Pauză
În Instituție nu se mai muncește de aproape o săptămînă.
Toți salariații sînt ocupați să-și învețe pe de rost PIN-ul, după ce au primit cardurile de salariu.
Cu toate acestea, cînd se vor duce să-și scoată banii, jumătate dintre ei vor constata că nu și-l mai amintesc. Cealaltă jumătate se va îmbolnăvi de nervi, vîrînd cardurile invers.
Și-a pierdut puradelul
Țiganca Andromeda, care stă într-o cocioabă pe al cărei loc se va ridica, peste mulți ani, un turn de parașutism, și-a pierdut pe drum unul dintre cei zece puradei.
Se întorcea de la Cîrlibaba.
Ca să nu fie prinși fără bilet, toți unsprezece, copiii și Andromeda, se răspândiseră prin întreg autobuzul.
Unul dintre puradei se vîrîse sub scaunul din față, pe motiv că va veni un tunel, și uitase să coboare în stația din Centrul satului. Ajuns la capăt, în Furduieni, peste zece sate distanță, șoferul închisese mașina și plecase la o văduvă din localitate, unde-l aștepta o friptură de pui hrănit cu mîna.
Copilul șezuse sub scaun, ca un pisoi speriat, până a doua zi dimineața.
Atunci, mai ales că ușile se dăduseră în lături și câțiva sudori se apucaseră de lucru fluierând, sări în sus și începu să țopăie.
Andromeda coborî cu toți ceilalți nouă fără să-i numere, deoarece nu știa carte. De cum se văzură pe solul tare, copiii dispărură cît ai clipi din ochi. Țiganca o luă spre cocioabă, zicîndu-și că până la urmă, când le-o fi foame, or să vină ei acasă.
Pe drum se abătu pe la moașa Lilica, să-i ghicească acesteia în bobi dacă bărbatu-său avea sau nu SIDA, pentru că tocmai se întorsese din Italia și se comporta ciudat cînd ea îi făcea avansuri.
A doua zi, pe la prânz, Poliția îi aduse puradelul. Andromeda se revoltă, pentru că i se vîră pe gît un copil în plus.
ÎI acceptă pînă la urmă, întrebînd cît va primi pentru ținerea lui în custodie.
Secvență
Tramvai arhiplin. Lume amărîtă, întorcîndu-se de la serviciu. Unul stă cu nasul în fereastră, fără să vadă măcar pe unde trece. În spatele lui, altul citește de zor, cumpănindu-se ca să nu cadă. De fiecare dată, sare, fără să-și dea seama, cîteva rînduri.
Domnește o larmă ușoară, monotonă, deloc diferită de o tăcere.
Deodată, în zumzăitul ăsta începe un scîrțîit anemic, repede împlinit melodic. Printre călători, se strecoară un orb dînd din cap în ritmul mersului, ca o pendulă dereglată, condus de un băiețaș cu priviri de ciorditor de portofele.
Domnișoarele miloase, bune la inimă, cum sînt toate femeile nemăritate, se scotocesc prin poșete. Smiorcăitul milostiv e întrerupt de clămpănitul metalic al încuietorilor.
Buf! Buf!
Toată lumea cată în sus, spre acoperișul tramvaiului, să vadă ce se întîmplă. Totul se întîmplă însă jos, pe podelele umede:
Un olog se tîrăște pe labele încălțate cu saboți, de lemn, desigur, pentru că nu-i miliardar, ca să-și poată cumpăra saboți de aur.
Pentru a atrage atenția asupra sa, cerșetorul se cațără pe pulpele călătorului, agățîndu-i-se de haine și murdărindu-l, ca un cîine care ține morțiș să te pupe.
Un bătrîn vioi, cu ochelari de sîrmă, relatează ca un spicher călătoria sa în RFG, la un nepot stabilit acolo prin căsătorie cu o nemțoaică urîțică, pe care n-o lua nimeni. Bătrînul se oprește asupra unei adevărate aventuri trăite de el la nemți. L-au dus pe Rin într-o vedetă rapidă, tăind apa fulgerător, ca-n filmele pe care le vedem la televizor, unde americani bogați trec pe dinaintea noastră – a celor zgribuliți în fotolii, pentru că iar s-a îmbătat mecanicul și deci iar nu ard caloriferele – în ambarcațiuni de lux, sub soarele vesel al vacanței, americani care ne fac însă să suferim, deoarece iubitele sau nevestele îi înșală sau, și mai rău, firma concurentă a și pus în mișcare, ca pe un păianjen, o acțiune tenebroasă.
Și toți, inclusiv nepotul, pîndeau să vadă dacă nu cumva el, cel care acum se ține cu mîna strîns de bară, căci tramvaiul a frînat pe neașteptate, ca să nu calce o babă nătîngă, care trece strada după cum o taie capul, o să se sperie și o să facă pe el. Dar el nu s-a speriat, nu, și aici cel căruia îi povestește îl lasă deodată și se aruncă spre ușă. Am ajuns la stația Izvor, pe unde trebuia să treacă de vreun an, conform angajamentelor, metroul, dar metroul nu trece, se mai lucrează încă.
Rămas fără audiență, bătrînul mă ia pe mine drept martor.
Nu s-a speriat, nu, doar că s-a albit la față. Din cauza vitezei, corpul o ia înainte, sîngele rămîne în urmă și atunci omul albește la față, poate chiar și să încărunțească.
Stăm amîndoi în picioare, cît se poate mai crăcănați, ca să ne păstrăm echilibrul.
Lîngă noi, pe scaun, o cucoană, legată la cap ca un apaș, citește cu creionul în mînă broșura:
„Cum îndrumă organizația de partid gazeta satirică a întreprinderii“.
Fapt
Hoții au furat azi-noapte conducta Marelui Oraș.
Cu apă cu tot.
După ce au golit țeava în Dîmbovița, ridicînd nivelul rîului pînă la cota de inundații, au dat-o la topit, pentru a face din ea pîlnii cu toartă.
Înșelatul
După ce i s-a spus că nevastă-sa a născut un băiat, Nicu Pațafleac
s-a îmbătat pe loc. Vestea a primit-o cînd era la barul Western, amenajat de Guriță Ghimpu în camera de la drum a casei sale. Omul mutase din încăpere lada de zestre a fiică-sii, așternuse pe jos o bucată de vinilin înfățișînd-o pe Eva ispitită de un șarpe masiv, gros cît o bute, dăduse pereții cu var și atîrnase afară, deasupra scărilor, literele mari ale firmei. Cuvîntul Western se întindea între doi inși pe care Culai Toloacă, zugravul oficial al satului, fost ascuțitor laminate la cald, rămas șomer după falimentul Combinatului de Utilaj Greu, și-i închipuise ca făcînd parte indisolubilă din Vestul sălbatic. De o parte – șeriful, un tip cu o pălărie de pădurar trasă pe ochii ca de broască, ținea în mîna dreaptă un pistol din care gloanțele ieșeau ca dintr-o mitralieră. De cealaltă parte – banditul care, deși primea în plin gloanțele trimise de șerif prin literele cuvîntului Western, rîdea cu gura pînă la urechi, într-un gest de batjocură cruntă la adresa celui cu pistolul.
Peste drum de bar, autoritățile județene plantaseră o cabină Romtelecom cu cartelă. Cei din sat descoperiră însă iute șmecheria prin care puteai vorbi 24 din 24 de ore, pînă cînd te apuca reumatismul fălcilor sau pînă cînd de atîta strîns dădea să fiarbă receptorul de ebonită. Mai tîrziu, cînd Compania ajunse în pragul falimentului, un control de la Centru descoperi că locuitorii satului vorbiseră pe gratis de cîteva mii de milioane de lei. Aproape jumătate din PIB-ul României – cum afirmase prefectul într-o conferință de presă ad-hoc. Pentru a preîntîmpina repetarea unor astfel de situații se luaseră măsuri drastice în tot ținutul. Fiecare cabină fusese dotată cu un senzor de fabricație japoneză, care sesiza rapid intențiile frauduloase ale contravenientului, chiar din clipa cînd acesta punea mîna pe receptor. Pentru eventualitatea că insul reușea să-și mascheze magistral gîndurile, fusese prevăzut un alt dispozitiv, mai precis un cip încorporat în receptor, care-ți reamintea, cu o voce insinuantă, din trei în trei minute, că vorbești contracost și nu pe gratis, și, în consecință, avea să fie extrem de dificilă tentativa de a trage Romtelecomul pe sfoară.
Acum cabina se afla la dispoziția celor din sat, care telefonau și cînd n-aveau nevoie, alegînd la întîmplare numere de aiurea și cît mai costisitoare, cum ar fi cel al Pentagonului, secretizat, sau cel al Farului din Alexandria, inexistent. Grație acestei cabine, Nicu Pațafleac, care nu-și găsea astîmpărul, ridicîndu-se să sune din cinci în cinci minute, află că Maricica îi făcuse o mare bucurie. De fapt, așa îi spusese la telefon asistenta de la Maternitatea din Didileanu, chemată la telefon de o femeie de serviciu, după ce el își declinase identitatea și precizase de ce a sunat.
Mai tîrziu, cînd se întîmplă nenorocirea, Nicu Pațafleac avea să-și amintească de ușoara nedumerire pe care i-o stîrnise veselia din glasul asistentei, cum avea să-și amintească și că și-o explicase prin bucuria pe care o împărtășea și respectiva pentru norocul care dăduse peste el. Nici nu știu cînd făcu distanța dintre cabină și barul Western, cînd le spuse vestea celor de la masă și cînd comandă o stacană de whisky, pe care o bău atît de repede încît, la cîteva clipe după aceea, era beat mort și căzut sub masă, cu un surîs tîmp pe buze.
Se trezi abia după-amiază și, vioi, proaspăt, nici nu mai avu nevoie să-și amintească:
Vestea era acolo, în el, gîngurind nevinovată, precum băiatul de trei kile din pîntecul alb al Maternității.
Îl lovi atunci o fericire năprasnică, aproape fizică, și sub puterea ei comandă bere pentru întregul local.
Cînd Ghiță Ghimpu obiectă că mai are doar cîteva lăzi, Nicu Pațafleac se semeți brusc, trînti pe masă portofelul burdușit cu bancnote și-i spuse să telefoneze la Didileanu, să-i aducă o cisternă, că el are de unde plăti.
O oră mai tîrziu trase în fața barului o cisternă argintie, nou-nouță, din cabina căreia sări un ins cu o șapcă pe care scria Tuborg, extrase din burta mașinăriei un furtun de pompieri, îl prinse cu mandibula în rezervorul barului și, în cîteva minute, îl umplu ochi. Astfel, de bucurie că i-a născut nevasta un băiat, Nicu Pațafleac chefui cîteva zile, dînd de băut nu numai obișnuiților localului, dar și întregului sat, mergînd din casă în casă, cu Dacia Papuc a barului, bătînd insistent în poartă și oferind omului ieșit pe prispă bere dintr-o canistră pîntecoasă.
La început, oamenii se codiră.
Unii n-aveau chef de băut, mai ales că era dimineață, parte a zilei dedicată muncii, alții nu consumau, deoarece aveau diabet sau se pregăteau pentru un concurs de bune maniere.
Pînă la urmă, lucrurile se aranjară. Aflînd că-i pe gratis, satul își oferi cu generozitate serviciile. Fericitul tată era așteptat la poartă cu un recipient de care gospodarul făcuse rost la iuțeală: o carafă, o putină, o balercă. Și, după dialogul obligatoriu (— Ați aflat vestea? — Nu. — Am un băiat, un flăcău!), celălalt întindea recipientul, Nicu Pațafleac turna vîrtos, insistînd ca omul să ia mai mult, să nu-l jignească, gospodarul îi ura sănătate și generosul o lua spre altă poartă, vesel din cap pînă-n picioare, deși era nemîncat și nedormit de trei zile.
Petrecut de întregul sat ieșit pe la porți, Nicu Pațafleac se urcă în autobuzul de Didileanu ca să-și aducă odorul acasă. Pentru momentul festiv al revenirii pregătise o masă zdravănă, amintind de cele așternute la finaluri de Congrese ale Partidului, cu un porc disponibil în felii și o budană de vin.
Cîteva clipe după ce se prezentă la Maternitate trebui să stea jos, ca să nu cadă. O asistentă frumușică, toată numai zîmbet, îi aduse un pachețel, spunîndu-i:
— Aveți o fată foarte frumoasă, să vă trăiască și s-o faceți top-model.
Apăru și nevastă-sa din salon.
Pierită toată.
Ea îi explică tărășenia.
De fapt, născuse o fată și nu un băiat. Asistentele se amețiseră însă după paharele de șampanie băute pe nemîncate. Una dintre ele își serba ziua de naștere și adusese, în secție, o sticlă, pahare de plastic, pișcoturi. Fetele nu se atinseseră de pișcoturi. Îngrașă rău și, pe deasupra, aveau și un gust echivoc. Băuseră însă zdravăn șampanie.
Ușor confuze, vesele însă, greșiseră la înregistrarea nou-născutului, trecînd în registru băiat și nu fată. La telefon vorbise cu el una nouă, care nu fusese de serviciu în ziua sărbătoririi și, în consecință, se mulțumise să citească din caiet.
Nicu Pațafleac avea să fie furios mult timp.
Le dădu pe asistente la ziar.
Chemă chiar și postul local de televiziune, amenință cu judecata, dar nu reuși mare lucru.
Nevastă-sa îi născuse o fată și nu un băiat.
Acum e plecat în Italia, ca să facă rost de banii cu care s-a îndatorat pe viață în zilele chefului.
Condamnat pentru viol
Cu ani în urmă, Grigore Răuță a fost condamnat pentru viol în grup, cu moartea victimei.
La proces, se declarase nevinovat.
Fusese la locul întîmplării, împreună cu ceilalți patru inși, toți beți pulbere, dar el nu participase.
Cînd îi venise rîndul – ultimul –, dormea deja, cu sforăituri evidente. Tovarășii o rupseseră la fugă, pentru că auziseră glasurile unui grup care se întorcea de la o nuntă încheiată înainte de vreme.
După Revoluție, ca mulți alții, Grigore Răuță se declară victima unui abuz al Justiției comuniste și ceru redeschiderea dosarului.
În memoriile trimise tuturor instituțiilor din țară, el invocase drept argument zdrobitor:
Victima era fata secretarului de partid din comună.
Judecata – susținu Grigore Răuță cu citate din disidenți celebri – fusese influențată de asta, mai ales că el era fiu de țăran declarat, în mod abuziv, chiabur prin anii ’50.
I s-a acceptat redeschiderea dosarului, și acum se fac formele pentru deshumarea fetei.
Grigore Răuță nu e mulțumit.
Vrea și certificat de deținut politic.