ușa de tablă: Liftul și la unu!

Liftul trece pe la unu fără să oprească. Dinăuntru se aud voci nedeslușite. Împingătoarea căruțului se răsucește spre cei din anticameră, luîndu-i drept martori în noul ei conflict cu liftul.

Aceștia tac în chip semnificativ.

N-au nici un chef să supere liftul, de care vor avea nevoie la coborîre. Pentru a nu li se prinde privirea, unii se prefac că deslușesc, pe peretele din față, un text scris cu carioca pe un carton uriaș:

Nu uitați!
Cadavrele se eliberează doar după ce-ați prezentat buletinul de identitate și dovada că ați achitat toaletarea lor.

Alții se întreabă brusc dacă n-au uitat cumva cheile în ușă și, drept urmare, prind a se scotoci prin buzunare și prin poșete.

Dintr-un salon a cărui ușă stă larg deschisă, ca să se ventileze natural aerul greu dinăuntru, vin clinchete de tacîmuri și voci joase, de oameni aflați la ora prînzului.

Reporterul vede toate acestea și simte crescînd în el mîndria omului sănătos.

Alături așteaptă o fată de liceu, bolnavă de plămîni, pe care tăticul, un bondoc ager, o liniștește:

Profesorul i-a zis că totul se rezolvă.

Din cînd în cînd, tăticul dă fuga pe scări în jos, pentru a se întoarce victorios:

Vine, vine sigur!

Reporterul își scoate carnetul, bătînd ușor cu el în sticla măsuței: să le fie clar celor de alături că el e aici în interes profesional și nu ca pacient.

Dialog în gară

— Nu vă supărați, nu știți cît mai e pînă la trenul de București?

— Cinci minute!

— Nu vă supărați, nu știți, mai am timp să beau o bere?

De ce tocmai ruta asta?

Viorica Saiciuc, trapezistă la Circul de Stat din București, a trimis unui ziar central o scrisoare în care se plînge de condițiile călătoriei cu o cursă IRTA de la Bacău la Piatra Neamț.

Prima pagină a epistolei, care numără trei pagini și jumătate, povestește pe larg cum a ajuns ea, din Capitală, să apeleze la o cursă IRTA din Moldova de Sus.

Dat fiind că textul făcea referiri – oricum inutile – la o mătușă care a fost măritată cu un membru al Guvernului Ion Antonescu, șeful secției Cuvîntul cititorilor, cuvîntul nostru a tăiat prima pagină fără să clipească.

Le-a lăsat însă aproape neatinse pe celelalte două, pe care s-a mulțumit să le stilizeze ici-colo.

Redactorul-șef îi respinsese toate celelalte scrisori, date de el spre publicare, pe motiv că sînt prea dulcege.

Astfel că, aflat în criză de material, șeful secției folosi din plin scrisoarea Vioricăi Saiciuc.

A fost o adevărată aventură – își începe autoarea descrierea drumului făcut într-o după-amiază de vară.

Autobuzului nu-i funcționau ușile. Ca atare, la fiecare stație, șoferul își lăsa volanul și, luînd o rangă, pusă în acest scop lîngă motor, lovea zdravăn în ușa din față. Cele două aripi se desfăceau ușor, cu foșnetul caracteristic ușilor de autobuz pe cale să se deschidă. Întreaga mașină răsufla ușurată. Șoferul însă, bun cunoscător al ușilor de autobuz, nu se lăsa înșelat. El știa că de la o clipă la alta fîșîitul se va curma și ușile vor reveni la loc, încăpățînate. Ca atare, ținînd bine ranga, el se vîrî pe jumătate între cauciucurile proaspăt desfăcute. Ușile dădură să se închidă. Trupul vînjos al șoferului le opri imediat. După o mică ezitare, cauciucurile, ca și cum și-ar fi dat seama de inutilitatea încăpățînării lor, o luară înapoi, spre canaturi.

Gata, ușa era deschisă!

— Dați-vă jos iute! – le striga șoferul de fiecare dată. Nu garantez că ușile vor rămîne așa!

Și lumea se bulucea să folosească prilejul acestei largi deschizături pline de speranțe, ca o poartă spre Rai.

În unele stații, ușile ședeau liniștite pînă la coborîrea ultimului călător.

Apoi, lovite din nou cu ranga, bufneau la loc, închizîndu-se. În altele însă, cam pe la jumătatea operației, le apucau năbădăile.

Buf!

Buzele de cauciuc se mișcau una spre alta. Ferească Dumnezeu de cel care cobora! Dacă avea noroc să-i prindă burta sau un braț, mai treacă-meargă. Se nimerea însă ca tocmai atunci să tragă după el coșul cu ouă sau două găini legate una de alta.

Ușor de imaginat ce se întîmpla!

Scrisoarea relata și alte avataruri ale călătoriei întreprinse de Viorica Saiciuc de la Bacău la Piatra Neamț. De exemplu, la un moment dat, autobuzul se opri la poarta unei case și stătu acolo vreo jumătate de oră. Corespondenta ziarului se răsucise întrebătoare către ceilalți călători. Aceștia nu dădeau nici un semn de revoltă. Ședeau liniștiți pe scaune sau în picioare, cu tîmplele șiroind de transpirație. Am aflat – scria indignată autoarea – că era casa șoferului și că acesta se oprise să mănînce. Într-adevăr, după o jumătate de oră șoferul ieși din casă tare vesel, în priviri cu o lucire ce spunea limpede că luase și un păhărel.

După publicarea plîngerii, însoțită de un comentariu acid al redacției, ziarul primi la scurt timp, potrivit Legii, un răspuns în care conducerea IRTA-Bacău, mulțumind călduros pentru sprijinul dat prin critica respectivă, se întreba, mirată, de ce n-a ales corespondenta, pentru a ajunge la Piatra Neamț, o altă rută, deservită de conducători auto mult mai corecți decît cel incriminat.

Oferind apoi date precise despre această rută (stații pe parcurs, orar), răspunsul ținu să menționeze că ea se dovedea nu numai mult mai scurtă, dar și mult mai interesantă din punct de vedere politico-ideologic.

Trecînd prin preajma mînăstirilor, ruta ar fi oferit corespondentei posibilitatea de a admira încă o dată inestimabilele comori ale artei românești medievale.