22 decembrie 1989 m-a găsit redactor șef la revista Teatrul. Ajunsesem șef la acest lunar după debarcarea de la Suplimentul Literar-Artistic, în urma unor supărări ale Tovarășei. Deși plecarea de la Scînteia tineretului a fost gîndită ca o trecere pe linie moartă, o dată numit conducător al lunarului (trecerea de la un cotidian la un lunar avea pentru mine cel puțin toate datele unei intrări în concediu pe termen nelimitat), mi-am luat în serios responsabilitățile și am purces la reconstrucția publicației. Am obținut de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, unde răspundeau de publicație doi directori inteligenți, libertatea de a da revista spre lectură, în faza de șpalt și nu în cea de manuscris (fostul șef ajunsese cu conflictul pînă acolo încît i se cerea revista în manuscris), am promovat și apărat de presiunile extraredacționale o echipă de cronicari dramatici, prin intermediul cărora am sprijinit în teatru generația tînără de actori a Maiei Morgenstern, m-am războit pentru ca teatrele ale căror directori beneficiau de înaltă protecție să fie analizate fără menajamente, am inițiat spectacolele revistei Teatrul și mai ales Cenaclul revistei Teatrul:
Actori ai Teatrului Giulești citeau, ca la o primă lectură, o piesă care nu fusese pusă în scenă. Criticii de la Teatrul și de la alte reviste culturale comentau piesa ca și cum ar fi fost un spectacol.
Așa am lansat Vărul Shakespeare, capodopera lui Marin Sorescu. Cum piesa n-ar fi trecut examenul cenzurii pentru a fi pusă în scenă, puteam vorbi de o formulă (acceptată de cei de la Consiliul Culturii) de a se discuta în lumea teatrului despre o piesă aflată încă în sertare.
Despre cum am trăit eu Spectacolul pe cît de comic, pe atît de tragic din decembrie 1989 (o sinteză unică, românească, între Caragiale și Shakespeare) am mărturisit în diferite interviuri. Importantă rămîne condiția mea de gazetar în noua Eră care tocmai atunci pretindea că se deschide. După Căderea lui Nicolae Ceaușescu, în toate redacțiile din România s-a declanșat o bătălie pe viață și pe moarte pentru răsturnarea foștilor șefi de către ambițioșii din redacție. Unii șefi, precum Ecaterina Oproiu, erau mari gazetari, excelenți conducători de gazete, profesioniști de excepție în domeniul lor. Ecaterina Oproiu, redactor șef la Cinema, se afirmase ca un critic de film strălucit, în care judecata exactă de valoare se unea cu talentul de publicist. Cu toate acestea, la fel ca mulți alți redactori, tinerii din redacție, descoperiți și promovați de ea, au reușit s-o alunge. Revoluția din presa culturală era inițiată și îndrumată de noul ministru al Culturii, Andrei Pleșu și de cel care răspundea de Cultură în CFSN, Ion Caramitru, jucînd, după Căderea lui Ceaușescu, în context zis democratic, rolul lui Dumitru Popescu din fostul regim. Afirmîndu-se ca un veritabil zbir, Andrei Pleșu făcuse o politică de stat din demisia sau demiterea redactorilor șefi din presa culturală, pentru a-și mulțumi amicii și neamurile. Cazul Contemporanul a provocat la vremea respectivă un protest al faimoase organizații Reporters Sans Frontières. Spre deosebire de alți redactori șefi, eu nu sufeream de complexul comunistului. Știam ce făcusem în fruntea publicațiilor înainte de 1989, eram conștient că riscasem o carieră în presă manifestîndu-mă ca independent, greu de strunit. Prin urmare, nu mă dădeam de ceasul morții să rămîn în fruntea unei publicații pe care o profețisem ca moartă în noua orînduire deja schițată ca orînduire a concurenței capitaliste. Despre această perioadă mi-am amintit nu demult, pe vremea cînd Biblioteca Academiei Române putea fi frecventată. Mi-am notat în Jurnal următoarele:
Trecerea Presei românești de la Comunism la Gorbaciovism
La BAR, colecția revistei Teatrul se află în gestiunea lui Dragoș Cojocaru.
Cînd am cerut anii 1987-1989, pentru a stabili cînd am călătorit la Taormina, în Sicilia, fără nici un cent, mi s-au adus toate numerele, cu excepția celui din decembrie 1989.
Nu mi-am dat seama de ce lipsea decembrie 1989, deși o judecată simplă m-ar fi lămurit imediat. Înainte de 1989, numărul pe o lună apărea în chioșcuri în prima parte a lunii următoare. Asta ar fi însemnat, la vremea respectivă, ca numărul pe decembrie să apară în ianuarie 1990. Or eu nu mai țineam minte cînd plecasem de la revista Teatrul în chip oficial, ca să-l fac fericit pe Andrei Pleșu.
Zilele trecute Dragoș Cojocaru mi-a făcut o surpriză.
Mi-a adus numărul care lipsea.
La vremea comandării, numărul acesta era la legat.
Nu e însă un număr în formatul clasic al revistei Teatrul, care ar fi cerut timp, bani și tipografie.
E un număr special scos pe hîrtie de ziar în format de tip săptămînal.
Poartă titlul Teatrul pe baricade, Ediție specială a Revistei Teatrul și conține 8 pagini de text și fotografii.
Nu știu dacă acest număr a intrat pînă acum în atenția vreunui cercetător al Presei post-revoluționare. Dacă va fi un astfel de iscoditor, s-ar cuveni ca el să consacre un întreg capitol trecerii presei de la Comunism la Gorbaciovism.
Trecerea a îmbrăcat forme diferite de talent și inteligență, după disponibilitățile din redacții.
Cum cele mai multe publicații au suferit transformări revoluționare la nivelul conducerii – redactorilor șef profesioniști le-au luat locul semidocți lipsiți de talent, invocînd avantajul de a nu se fi afirmat în vechea orînduire – noua formulă a exprimat în cele mai multe dintre cazuri blestemul mediocrității.
Revista Teatrul n-a cunoscut aceste schimbări așa-zis revoluționare.
Așa cum am mai zis ici-colo, după trecerea Diversiunii cu teroriștii, am convocat o ședință de redacție (abia după, deoarece redactorii nu cutezaseră să vină la program în zilele Marii și Zgomotoasei Păcăneli, în timp ce eu mersesem zi de zi la redacție pentru că oricum acasă mă apuca urîtul!), în care le-am declarat colegilor următoarele:
- Eu oricum o să demisionez din funcția de redactor șef. Pînă atunci, dacă țin neapărat să alcătuiască un soviet al muncitorilor, soldaților și țăranilor în fosta clădire a Adevărului lui C. Mille, eu sînt dispus să mă dau la o parte pentru a lăsa locul noii conduceri, de tip bolșevic.
- Nu sînt dispus să trimit telegrame de adeziune la FSN cum se năpustiseră s-o facă toate colectivele de oameni ai muncii, inclusiv din presă. Mi s-a urît în comunism de cîte telegrame clișeu a trebuit să iscălesc.
Deși pe plecate de la revistă, m-am gîndit să scoatem în viteză (numărul dublu 11 și 12 îl planificasem să apară, dar n-a mai fost tipărit) o ediție specială născută dintr-o realitate:
Oamenii de teatru – actori și regizori – fuseseră în prim-planul Evenimentelor.
Ion Caramitru deschisese TVR Liberă în 22 decembrie 1989 la prînz.
Mircea Diaconu și Visarion Alexa se manifestaseră în sediul CC după plecarea lui Nicolae Ceaușescu.
De aceea i-am zis ediției speciale Teatrul pe baricade.
Prima pagină ședea sub titlul Piața Teatrului Național a intrat în Istoria națională.
Paginile 2-3, 4-5 purtau titlul Mărturii pentru o viitoare istorie a teatrului românesc.
Oamenii de teatru mărturiseau revistei ce făcuseră și ce simțiseră în zilele lui decembrie 1989. Semnau printre alții Anca Pandrea, Iurie Darie, Maia Morgenstern, Ana Ciontea, Paul Cornel Chitic, Aghata Nicolau, Visarion Alexa.
Pagina 8 găzduia mai multe instantanee foto din noua realitate.
Titlul Viața intră în normal. Trăim în democrație, semnala balamucul de opinii tipic postdecembrismului.
Paginile din mijloc, 6-7, găzduiau ampla anchetă Ce avem de făcut? Răspundeau: Marin Sorescu, Horia Bădescu, Tudor Popescu, Marin Moraru, Mircea Cornișteanu, Dragoș Pîslaru, Valeriu Moisescu, Mircea Diaconu, Dumitru Dinulescu, Dan Micu, Dumitru Solomon, Ion Besoiu, Eduard Cavali, Magdalena Boiangiu.
Maturitatea de a privi înainte
Răspunsurile la anchetă – un document de mare interes pentru Istoria teatrului românesc – erau comentate de mine într-un text pe care-l pot considera debutul meu în presa postdecembristă:
„Am început lectura acestor pagini nu fără o anume strîngere de inimă. Mă temeam că voi întîlni din nou deja banalizatele adjective din presa ultimelor noastre zile. În treacăt fie spus, pare-se că noi, gazetarii, am uitat limbajul simplu, la obiect, și mai ales forța de convingere a faptelor, care nu poate înlocui niciodată vorbele mari, oricîte intenții bune ar avea acestea. Spre bucuria mea, toate răspunsurile de mai sus sînt de o luciditate evidentă, dovedind un ton calm, civilizat, cum stă bine unui adevărat om de cultură. Și mai arată ceva intervențiile din aceste pagini. Înainte de a le citi, după ce parcursesem mai multe ziare, am avut o clipă impresia că sîntem pe cale să facem «Sindromul Ceaușescu». Înainte vreme se vorbea în presă numai despre Ceaușescu. Pozitiv, firește. Acum se vorbește numai despre Ceaușescu. Negativ, firește. Or, răspunsurile publicate aici arată maturitatea oamenilor noștri de teatru, de a privi înainte și nu înapoi. Gata! Regimul anterior s-a prăbușit. El e deja o tristă amintire. Important e acum – după cum o demonstrează și opiniile de mai sus – să ne punem pe treabă. Pentru că, slavă Domnului! – e atîta treabă de făcut.”
Participanții la anchetă evită cu brio clișeele care năpădiseră deja presa năpîrlită. Jurăminte de credință noii orînduiri face doar Mircea Diaconu care strigă: „Să ne unim în jurul Frontului Salvării Naționale”.
Unii dintre cei convocați nu numai că evită prăbușirea în lozincile momentului, dar mai mult, lansează avertismente despre noile ticuri pe cale să le ia locul vechilor.
Marin Moraru răspunde:
„Doar atît: să încercăm să stăvilim «avîntul» acelora care-şi găsesc cu prea mare uşurinţă cuvintele, şi acum. Mă refer, bineînţeles, numai la aceia care le găseau, cu aceeaşi uşurinţă, şi în urmă cu una, sau doi, sau douăzeci şi cinci, nu la oamenii de bună credinţă care îşi rostesc – oportun, pe deplin oportun – gîndul cinstit.”
Dragoș Pîslaru simte nevoia să avertizeze asupra pericolului întruchipat de oportunism:
„Cred că duşmanul nostru cel mai mare, la fel de terorist ca teroriştii, va fi oportunismul. Infiltrarea printre valori a nonvalorii şi a imposturii poate lua diverse forme. Va trebui să învăţăm mult mai bine să depistăm oportunismul, laşitatea, minciuna, care ştiu să ia chipul entuziasmului, al soluţiilor spectaculoase dar false, şi care nu duc nicăieri.”
Dumitru Dinulescu e tranșant:
„Simțim nevoia acum să schimbăm totul. Și aceasta ține de un nou exclusivism. Și ne-am săturat de exclusivisme.”
Cele două pagini cuprindeau și rubrica intitulată semnificativ Să fim atenți la… Textele sînt nesemnate. Sigur e însă că erau scrise de mine. La sfîrșitul lui decembrie 1989 și începutul lui ianuarie 1990, în plină simfonie de tobe și trîmbițe dedicată noii orînduiri, textele din revista Teatrul pe baricade semnalau și atacau deja pericolele care pîndeau postdecembrismul. Le reproduc, pentru că ele sînt un document istoric, menit a păstra memoria unor vremi despre care mulți nu-și mai amintesc și la fel de mulți nu le știu. Dar mai ales, apărute într-o revistă concepută de mine, gîndită de mine, ele, alături de alte texte din cele 8 pagini, anunță deja pe Ion Cristoiu făcătorul de gazete din presa liberă și pe Ion Cristoiu liderul de opinie în post decembrism:
„Să fim atenți la…
Hobby-ul arheologiei. Răscolim toți prin memorie – cei mai ordonați dintre noi, prin sertare – pentru a scoate la lumină vorbe sau gînduri cenzurate în urmă cu zece sau douăzeci de ani. (Uneori autocenzurate, pentru că mai mutilantă decît cenzura a fost, neîndoielnic, autocenzura pe care a determinat-o.) E bine, e drept, dar e prea puțin pentru libertatea la care am ajuns, în sfîrșit. Trebuie recuperate, reabilitate gîndurile pe care le-am avut în ʼ70 sau în ʼ80, dar cred că trebuie, mai cu seamă, să gîndim acum, în 1990.
… Faptul că noi am rămas aceiași. La fel de buni sau de răi ca înainte. În cele cinci zile care au trecut și care l-au transformat pe «cel mai iubit fiu» în dictator și tiran, noi, cei care am rămas în viață și în slujbă, am rămas de asemenea în noi înșine. Aceiași. Nu ne-am putut transforma peste noapte în oameni liberi. Fiindcă libertatea este o condiție interioară pe care cei care au cunoscut-o înainte o cunosc și acum. Cei care nu au cunoscut-o, cred că nu o vor putea învăța din păcate, niciodată.
...Ofensiva mediocrității. «A venit vremea» este pe buzele și în sufletul tuturor. E firesc, e în sfîrșit și adevărat, dar asta nu înseamnă că valorile de azi, de mîine, se recrutează, automat dintre cei al căror nume ieri nu spunea nimic, pentru acest unic motiv: că nu s-au impus, în nici un fel, pînă acum. Mulți sînt tentați s-o creadă și, omenește, e de înțeles. Restabilirea valorilor nu înseamnă, însă, inversarea valorilor. «N-am făcut nimic în viață» nu trebuie fluturat ca un panaș al virtuții oropsite, așa cum nu e cazul să credem că am fost disidenți doar pentru că am fumat, pe ascuns, în locurile oprite.
…Schimbarea subiectului, păstrarea atributelor. În unele articole din ziarele ultimelor zile, în unele comentarii de la radio și televiziune, se preamărește eliberarea de clișee, în fraze, sintagme și titluri clișeu. Nici măcar alte clișee, ci aceleași. Dacă am reușit să schimbă subiectul, e ridicol, e chiar deprimant să strîngem la piept cu atîta fidelitate predicatele, atributele și complementele.
…noile clișee. Presa ne oferă spectacolul nemiloasei exploatări a unor cuvinte de treabă, care nu ne-au făcut nici un rău. Ca de exemplu NOU: Noul Cinema, Noua Revistă Economică. Sau, de exemplu, LIBER: Tineretul Liber, Săptămîna Liberă, Glasul Copiilor în libertate, Presa Liberă. Sau, un alt exemplu: POPORULUI: Clopotul Poporului.”
Teatrul pe baricade se vrea potrivit textului de pe prima pagină, Lămurire,o ediție specială a revistei Teatrul:
„Prezenta ediţie specială a revistei noastre s-a născut dintr-o necesitate obiectivă. Participarea oamenilor de teatru la revoluţia din decembrie e de o evidenţă copleşitoare. Fenomenul trebuia reflectat prompt. Or, în condiţiile ritmului nostru de apariţie lunară, acest lucru nu era posibil. Cum sîntem de părere că a venit momentul trecerii de la declaraţii la fapte, am organizat şi ancheta Ce avem de făcut? prin care oamenii de teatru spun ce decurge din libertatea deplin cîştigată de artă noastră.”
Scris de mine în numele redacției, textul dă seamă de poziția mea aparte, originală, adoptată ca făcător de gazete și ca publicist de-a lungul întregii perioade postdecembriste:
„Din cîte se vede, revista nu şi-a schimbat titlul, ea n-a devenit nici Teatrul Nou, nici Teatrul Liber nici Noul Teatru Liber. Adversari ca şi înainte ai formalismului, sîntem de părere că aderarea la transformările traversate de întreaga ţară nu se face nici prin schimbarea peste noapte a titlului, nici printr-o adeziune dată publicităţii. Credem că participarea noastră constă în efortul de a face o revistă mai bună, mai bine scrisă, oglindă adevărată a teatrului românesc. Drama fostului regim a constat, printre altele, şi în aceea că s-a vorbit prea mult şi s-a făcut prea puţin, că între adeziunile, făgăduielile şi angajamentele torenţial tipărite şi faptele reale se întindea o uriaşă prăpastie. Să sperăm că numărul nostru dublu (11-12), care va apărea (cu o explicabilă întîrziere) într-un nou format şi o nouă ţinută grafică, va fi, prin conţinut şi calitate, dovada adeziunii noastre.
Redacția”
Dacă mă gîndesc bine era vorba de o nouă publicație, nu de ediția specială a revistei Teatrul. Titlul Teatrul pe baricade, rubricile, structura celor 8 pagini, articolele și anchetele erau creația mea exclusivă. Cînd se face biografia mea profesională e trecută drept prima publicație construită de mine în întregime, Zig-Zag Magazin, de la începutul lui martie 1990. Expres, la care am fost redactor șef de la începutul lui februarie 1990, dezvăluie în conținut și structură multe idei de-ale mele. Nu pot spune că eu sînt arhitectul acestei publicații. Am împărțit comanda cu Cornel Nistorescu. Teatrul pe baricade e o publicație (chiar dacă într-o singură ediție) concepută de mine. O putem înscrie în destinul meu gazetăresc drept prima publicație postdecembristă construită de mine. Ea dă seama – repet – de o trăsătură de esență a personalități mele vizibilă și în scrisul meu, în intervențiile mele:
Spiritul polemic, rebel, asumarea posturii de Gică Contra.
În contextul presei de la finele lui decembrie 1989 și începutul lui ianuarie 1990, Teatrul pe baricade surprinde și azi prin originalitatea perspectivei, dar și prin îndrăzneala de a înfrunta ceea ce Ignatio Ramonet numea Cenzura consensului. Despre atmosfera din presă și din spațiul public la finele lui decembrie 1989 și debutul lui 1990 scriam în prefața la volumul de referință al ui Ion Hangiu Panorama presei românești contemporane. Articole-program de ziare și reviste (22 decembrie 1989-decembrie 2005):
„În primele luni ale lui 1990, asistăm la o explozie de apariţii în spaţiul gazetăresc. Unele publicaţii sînt proaspăt înfiinţate. Altele îşi schimbă titlul, ţinînd morţiş să convingă că şi ele sunt noi. Scînteia devine Scînteia poporului mai întîi, şi Adevărul, mai apoi; Scînteia tineretului devine Tineretul liber; Milcovul, Milcovul liber, Săptămîna, Săptămîna liberă. Cele care-şi păstrează titlul adaugă în chip necesar: serie nouă.
Teoretic, suntem deja într-un nou climat: de libertate a presei, inclusiv – dacă nu chiar mai ales – de libertatea de a critica. Numai că libertatea de a critica se manifestă – şi nu oricum –, ci năvalnic, gîlgîitor, doar faţă de vechiul regim. Noul regim, şi cu atît mai puţin momentul care l-a instaurat – evenimentul din decembrie 1989 – sînt ocolite prudent de atacuri.
Despre ce s-a întîmplat în decembrie 1989 nimeni n-are nici cea mai mică îndoială. A fost – se spune – o Înviere, o Străluminare, un Paşti, deşi în realitate a fost doar un Crăciun.
Despre ce se întîmplă acum nimeni n-are nici o îndoială. E tot ce poate fi mai duios.
Nimeni n-are îndoieli asupra drumului pe care a luat-o ţara. A luat-o pe drumul Propăşirii şi al Fericirii. Mai ceva ca după 23 august 1944!”
Articolele program sînt dovezi incontestabile despre atmosfera din presă, din opinia publică, rod al folosirii propagandei și agitației din anii comunismului pentru impunerea noului regim, eminamente perestroikist. Scriam în aceiași Prefață:
„La fostele cotidiane, transformate peste noapte în independente, noua conducere (care e uneori tot cea anterioară, dar niţel machiată democratic) nu-şi găseşte liniştea pînă nu explică lumii ce a făcut pînă acum şi, mai ales, ce are de gînd să facă. Gazetele nou înfiinţate sunt greu încercate de nevoia unei justificări a apariţiei: de ce un astfel de titlu, cine suntem noi şi ce vrem, prin ce suntem mai breji decît alţii.
Întîlneşti, într-adevăr, la publicaţiile din primele luni ale lui 1990 îndeosebi, articole – program. După ce le-a parcurs, Ion Hangiu va fi realizat că nu e vorba de articole programatice în adevăratul sens al cuvîntului. Textele cu astfel de pretenţii sunt izbitor de asemănătoare prin repetarea la infinit a cîtorva clişee care, de altfel, sunt ale întregului moment imediat postdecembrist:
a) denunţarea perioadei anterioare în termeni lesne de identificat cu demagogia de tip Caţavencu: dictatură odioasă, regim criminal, cuplu sinistru, frig, foame. Categorică expresie a imbecilităţii din oportunism, numele lui Ceauşescu, numele Partidului Comunist Român sunt scrise cu litere mici. Inovatorii găselniţei voiau să dovedească prin asta cît de tare urau ei (evident, acum!) regimul Ceauşescu!
b) salutarea entuziastă a noilor vremuri, de care nimeni nu se îndoieşte că vor pogorî Raiul pe Pămîntul Patriei.
c) cîntarea deşănţată, cu vădite împrumuturi din arsenalul Marii Revoluţii din Octombrie, a ceea ce se credea în 1990 că a fost Revoluţia din decembrie 1989.
d) interminabila tînguială despre oprimarea presei în anii anteriori. La publicaţiile foste, devenite independente, jelirea capătă note accentuat personale. Articolul programatic dezvăluie, chiar şi cînd apare într-o publicaţie agresiv ceauşistă, cum şi cît au suferit redactorii, dar mai ales şefii, sub dictatură.
e) angajamentul solemn de a face, în fine, o presă adevărată, pusă în slujba poporului, ş.a.m.d., ş.a.m.d.”
Că am gîndit o astfel de revistă în contra curentului FSN-ist de la momentul cu pricina nu mă surprinde acum, la lectura de după 30 de ani.
Publicația concretiza o poziție intelectuală de la care nu m-am abătut o clipă:
Oroarea de adevăruri de-a gata, scrise sau spuse atît din prostie, cît și din oportunism, pasiunea pentru nou, pentru originalitate, pentru tot ceea ce înțeapă și nu adoarme.
Mă surprinde însă faptul că o asemenea publicație a fost acceptată și realizată de un colectiv redacțional care nu depindea de mine prin salariu, pe care nu-l angajasem eu și care avea toate motivele să slujească noua orînduire și să-mi dea cu flit pe motiv c-am fost numit de comuniști.
O explicație poate fi găsită în adevărul că le cîștigasem admirația celor din redacție prin profesionalismul dovedit ca redactor șef, dar și prin ambiția de a gîndi liber, stimulată de mine.
N-ar fi putut face asta, dacă ei înșiși n-ar fi fost niște oameni deosebiți, conștienți că gazetăria înseamnă înainte de toate profesionalism.
Le aduc elogiul meu, acum, la 30 de ani de la despărțire, oriunde s-ar afla.