Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 153, anul I, miercuri, 23 decembrie 1992, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Desfășurat în zilele de 19 și 20 decembrie 1992, al doilea Congres al Alianței Civice nu s-a bucurat de un prea mare interes din partea presei. Cîteva scurte relatări de la fața locului, o știre Rompres despre alegerea unui nou președinte în persoana dlui Gabriel Andreescu, un eseu semnat de dl Andrei Cornea în „22“, cam la atît se rezumă producția jurnalistică stîrnită de congres. Restul e tăcere – cum ar spune confratele nostru de acum cîteva secole, cronicarul loviturilor de stat sincere, care nu-și spuneau revolte spontane, dl William Shakespeare. Atitudinea presei față de Congresul Alianței e perfect explicabilă. Ea exprimă o realitate amară pentru prestigioșii intelectuali care au fondat organizația. Acum doi ani, la puțin timp de la înființare, Alianța reprezenta o veritabilă forță. O dovedeau zecile de mii de oameni ieșiți în stradă la chemarea organizației. O dovedea faptul că Alianța devenise principala țintă a atacurilor presei puse în slujba partidului de guvernămînt. La ora actuală, Alianța reprezintă destul de puțin pe scena vieții noastre social-politice. O dovedește palidul ecou în opinia publică al acțiunilor sale. O dovedește faptul că presa aservită partidului de guvernămînt nu-i mai dă nici o atenție. Explicația acestei situații a fost dată chiar în dezbaterile din cadrul congresului. O parte a acestora au fost consacrate raporturilor Alianței Civice cu Partidul Alianței Civice. Au fost delegați care au pus treptata diminuare a forței acestei organizații pe seama Partidului Alianței Civice. Plecînd de aici, ei au pledat pentru o ruptură totală și definitivă între A.C. și P.A.C. Ei au cerut ca P.A.C. să-și schimbe denumirea. Din nefericire, poziția lor n-a fost îmbrățișată de marea majoritate a delegaților. Spun din nefericire, pentru că, într-adevăr, criza prin care trece Alianța își are cauza în încăpățînarea de a păstra legătura inițială dintre organizație și partidul căruia i-a dat naștere cîndva. Am fost prezent, ca jurnalist independent, la reuniunea națională care a consfințit înființarea P.A.C. Am remarcat, după aceea, într-un editorial publicat în Expres Magazin, că entuziaștii adepți ai constituirii unui partid al Alianței nu se gîndiseră o clipă la relația dintre organizație și partid. Atît liderii Alianței, cît și liderii Partidului au replicat că viața va rezolva de la sine această chestiune. Viața nu numai că n-a rezolvat-o, dar, mai mult, a complicat-o. Partidul-fiu a sfîrșit prin a-și omorî organizația-mamă. Acest lucru era, de altfel, previzibil încă din clipa înființării P.A.C. În mod firesc, Partidul a împins în umbră Alianța. În absența unor delimitări categorice între A.C. și P.A.C., Alianța a fost confundată cu Partidul. Organizația-mamă și-a avut propriile acțiuni. În ochii opiniei publice, ele au trecut ca fiind ale partidului-fiu. Deși diferiți de ai Partidului, liderii Alianței au fost priviți ca aparținînd Partidului. În acest fel, Alianța Civică s-a transformat
într-o simplă slujnică a Partidului Alianței Civice. Fără să-și dea seama, ea a lucrat spre gloria Partidului, în defavoarea gloriei sale.
Acesta e unul dintre efectele negative ale încăpățînării de a păstra legătura inițială dintre organizație și partid. Un alt efect, mult mai grav, trimite la raportul dintre morală și politică. Alianța Civică s-a constituit din necesitatea existenței unei organizații a societății civile care să lupte împotriva compromisului politic. La vremea respectivă, compromisul politic se confunda cu F.S.N. El însemna în ochii societății civile compromisul cu vechile structuri comuniste, cu minciuna despre evenimentele din decembrie 1989, cu fostele organe de represiune. Din nefericire, compromisul nu e teritoriul exclusiv al unui partid, fie el și neocomunist, cum era acuzat Frontul Salvării Naționale. Compromisul face parte integrantă din viața politică. El aparține tuturor partidelor. Inclusiv Partidului Alianței Civile. Exigențele bătăliei politice au obligat acest partid la anumite compromisuri. În mod fatal, dată fiind confuzia dintre P.A.C. și A.C., ele au fost atribuite și Alianței Civice. Alianța își bazează însă identitatea fundamentală pe respingerea oricărui compromis. Astfel, Alianța a ajuns să se depărteze, treptat-treptat, de rosturile sale inițiale. Acelea de a reprezenta bătălia dusă de societatea civilă în numele moralei și al adevărului. Astfel, Alianța a ajuns să-și piardă identitatea.
Își va regăsi Alianța această identitate? Răspunsul depinde de puterea sa de a se rupe nu numai de Partidul Alianței Civice, dar și de orice partid. Inclusiv de cele din cadrul Convenției Democratice.
