Ca de obicei, la cinci dimineaţa se sună deşteptarea cu ciocanul în bucata de fier de lângă baraca ascunsă a comandamentului. Intermitent, sunetul pătrunse fără vlagă prin geamurile căptuşite cu un strat de gheaţă de două degete şi amuţi curând: era frig şi gardianul de serviciu nu avea chef să sune mai mult. Sunetul se stinse, iar dincolo de geam era întuneric ca în toiul nopţii, când Şuhov se sculase să-şi facă nevoile. Întuneric şi atât. Doar în geam stăruia lumina gălbuie a celor trei proiectoare: două din zonă şi unul din interiorul lagărului. Era linişte, nimeni nu venea să descuie baraca şi nu se auzeau nici plantoanele care la ora aceea ar fi trebuit să scoată afară, pe drugi, hârdăul cu excremente. Şuhov nu zăbovea niciodată în pat, nici măcar o clipă, după ce se suna deşteptarea. Până la adunare mai era vreo oră şi jumătate, un timp numai al tău, neoficial şi cine cunoaşte bine viaţa de lagăr poate întotdeauna să câştige, în acest timp, ceva în plus: să coase cuiva, dintr-o bucată de căptuşeală veche, învelitori pentru mănuşi, să ducă pâslarii la pat unuia mai chivernisit din brigadă, pentru ca acesta să nu mai tropăiască desculţ în jurul grămezii căutându-l, să treacă în fugă prin magazii şi să facă un serviciu cui se cuvine, să măture, să care ceva sau, în sfârşit, să meargă la sala de mese, să strângă străchinile şi să le ducă, una peste alta, teanc, la spălător. Aici se poate căpăta chiar un supliment, însă doritorii sunt mulţi, câtă frunză şi iarbă, şi aşa stând lucrurile nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să lingi străchinile în care a mai rămas câte ceva. Lui Şuhov i se întipăriseră în memorie cuvintele pe care le spusese odată Kuziomin, primul lui şef de brigadă. (Era un bătrân lup de lagăr care încă în ‘943 avea doisprezece ani „vechime”). Celor aduşi recent de pe front, pentru completarea efectivului, el le spusese într-o bună zi, pe o cărăruie pustie, în preajma unui foc:
— Băieţi, aici există o singură lege – legea taigalei! Dar şi aici se poate trăi. În lagăr crapă cei care ling străchinile, cei care îşi pun nădejdea în infirmerie şi cei care bat la uşa „cumătrului”.
În privinţa „cumătrului”, desigur, exagerase. Cine ajungea să-i bată la uşă era salvat. Numai că-şi salva pielea pe pielea altora.
Şuhov se scula întotdeauna la deşteptare. De data asta, însă, el nu se sculă. Încă de ieri nu se simţea în apele lui, avea frisoane şi îl durea tot corpul. În cursul nopţii nu izbuti să se încălzească, visă mai întâi că e grav bolnav, iar apoi că se însănătoşise puţin. Ar fi vrut ca dimineaţa să nu mai vină. Ea veni totuşi la timpul ei. Îi era frig, voia să se încălzească şi nu avea unde. Geamul era îngheţat bocnă, iar sus, pe pereţi, de-a lungul încheieturilor cu tavanul, în toată baraca, se aşternuse, ca o pânză albă, promoroaca.
Şuhov zăcea nemişcat în patul vagon. Îşi trăsese peste cap pătura şi pieptarul şi îşi băgase picioarele în mâneca întoarsă a unei flanele. Nu vedea nimic, dar după zgomote înţelegea tot ce se petrecerea în ungherul unde se afla brigada lui şi în întreaga baracă. Iată, pe culoar trec cu paşi apăsaţi plantoanele care duc afară unul dintre hârdaiele de vreo sută de litri.
Se consideră, în general, că asta este o muncă uşoară, pentru invalizi, dar ia încearcă să scoţi un hârdău plin fără să se verse deloc! La brigada 75 au fost trântiţi pa podea pâslarii aduşi de la uscătorie. Acelaşi lucru se întâmplă şi la brigada noastră. (Astăzi ne-a venit şi nouă rândul să încălţăm pâslari uscaţi). Şeful de brigadă şi ajutorul său se încalţă în tăcere. Patul suprapus scârţâie. Ajutorul va pleca imediat la centrul de distribuire a pâinii, iar şeful la P. P. G. {1} De data asta, însă, lucrurile nu sunt deloc simple şi el nu poate merge acolo aşa cum mergea în fiecare zi. Şuhov îşi aminti: astăzi li se hotărăşte soarta. Se auzise că brigada lor va fi transferată de la construcţia atelierului, la noul obiectiv „Orăşelul socialist”, care, deocamdată, nu era decât un câmp pustiu, acoperit cu munţi de zăpadă. Înainte de a construi acolo ceva trebuia să sapi gropi, să plantezi stâlpi şi să întinzi tu însuţi sârmă ghimpată pentru ca nu cumva să evadezi. Abia după aceea urma să se înceapă construcţia propriu-zisă. Cel puţin o lună — lucrul este absolut sigur — acolo nu vei avea unde să te încălzeşti. Nu sunt nici cuşti pentru câini. Şi nici foc nu poţi face. Ce să arzi? Unica salvare-i să munceşti până nu mai poţi. Se înţelege, şeful e îngrijorat şi va merge să aranjeze ce s-o putea. Va propune ca în locul brigăzii sale să fie împinsă acolo o altă brigadă mai puţin descurcăreaţă.
Fireşte, dacă se duce cu mâinile goale, tratativele sunt zadarnice. De aceea el va duce şefului de birou o jumătate de kilogram de slănină sau, poate, chiar un kilogram.
Îl durea tot trupul şi o clipă i se păru că se desface în bucăţi. Ce-ar fi dacă s-ar duce la infirmerie şi ar încerca să scape măcar o zi de la lucru? La urma urmei încercarea moarte n-are. Care gardian o fi astăzi de serviciu? Poltura Ivan — îşi aminti el — sergentul acela deşirat şi cu ochii negri. Când îl priveşte prima dată ţi se pare de-a dreptul înfiorător, dar după ce îl cunoşti mai bine îţi dai seama că dintre toţi gardienii el este cel mai de treabă, nu te bagă la carceră şi nici la comandantul cu disciplina nu te duce. Aşadar se mai poate sta întins, măcar până va merge la sala de mese baraca a noua. Patul suprapus începu dintr-o dată să scârţâie şi să se clatine şi Şuhov pricepu că s-au sculat cei doi vecini ai săi: sus baptistul Aleoşka, iar jos Buinovski, fost căpitan de rangul doi. După ce au cărat ambele hârdaie, cei doi bătrâni care făcuseră de platon începură să se certe. Cine se duce după apă fierbinte? Se certau sâcâitori ca muierile.
— Gura feştilelor, răcni un sudor din brigada 20 şi aruncă în ei cu un pâslar. Vă împac eu!
Pâslarul se lovi cu zgomot de un stâlp. Cei doi tăcură.
Ajutorul de la brigada vecină mormăia: Vasili Fedorâci, m-au furat la pâine nemernicii, în loc de nouăzeci şi patru mi-au dat nouăzeci şi trei. Cui să-i dăm mai puţin?
Vorbise încet, dar oamenii din brigadă auziseră totul şi aşteptau cu încordare, ţinându-şi răsuflarea. Diseară, cuiva i se tăia raţia.
Şuhov zăcea în continuare pe rumeguşul presat al saltelei. Ar fi fost bucuros dacă ar fi scăpat măcar de una — ori de frisoane, ori de dureri.