Proza Grasul și slabul a apărut pentru prima oară în revista „Oskolki”, nr. 40, 1 octombrie 1883, sub semnătura A. Cehonte. A fost inclusă cu modificări în culegerea „Povestiri felurite” din 1886. Autorul o trece culegerea Opere din 1899, vol. 1.
La noi a fost publicată printre altele în Opere, vol. 1, Povestiri, 1880- 1883, traducere de Anda Boldur, ESPLA, București 1954.
Clasicii ruși au beneficiat în perioada comunistă de traduceri de excepție, dublate de note amănunțite. De aceea, reproduc varianta din Opere, vol. 1, împreună cu notele publicate la vremea respectivă, necesare pentru înțelegerea societăți țariste.
Grasul și slabul mărturisește, alături de La mere, Triumful învingătorului, Moartea unui slujbaș, ca să dau doar cîteva exemple dintre-o operă pe care am citit-o cu creionul în mînă de cîteva ori de a lungul vieții, uriașa revoltă a scriitorului față de acceptarea fatalistă de către rușii din țarism (la fel va fi și cu cei din regimul comunist, apoi din cel capitalist, de tip Putin) a realității social-politice existente.
În eseul meu, care însoțește publicarea prozei, trec în revistă mijloacele prin care prozatorul Cehov descrie fatalismul de tip rusesc.
Grasul şi slabul
Doi prieteni se întâlniră într-o gară de pe linia Nicolaevskaia. Unul era rotofei, celălalt pirpiriu. Cel gras tocmai luase masa la restaurantul gării şi buzele, încă unsuroase, îi luceau ca nişte vişine coapte. Mirosea a vin de Xeres şi a „Fleur d’Oranger”[i]. Slabul abia coborâse din vagon şi era încărcat cu geamantane, boccele şi cutii de carton. Mirosea a şuncă şi a drojdie de cafea. În spatele lui venea nevastă-sa, o femeie firavă, cu bărbia ascuţită, şi fiul său, elev de liceu, un băiat înalt, cu o pleoapă puţin lăsată pe un ochi.
— Porfiri! strigă rotofeiul, zărindu-l pe pirpiriu. Tu eşti? Dragul meu! Nu ne-am văzut de un car de ani!
— Doamne! se minună acesta. Mişa! Prietenul meu din copilărie! Ce cauţi aici?
Prietenii se îmbrăţişară şi se măsurară unul pe altul cu ochii umezi. Amândoi erau buimăciţi, dar încântaţi.
— Dragul meu! începu cel slab după ce se mai îmbrăţişară o dată. Nu mă aşteptam deloc! Ce surpriză! Ia să te văd mai bine! Ai rămas tot aşa frumos cum erai, tot atât de îngrijit şi de fercheş. Doamne, Dumnezeule! Ei, cum o duci? Eşti bogat? Eşti însurat? Eu, precum vezi, m-am însurat… Asta-i nevastă-mea, Luiza, născută Wanzenbach… e luterană… Iar ăsta e fiul meu, Nafanail, elev în clasa treia. Nafania, domnul e prietenul meu din copilărie! Am fost colegi de liceu!
Nafanail stătu o clipă pe gânduri, apoi îşi scoase şapca.
— Am fost colegi de liceu! repetă pirpiriul. Îţi aduci aminte, Mişa, cum ne porecliseră băieţii? Pe tine, Erostrat[ii], fiindcă arseseşi cu ţigara o carte a liceului, iar pe mine Efialt[iii], fiindcă îmi plăcea să pârăsc. Ha-ha-ha… Eram copii! Nu te teme, Nafania! Vino mai aproape… Şi asta e nevastă-mea, născută Wanzenbach… e luterană…
După o clipă de gândire, Nafanail se ascunse după tatăl său.
— Ei, şi ia spune-mi, cum o duci, dragul meu prieten? întrebă rotofeiul, privindu-şi încântat fostul coleg. Ai o slujbă undeva? Ai un post bun?
— Da, dragul meu, am o slujbă. Sunt de doi ani asesor de colegiu[iv] şi am Stanislavul. Leafa e cam mică… dar ce are a face! Nevastă-mea dă lecţii de muzică, eu fac în orele libere tabachere de lemn. Tabachere foarte bune! Le vând cu o rublă bucata. Dacă cineva ia zece bucăţi sau mai multe, fac reducere. Ne descurcăm, de bine, de rău. Am lucrat înainte la un minister, şi acum sunt mutat aici, ca şef de birou… Am să fac serviciul aci. Dar tu? Nu cumva ai şi ajuns consilier de stat[v]? Ai?
— Nu, dragul meu, caută ceva mai sus, răspunse grăsanul. Sunt consilier intim[vi]… Sunt şi decorat. Am două stele.
Pirpiriul păli deodată şi încremeni, apoi faţa i se schimonosi într-un zâmbet mieros; ai fi zis că toate trăsăturile începuseră să i se topească. Trupul i se sfriji, se gârbovi, şi parcă i se făcu şi mai puţintel… Geamantanele, boccelele şi cutiile de carton se sfrijiră, se zbârciră şi ele… Bărbia lungă a nevestei sale se lungi şi mai mult; Nafanail luă poziţia de drepţi şi îşi încheie toţi nasturii tunicii…
— Eu, Excelenţă… Sunt încântat! Un prieten din copilărie, ca să zic aşa, să ajungă la o situaţie atât de înaltă! Hi-hi-hi.
— Ia lasă prostiile! se încruntă grăsanul. Ce înseamnă tonul ăsta? Suntem doar prieteni din copilărie; ce rost are respectul ăsta faţă de grad?
— Vai de mine… Se poate?… continuă să râdă stânjenit pirpiriul, împuţinându-se şi mai mult. Atenţia binevoitoare a Excelenţei Voastre… e ca un fel de vlagă dătătoare de viaţă… Excelenţă, acesta e fiul meu, Nafanail… Soţia mea Luiza, e luterană, întrucâtva…
Grasul voi să spună ceva, dar pe faţa pirpiriului se putea citi atâta veneraţie, slugărnicie şi acreală respectuoasă, încât consilierului intim i se făcu silă. Îşi întoarse capul într-o parte şi îi întinse slăbănogului mâna de rămas-bun.
Pirpiriul îi strânse trei degete, îşi frânse înainte tot trupul şi începu să râdă subţire, ca un chinez: „hi-hi-hi”. Nevastă-sa zâmbi. Nafanail făcu o temenea şi scăpă şapca din mână. Tustrei erau buimăciţi, dar încântaţi.
[i] Fleur d’Oranger – parfum la modă, pe vremuri. (N. trad.).
[ii] Erostrat – un cetăţean din Efes care, pentru a deveni celebru, a incendiat Artemisionul (templul Artemidei), în noaptea când s-a născut Alexandru cel Mare (356). (N. trad.)
[iii] Efialt – trădătorul care i-a condus pe Perşi la Termopile. (N. trad.)
[iv] Grad civil mic, corespunzând gradului de locotenent în armata ţaristă. (N. trad.)
[v] Grad civil ce corespundea cu gradul de colonel. (N. trad.)
[vi] Grad civil ce corespundea cu gradul de general de divizie. (N. trad.)
Micile semne folosite de un mare maestru
Marele maestru al economiei mijloacelor în proză, Anton Pavlovici Cehov, îşi bizuie capodoperele sale pe aceste mici semne ce ne pot pune pe urmele unor lucruri mai importante. Datorită lor, o schiţă de numai câteva pagini e în stare să reflecte, până în adâncuri, lumea unui roman fluviu, cu exegeza lui cu tot.
În textul autobiografic, Viaţa lui Arseniev, un discipol de-al lui Cehov, Ivan Bunin, îşi aminteşte înfrigurarea cu care urmărea prin târguri, prin iarmaroace, ore întregi, câte un mujic, de dragul unui singur fapt semnificativ:
„Asemenea detectivilor, urmăream când pe unul, când pe altul, studiindu-le spinarea, galoşii, în strădania mea de a înţelege câte ceva, de a le surprinde trăsăturile caracterului, de a intra în pielea lor”.
Din infinitatea de fapte care-l înconjoară, Cehov le alege exact pe acelea care exprimă, dincolo de aparenta banalitate, o psihologie, o viaţă, o lume întreagă. Să luăm, de exemplu, schiţa Grasul şi slabul, capodoperă a conciziei cehoviene şi, prin aceasta, lecţia de mare maestru al micului semn ce poate duce la lucruri mult mai importante.
Cum spune însăşi schiţa: „Doi prieteni se întâlniră într-o gară de pe linia Nicolaevskaia. Unul era rotofei, celălalt, pirpiriu”. Se cunoaşte, mai departe, conţinutul. Foşti colegi de liceu, cei doi se îmbrăţişează, îşi amintesc lucruri din timpul şcolii. Apoi, grasul spune că e consilier secret, are, deci, un grad funcţionăresc înalt, şi slabul se schimbă brusc, devenind, din familiar, de o servilitate inimaginabilă.
În sine însăşi, întâmplarea e semnificativă pentru stâlcirea personalităţii în Rusia ţaristă, împărţită în caste rigide, birocratică până la nivelul conștiinței. Rezumată la această întâmplare, lumea mărturisită prin text ar fi, totuşi, limitată. Pe parcursul schiţei însă, Cehov pune în lumină câteva mici semne, fapte semnificative capabile să dezvăluie întreaga lume a funcţionarului umil. Brusca schimbare de atitudine a slabului e una dintre ele.
Altele însă se ivesc la o simplă lectură. Slabul coboară din vagon „încărcat de geamantane, boccele şi cutii de carton”. Boccele şi cutii din carton – alcătuiesc o precizare care spune totul despre situaţia materială stânjenitoare a eroului, obligat să-şi care lucrurile astfel.
Când slabul îşi prezintă grasului fiul, Nafanail, băiat de liceu, Cehov aduce acest amănunt: „Nafanail stătu o clipă pe gânduri, apoi îşi scoase şapca”. Exuberant, pentru că nu ştie încă rangul fostului coleg, slabul îl cheamă pe Nafanail mai aproape. Autorul precizează: „După o clipă de gândire, Nafanail se ascunse după tatăl său”. Sunt mici gesturi, narate de Cehov, firesc, fără a face caz de ele, dar dezvăluind mai mult decât sute de pagini umilinţa în care trăieşte familia slabului: timiditatea lui Nafanail mărturiseşte nu numai un adolescent, dar şi un fiu educat în spaime faţă de lumea străină. De altfel aflând rangul grasului, „Nafanail luă poziţia de drepţi şi îşi încheie toţi nasturii tunicii (…)”. Tot el, la despărţire „făcu o temenea şi scăpă şapca din mână”.
În şirul de mândrii ale slabului, care e asesor de colegiu, se află şi aceasta: „Fac în orele libere tabachere din lemn. Tabachere foarte bune! Le vând cu o rublă bucata. Dacă cineva ia zece bucăţi sau mai mult, fac reducere”. Lumea personajului e conturată magistral. Strâmtoarea lui demnă apare limpede din aceste, tabachere de lemn. Orice altceva l-ar fi pus să facă scriitorul, n-ar fi fost atât de semnificativ pentru mizeria complexă a eroului. Genial, Cehov nu se rezumă la „fac tabachere de lemn”, ci adaugă, „fac în orele libere”, semn al mândriei slabului că, totuşi, ca funcţionar, are ore libere, şi mai ales al conştiinciozităţii sale. Nici precizarea privind modul de vânzare nu e inutilă. Ea demonstrează că eroul n-are conştiinţa mizeriei preocupărilor sale. O zguduitoare mărturie, prin intermediul unui fapt mărunt, dar semnificativ, a amneziei demnităţii unui intelectual din Rusia ţaristă.
Din semnele magistral alese pentru a desemna alterarea fiinţei umane într-un regim birocratic, de neuitat rămâne despărţirea familiei slabului de fostul coleg: „tustrei erau extrem de impresionaţi şi măguliţi”. Precizare genială: nu trişti că ei trăiesc cum trăiesc, nu invidioşi pe fostul coleg, ci impresionaţi şi măguliţi că stătuseră de vorbă cu un consilier de stat!
O întreagă lume în care respectul faţă de grad ia forme paroxistice îşi are radiografia totală în această simplă propoziţie.