Doi tîrîie-brîu fără slujbă sînt puşi de un interlop – Veveriţă – să jefuiască pe cei care jucau cărţi într-un loc ilegal. Operaţiunea se bazează pe faptul că unul dintre ei pusese la cale un jaf anterior, asemănător, divulgat de el după un tîrg.
Proprietarii reţelei de jocuri ilegale angajează un asasin plătit (interpretat de Brad Pitt) pentru a rezolva problemele provocate de ştirea privind jaful. Dacă nu se proceda la cîteva lichidări, orice puşti din cartier şi-ar fi tras un ciorap pe cap şi ar fi comis un nou jaf.
Lista celor propuşi spre lichidare îi cuprinde şi pe cei trei, dar şi pe jefuitorul anterior, deşi mafioţii sînt convinşi că nu el a fost.
Cei patru sînt lichidaţi pe rînd de asasinul interpretat de Brad Pitt.
Aceasta ar fi, la o adică, în variantă scurtată, conţinutul filmului Ucide-i cu tandreţe, pe care l-am urmărit zi de zi cîte 10 minute la DVD, dînd din picioare la stepper-ul meu de apartament. Pentru a-mi trece mai uşor timpul cînd fac exerciții mi-am instalat un DVD pe raftul aflat la doi metri de aparat. Pun filmul, apăs pe telecomandă, şi timp de 10-15 minute cît e porţia de sport în spaţiu închis, urmăresc filmul. Cumpăr şi pun la DVD filmele tîmpite cu suspans poliţist, filme proaste, luate pe vremuri la preţ redus (9 lei în loc de 50 de lei) de la Media Galaxy.
Aşa ar fi fost şi Ucide-i cu tandreţe şi, neîndoielnic nu m-aş fi ostenit să scriu aici despre el (chiar dacă Brad Pitt e magistral) dacă nu mi-ar fi sărit în ochi ironia politică a peliculei.
Întîmplarea asta banală (ce poate fi interesant într-un film american cu asasinate comandate?!) se petrece în timpul Crizei economice din SUA, mai precis în perioada trecerii de la mandatul lui George W. Bush la mandatul lui Barack Obama.
O mare parte din secvenţe (în baruri, în maşină, în apartament) au drept sonor discursurile despre Criză ale lui George W. Bush şi ale lui Barack Obama.
Finalul, dedicat momentului cînd asasinul plătit se întîlneşte într-un bar cu cel care i-a comandat, ca să primească banii (arătîndu-şi nemulţumirea că sînt mai puţini decît se convenise pe fiecare cap de lichidat), ne arată pe ecranul televizorului un Barak Obama (cred că preşedinte deja) ţinînd publicului încins politic un discurs avînd sloganul:
Sîntem un singur popor!
Asasinul interpretat de Brad Pitt e, pare-se, şi un tip cu lecturi, o dată ce-i spune aducătorului de bani că sloganul ăsta e o tîmpenie, deoarece în America fiecare e pe cont propriu, concluzionînd magistral:
America nu-i o ţară! America e o afacere!
Pălăvrăgeala de la cele mai înalte niveluri despre Criză, despre soluţii de contracarare a acesteia, despre rolul poporului american intră în conflict făţiş cu ceea ce fac personajele.
Asasinate, jafuri, sex cu prostituate, furturi de cîini, droguri, bătăi, jocuri ilegale de cărţi.
Filmul e astfel conceput încît lasă impresia că vorbele astea mari de dat la televizor şi la presă în general se adresează şi acestor infractori, ocupaţi cu treburi mult mai importante decît implicarea ca americani, după cum le-o cer politicienii, în soluţionarea Crizei economice.
Graţie acestor permanenţe, Ucide-i cu tandreţe, trece cu mult peste filmul american de duzină pentru a-şi găsi locul între filmele politice.
Divorţul dintre discursurile politicienilor şi preocupările Americii reale poate fi întîlnit în orice altă ţară din lume.
Nu ştiu dacă în România trăncăneala politicianistă intră în conflict cu preocupări precum jaful, asasinatul la comandă şi comerţul de droguri.
Ştiu însă că, în România vorbele mari, umflate, băşicioase ale politicienilor n-au nici o legătură cu milioanele de cetăţeni care împuşcă francul, beau, mănîncă, se uită la telenovele, şi-o trag cu sau fără prezervativ şi, evident, nu merg la vot!