Știam mai demult că Alex Ștefănescu, cel mai mare critic literar în viață, e grav bolnav. Din fericire pentru intelectualul Alex Ștefănescu, e o boală de picioare și nu de cap. Spun din fericire, pentru că unor intelectuali de calibru precum Alex Ștefănescu, lovitura cea mai grea dată de destin e afectarea creierului. Alex Ștefănescu are luciditatea intactă. Lucrează de zor, chiar dacă beteșugul de la picioare nu e de ici de colo. Vorbind cu el la telefon în zilele din urmă am aflat că durerile groaznice i-au trecut. Chiar dacă nu se poate deplasa decît ca un invalid (de aici absența de pe micile ecrane), acum poate să scrie.
Ceea ce pentru o personalitate ca el rămîne fundamental.
După ce-am vorbit la telefon, am continuat o întreprindere la care m-am angajat de ceva timp. Verificarea unui Folder în care am pus textele scrise pe vremuri în Caiete, trimise în anii din urmă la bătut. Așa se face că într-un din caiete am descoperit un amplu eseu despre criticul Alex Ștefănescu. Cum la un moment dat mă refer la un volum de-al său, Prim-plan, apărut în 1987, mai mult ca sigur am scris textul cu pricina chiar în 1987. Din motive care-mi scapă a rămas nepublicat. Sau, poate, deși nu țin minte, l-am publicat pe undeva.
Indiferent c-a fost sau nu publicat, îl reproduc mai jos, împreună cu deja veșnica mea mirare:
Cum dracuʼ de scriam în tinerețe mult mai bine decît acum, la bătrînețe?
S-a reproșat lui Alex Ștefănescu, în diferite ocazii, didacticismul. Nimic mai fals decît acest reproș. Didacticism înseamnă, cum bine se știe, ambiția de a înfățișa cît mai limpede și cît mai explicit posibil idei deja știute. Or tocmai respingerea acestor idei deja știute și afirmarea unor puncte de vedere proprii, originale, definesc critica exercitată de Alex Ștefănescu. Toate cărțile sale, citite atent și mai ales fără tendință, îți pun la dispoziție numeroase puncte de vedere îndrăznețe într-o problemă sau alta. Cele mai multe dintre ele sînt contraziceri evidente ale unor clișee de intensă circulație la un moment dat:
Ca de exemplu, așa-zisa obscuritate a liricii argheziene.
Altele sînt rezultatul lecturii cu un ochi proaspăt al unor texte mult exploatate de către exegeză:
Realismul observațiilor din lirica eminesciană; Arghezi aduce în lirică lumea lui Cătălin din Luceafărul etc.
Toate însă pot constitui, în orice clipă, nucleul unor studii de amploare. Toate sînt, așadar, expresia publică a unei risipiri generoase de idei.
De unde vine totuși acuzația de didacticism?
Din felul în care Alex Ștefănescu își expune gîndurile. Să remarcăm înainte de toate că Alex Ștefănescu e un critic de o siguranță absolută în afirmarea unei idei proprii sau a unui verdict. Prin aceasta el face figură aparte în contextul criticii noastre, indiferent de generație sau promoție. Afirmarea unei idei originale sau a unui verdict mai special se însoțește în critica de azi de o anume nesiguranță, rod al spaimei autorului de a nu trece drept exagerat, dar și al unei ciudate sensibilități a conștiinței noastre literare față de ridicol. De aceea, exprimarea unei opinii mai aparte urmează, la criticii noștri, un protocol de îmblînzire a șocului posibil. Se apelează intens la „cred că”, la „poate” și la „uneori”, toate folosite pentru proteja ascuțimea punctului de vedere. Spre deosebire de alți critici, Alex Ștefănescu e omul certitudinilor absolute. În clipa cînd a ajuns la o concluzie despre un text, despre un autor, el nu se sfiește a o afirma tranșant, fără nici o grijă de nuanțare. Această atitudine categorică dă forța criticii lui Alex Ștefănescu. Ea explică însă și primirea controversată făcută cărților sale. Cîtă vreme verdictul dur sau entuziast e îmblînzit de o anume prudență, ca să nu-i spunem, nesiguranță a criticului, reacția celui comentat nu ia proporții de isterie. Altfel stau lucrurile cu un comentator ca Alex Ștefănescu, care declară fără a clipi că Ștefan Augustin Doinaș e un poet artificial, făcut. Ceea ce a stîrnit uimiri și revolte în lumea literară, sedusă de omul de cultură Doinaș. Didacticismul lui Alex Ștefănescu aici își află originea. Căci odată formulat un verdict sau un punct de vedere, criticul trece la explicarea lui cît mai completă. El e atît de sigur pe concluziile sale încît pune ezitările celorlalți sau reacțiile contrare pe seama unei neînțelegeri. Nu-i nimic – pare să sugereze autorul – în clipa cînd vă voi explica pe larg, cît mai limpede posibil, vă veți convinge imediat că am dreptate. Și din aceea clipă, își desfășoară în chip conștient, pe spații ample, demonstrația sa didactică, menită în ultimă instanță, a ne convinge total de adevărul spuselor sale.
Unul dintre cei mai înverșunați polemiști ai noștri
Această convingere nestrămutată în adevărul spuselor sale dă o notă aparte polemistului Alex Ștefănescu. Criticul e unul dintre cei mai înverșunați polemiști ai noștri. Nu numai că marea majoritate a comentariilor sale sînt negative, și nu elogioase, dar și în textele elogioase se găsește spațiul pentru unele observații nu tocmai plăcute comentatului. Cu toate acestea, Alex Ștefănescu nu stîrnește, ca alți critici severi, supărările violente ale creatorilor. Explicația trebuie căutată în modul lui Alex Ștefănescu de a-și expune obiecțiile. El nu e nici prudent, nici politicos. El nu-și ascunde înțepătura sub surîsuri amabile. Nici nu-și îmblînzește lovitura apelînd la faimoasele uneori, doar în unele cazuri, sînt și situații. Dimpotrivă, criticul e negativ de la un capăt la altul. Efectul textelor sale e altul decît în cazul celorlalți critici prin convingerea de neclintit care stă în spatele punctelor sale de vedere. Pentru a-ți spune că n-ai talent, Alex Ștefănescu desfășoară atîta belșug de argumente, pune atîta sinceră pasiune încît sfîrșește prin a nu te supăra. El pare să spună, de-a lungul întregii sale demonstrații, că ține foarte mult la tine, că te admiră, că te citește cu mare plăcere, dar că totuși, n-ai talent. Acest lucru nu-i însă o nenorocire, și cea mai bună dovadă e faptul că el, criticul, te stimează mai departe. Nu-i, repet, o stratagemă menită a îndulci rana provocată de vîrful otrăvit al spadei. E rezultatul sincerității cu care Alex Ștefănescu își expune punctul de vedere.
Aceasta ar fi o explicație.
O alta ține de concepția lui Alex Ștefănescu asupra criticii. Autorul Prim planului aparține acelor cronicari pentru care critica nu-i o magistratură superior disprețuitoare, o privire de sus aruncată literaturii. Critica e – în concepția lui Alex Ștefănescu – un permanent ajutor oferit pe gratis scriitorului. Rolul criticului nu-i de a da verdicte pentru totdeauna, ci doar pentru cartea vizată. Comentariul la un volum e o sumă de observații pozitive și negative menite a-i sluji autorului în viitor. Observațiile negative nu vizează întreaga carieră a scriitorului, ci doar această apariție editorială. Nu-i exclus, ne sugerează Alex Ștefănescu, ca următoarea cartea a autorului să fie bună. O asemenea înțelegere a criticii are în subtext un optimism funciar. Critica lui Alex Ștefănescu nu supără în proporții exagerate, pentru că obiecțiile sînt făcute pe fondul unei deosebite încrederi în autorul respectiv. Expresia majoră a acestei încrederi de ansamblu o dă faptul că mai toate observațiile critice ale lui Alex Ștefănescu se înscriu într-un ansamblu favorabil autorului. Chiar și cînd întreg textul e negativ, dincolo de el se bănuie ușor credința lui Alex Ștefănescu în valoarea autorului.
E ușor de remarcat că mustrările lui Alex Ștefănescu nu vizează personalitatea autorului – în datele sale definitorii – talent, cultură, inteligență, mai ales în datele sale native, ci produsul de moment. El lasă astfel impresia clară că deficiențele semnalate nu sînt rezultatul unei deficiențe de personalitate, nu sînt, așadar, iremediabile, ci al unor greșeli trecătoare, ușor de îndreptat la viitoarea carte.
Criticul care dă o mînă de ajutor scriitorului
Pentru autorul Prim-planului critica nu-i o intervenție a posteriori, după încheierea operei, cînd nu se mai poate face nimic. Ea este – chiar dacă Alex Ștefănescu n-a precizat asta nicăieri pînă acum – o intervenție în plin proces de creație. S-a vorbit de multe ori despre rolul de îndrumător al criticii. Al Ștefănescu e printre puținii foiletoniști care au luat în serios această sintagmă uzată prin repetare în împrejurări festive. El își concepe articolele, sintezele, observațiile ca o îndrumare a scriitorului aflat în plin destin literar. Cele 35 de profiluri de scriitori români contemporani din Prim-plan nu au drept obiect nici opera, nici biografia scriitorului, ci modul în care scriitorul a făcut sau face opera. Cele mai multe referiri aparțin, indiscutabil, felului în care autorul își realizează opera. T. Arghezi e văzut ca scriind ca un gospodar, Al. Piru făcînd fișe. S-ar părea, la o privire superficială, că avem în Alex Ștefănescu un exeget al meșteșugului literar, cu evidente tendințe de psiholog al creației. Într-adevăr, toate cărțile lui Alex Ștefănescu ne oferă o bogată și complexă meditație asupra felului în care se face literatura. Dar aceste observații stau permanent sub semnul convingerii că ele vor influența în vreun fel pe scriitorul respectiv. Alex Ștefănescu e fără să-și fi propus asta un profesor de meșteșug pentru scriitorii literaturii noastre, chiar și pentru cei mari.
În acest extraordinar efort de a convinge se regăsește o altă trăsătură a scrisului practicat de Alex Ștefănescu: obsesia publicului, a cititorului. Mulți dintre comentatorii cărților lui Alex Ștefănescu au remarcat caracterul gazetăresc al criticii sale. Numai că astfel de remarci au avut de fiecare dată o notă peiorativă, gazetăresc însemnînd în subtext superficial, opus profunzimii atît de necesare în critică. Există, într-adevăr, un caracter gazetăresc al criticii practicate de Alex Ștefănescu. Însă el nu înseamnă superficialitate, ci preocupare împinsă pînă la obsesie pentru cititor. Alex Ștefănescu e unul dintre cei mai înzestrați critici ai noștri pentru cronica literară. Există un talent specific cronicarului literar, marcat de note precum: sacrificiul de a citi și a scrie despre toate aparițiile editoriale, caracterul tranșant al verdictului, închiderea unei cărți de 500 de pagini în cîteva rînduri. Grație acestui talent, foiletonul critic își îndeplinește menirea de esență: aceea de a oferi cititorilor și autorilor, într-un spațiu limitat tipografic, o primă evaluare a unei apariții editoriale. O evaluare ce nu se adresează atît posterității (deși, Perspessicius și P. Constantinescu au dovedit că se poate rezista și astfel în eternitate), cît mai ales prezentului. Scrisul lui Alex Ștefănescu întrunește în chip exemplar exigențele foiletonului critic. El are pentru fiecare text verdicte neșovăitoare, critica sa așezîndu-se, cum o mărturisește chiar titlul unei culegeri, între da și nu. Un întreg arsenal de comparații e pus în mișcare pentru a convinge pe cititor de acest verdict. În fine el are neobișnuita capacitate de a aduna o operă complexă, de zeci de volume, în jurul unei singure dimensiuni, socotite ca esențiale.
Indiscutabil, Alex Ștefănescu face o figură aparte în literatura română.
El întruchipează perfect adevărul potrivit căruia Criticul literar e un Magistru.