Neoanele arse
Din cele zece neoane ale farmaciei nu funcționează nici unul.
E drept, cîteodată, la un an, dacă nu și mai mult, ultimul de pe partea stîngă prinde să pîlpîie anemic, de parcă i s-ar zbate cuiva pleoapa, pentru a se stinge cu un țiuit groaznic, făcîndu-le pe lucrătoare să tresară și să-și ducă mîna la sînii palpitînd ca de o emoție erotică.
Farmacia e luminată constant doar de un bec de bucătărie, spînzurat dramatic de un cablu ieșind din lăcașul unui neon desființat cu ciocanul.
Cu taxiul
Căldura de peste zi, prea puțină, n-a făcut decît să sporească lunecușul.
Acum, la unu și jumătate noaptea, totul se mișcă de la un trotuar la altul: mașinile, de toate felurile, persoanele, de toate vîrstele, șovăie pe luciul în care se reflectă palid luna, mîncată de vărsatul craterelor.
Ici-colo, zac autobuze abandonate în plină stradă, strîmbate la mijloc ca niște animale cu coloana vertebrală ruptă.
Pe la stopuri, oamenii trec cu pași mărunți, de veverițe, pe gheața ca oglinda, zgribuliți de frig și cătînd neliniștiți în toate părțile, conștienți că în orice clipă îi poate lovi un vehicul greu în plină derapare.
Șoferul taxiului meu mînuie vitezele cu prudență.
Din profil îi văd obrazul uscățiv, marcat de cicatricea unei răni (arsură?, lovitură?).
Discutăm despre cutremur.
S-a zvonit în Marele Oraș că-n noaptea asta va fi cutremur.
Mulți și-au părăsit apartamentele din blocuri.
Unii s-au instalat afară, sub cerul liber, la o distanță suficient de mare încît să nu cadă blocul peste ei, ca un penar peste muștele de pe masă.
Alții s-au dus să se culce pe la neamuri, pe la prietenii de prin mahalale.
S-a dus vestea despre un ins care s-a refugiat la 20 de kilometri de oraș, în plin cîmp, departe chiar și de arbori.
Șoferul se interesează dacă și eu am lăsat dracului apartamentul din bloc.
Mormăi ceva suficient de neinteligibil ca să mă lase în pace.
El însă continuă să vorbească despre cutremur.
Ca și bărbierii, are puncte de vedere categorice, pe care ține să le spună clienților.
Nu de alta, dar în prețul călătoriei cu taxiul intră și sporovăială infinită a șoferului.
Al meu declară că la două și jumătate fix va fi cutremur.
Unul catastrofal!
Mă uit la ceas: două fără un sfert.
Am timp – zic – să ajung acasă și să mănînc ceva, să nu mă prindă cutremurul flămînd!
Obrazul șoferului se luminează de un zîmbet.
Și în acel moment, lin, ca și cum ar pluti într-un vis frumos, mașina derapează și se face zob de cimentul unui gard.
Arborii uriași, cu frunza bătrînă, îmblînzesc larma străzii.
Prin ferestrele mari ale sălilor de lectură îi vezi limpede pe studioșii dinăuntru.
Pe pajiștea dintre alei dorm cîinii Bibliotecii.
Sînt fericiți! Nu știu că peste cîtva timp, într-o dimineață, vor năvăli asupra lor hingherii!
Au mîncat din belșug. O funcționară a Bibliotecii, despre care toată lumea spune că-i nebună de legat, a venit, ca de obicei, cu poșeta plină de oase, a desfăcut-o la marginea pajiștii și i-a urmărit cu duioșie cum se mușcă pentru un ciolan mai acătării.
Trec pe alei, din cînd în cînd, cititorii obișnuiți ai Bibliotecii.
Trece o țipă, părăsită de bărbatu-său, care stă mai mult pe afară decît în sală.
De durere s-a înscris la doctorat cu teza:
Problema divorțului în ineditele eminesciene.
Trec două dudui bine făcute, care și-au luat permis de intrare la Bibliotecă fără a ști că instituția n-are coafor.
Trece un pensionar, în sandale de tip papuc și pălărie de paie, care vine la bibliotecă pentru a da gata Marea Enciclopedie în 21 de volume. A ajuns cu lectura la jumătatea lui A.
Trece o jună care-și pregătește lucrarea de diplomă.
A trimis-o profesorul îndrumător pentru tema Frecvența cuvîntului salată în presa din Vaslui în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. De dimineață, de la prima oră, pînă la prînz, cînd pleacă acasă, trece într-un maculator titlurile articolelor care conțin cuvîntul salată.
A avut și o problemă. La un moment dat, apărea într-un material, mai precis, într-un anunț publicitar, expresia salată de varză. Problema a rezolvat-o profesorul. Ia zis să facă o Anexă la lucrarea propriu-zisă, cu variantele salatei.
Cîinii nici nu tresar la trecerea cititorilor. Cîte unul doar ridică privirile adormite și se lungește la loc. Singurul ins care-i face să sară în sus și să-l latre, furibunzi, e un cercetător în Istoria veche a României. Specialiștii explică strania reacție a maidanezilor prin faptul că respectivul pregătește un plagiat de care nimeni nu-și va da seama.
La Romexpo s-a deschis de cîteva zile Tîrgul de Carte.
Pe locul unde cu puțin timp mai înainte a fost Salonul Internațional al Automobilului s-au amenajat standurile cu cărți.
Acolo unde se lăfăia un Porsche cu portierele larg deschise, dai acum peste Tratatul de Istorie a României. Lîngă automobilele scumpe, june îmbrăcate cu minimul necesar, cît să nu apară goale înainte de miezul nopții, mulțumindu-se doar să surîdă (instructoarea de prezentare le spusese să nu care cumva să deschidă gura, că se vede imediat cît de proaste sînt), se răsuceau într-o parte și-n alta, ca să-și pună în evidență ce aveau mai bun:
Șoldurile.
Locul lor a fost luat acum de niște băbătii cu fundul mare, vîrît în nădragi jerpeliți, de sub care ies marginile izmenelor cînepii.
Spre Romexpo te duce aleea uriașă, comandată de Ceaușescu pentru a avea pe ce păși în uralele oamenilor muncii.
Acum, pe artera cu pricina pășesc iubitorii de carte.
De pe margini îi ispitesc reclame la parfumuri scumpe, la ceasuri Rolex și brățări pentru încheieturile de lebădă ale iubitelor mult mai tinere. Ei însă nu se lasă seduși de asemenea păcate.
Merg să cumpere cărți!
Sau măcar să le privească.
Printre ei se strecoară prudent, ca nu cumva să-i calce, mașinile celor care lucrează la edituri.
Înainte de a se angaja pe carosabilul aleii, un pluton de bodyguarzi îi supune pe șoferi unui interogatoriu minuțios:
Cine sînt?
De ce au venit la Tîrg cu mașina?
Mai rămîne să-i ia la rost și de ce le place Faulkner și nu Sandra Brown.
Casă de schimb valutar, pe un bulevard periferic.
Ca să ajungi la ghișeu, trebuie să treci prin fața unei tejghele cu ace, foarfeci și mosoare de ață.
O vînzătoare jună, cu priviri luminoase, ca-n Săteanca de pe vremuri, stă cu cotul proptit în bărbie, sperînd că nu te vei opri în dreptul ei ca să cumperi ceva și, astfel, s-o întrerupi din visare.
De aia, probabil, e și atît de binedispusă.
Inițial, proprietarul a amenajat aici, la parterul blocului de locuințe, un magazin cu ustensile de cusut.
A făcut asta în amintirea mamei sale, croitoreasă din Crîngași-Grivița, care s-a plîns toată viața că acele sînt scumpe. Lumea din cartier n-a prea dat năvală să cumpere instrumente de cusut. După un an de funcționare, magazinul a intrat în faliment. Mai ales că, în ambiția de a pune la cale ceva modern, proprietarul nu-și precupețise banii. Degetarele erau expuse într-o vitrină de cristal, pe perne de catifea, mai ceva ca diamantele, iar acele puteau fi verificate de cumpărători la un computer cu un soft special conceput pentru așa ceva.
Vînzătoarele îl costau o grămadă de bani.
Nu numai că erau multe, dar, pe deasupra, absolviseră pe banii lui un curs intensiv de hostess, unde învățaseră că vînzările depind de cît de mult îți arăți, ca din întîmplare, picioarele fără ciorapi. De cum se angajaseră, puseseră în practică învățătura asta, ducîndu-l pe proprietar direct în zid.
Clientele magazinului erau femei amărîte, obligate de viață să coasă acasă. Fetele ochioase, cu fuste parcă de la Economat, făcînd totul pentru a-și dezveli pulpele, le alungau, în loc să le atragă. Proprietarul a trecut la măsuri drastice. A dat afară vînzătoarele model, nu fără strîngere de inimă, deoarece îi plăceau și lui, a pus-o pe nevastă-sa să servească o vreme, după care a angajat la negru o fată din cartier.
A împărțit magazinul în două, amenajînd în spate o casă de schimb valutar.
În dimineața asta de luni, cînd totul în țară duduie de hărnicia de după weekend, casa e deschisă.
La ghișeu s-a dezvoltat o coadă de nivel mediu.
Un tip în scurtă de piele schimbă 100 de dolari în hîrtii de 1 leu. Pune bancnota într-un soi de sertar pe care casierița îl trage dincolo de un geam ce se vrea blindat. Lîngă casieriță poate fi văzută o fetișcană fără treabă. E sora cea mică a fetei, venită aici ca să piardă timpul. E șomeră și se plictisește de moarte acasă. Speră să întîlnească aici un tip care să caute fete virgine pe la casele de schimb, sub pretextul că vrea să schimbe un milion de dolari. La vreun metru de coadă stă un bodyguard angajat pentru a face față cu brio unui eventual atac armat împotriva casieriței. Nu știi dacă se uită fix la tine pentru că te suspectează drept un potențial jefuitor sau pentru că speră să-i dai și lui ceva din banii schimbați.
E un flăcău de la țară.
Pînă mai ieri păzea vitele pe islazul comunal.
Islazul a fost revendicat însă de un șmecher de la București, care a adus acte potrivit cărora bunicul său, boierul țărănist Scafandache, martir al închisorilor comuniste, și-a avut aici palatul, unde, de altfel, trăgea Maniu în drum spre Bădăcin, ca să bea un pahar de apă.
După ce l-a cîștigat în Justiție, aducînd drept dovadă un testament fabricat în Transnistria, unde funcționează o firmă ce-ți poate falsifica pînă și un papirus, șmecherul a închiriat islazul unei firme de jocuri de noroc. Astfel că acum, pe locul păscut cîndva de vacile satului, țăranii din jur își pierd la ruletă banii cîștigați transportînd noaptea, cu căruța, fier vechi furat de la instalațiile de hidroameliorații.
Rămas fără loc de muncă, flăcăul s-a angajat la firma de pază și protecție Securité, cu accent pe e, ca să se deosebească de Security, firma concurentă.
E lălîu, prost îmbrăcat și încercat de o diaree cu care s-a pricopsit mîncînd aseară niște prune nespălate.
De pe vremuri
Anunțuri-reclamă pentru revista Albina din revista Albina:
„Douăsprezece pachețele de tutun costă cît abonamentul pe un an la revista «Albina». Din fumul de tutun n-ai cîștigat decît amețeală, dar din cititul «Albinei» cîștigi învățătură pentru toată viața.“
*
„Pune acum 1-2 ouă mai mult sub cloșcă și, la toamnă, vînzînd acești pui te poți abona la «Albina» pe un an întreg.“
*
„Cu un litru de petrol îți luminezi lampa timp de una-două săptămîni, dar cu același preț te poate lumina «Albina» timp de un an.“
*
„Cam cît costă a patra parte dintr-o găină, atîta face abonamentul pe un an la revista «Albina».“
La zaruri
Vasile Diminciuc îl invitase pe cel mai bun prieten al său, Culai Durbacă, la o nouă partidă de table. Jucau table de la o vîrstă fragedă. Întrecerea, care dura, așadar, de vreo douăzeci de ani, număra peste o sută de mii de partide. Scorul, în acest moment, era favorabil lui Vasile Diminciuc:
131.211 la 131.210!
Partidele se desfășurau ca la un campionat de fotbal. Una – la Vasile Diminciuc acasă, cealaltă – la Culai Durbacă. Apelaseră la formula asta din două motive.
Primul: fiecăruia îi venea rîndul să joace pe teren propriu.
Al doilea: fiecăruia îi venea rîndul să asigure băutura și mîncarea.
Noua partidă putea aduce egalarea sau distanțarea. Culai Durbacă ceru voie să vină cu un prieten. Un fost coleg de facultate – explică el la telefon. Vasile Diminciuc n-avu nimic împotrivă. Numai să stea liniștit, să nu se bage în partida noastră! Nici o grijă! – răspunse Culai Durbacă –, prietenul meu nici nu știe ce sînt alea table. E profesor de Paleontologie la Universitate. Pe el îl interesează ciolanele păroșilor de acum trei mii de ani, dispăruți sub loviturile pterodactililor, nu zarurile de azi!
Prietenul lui Culai Durbacă era un bărbat înalt și subțire. Se purta cu o anume eleganță. Vasile Diminciuc îi făcu cunoștință cu nevastă-sa, Săndica. Aceasta, aflînd că vine un oaspete, își pusese o rochie de seară, care-i lăsa afară umerii rotunzi și se dăduse pe la ochi cu vînăt, să pară interesantă și ca femeie, nu numai ca nevastă.
Săndica lucra ca asistentă la Spitalul Panduri.
El era șofer la ITB.
Se cunoscuseră printr-o întîmplare. Într-o zi, fiind mare aglomerație în stație, la ușa din față – cea pe care urcau doar femeile gravide sau persoanele cu copii în brațe – făcea semne să se deschidă o tînără. Prin geamul murdar de praf, Vasile Diminciuc avu impresia că persoana ține un copil în brațe. Persoana – care nu era alta decît viitoarea lui nevastă – ținea în brațe o păpușă de-a surorii mai mici.
Soră-sa îi rupsese un picior, punînd-o să facă șpagatul.
Viitoarea nevastă a lui Vasile Diminciuc o ducea la reparat.
Vasile Diminciuc deschise ușa, potrivit Regulamentului în vigoare.
Văzînd că e o păpușă, nu un copil, vru să dea jos persoana. Ca să nu se întîmple așa ceva, persoana își puse la bătaie toate armele seducției, inclusiv cea constînd în ridicarea fustei ca din greșeală. Vasile Diminciuc nu numai că n-o dădu jos, dar, mai mult, o luă de nevastă.
Prietenul lui Culai Dubarcă sărută mîna întinsă de doamna gazdă. Privind-o în ochi, îi făcu cîteva complimente. Săndica se roși toată.
Vasile Diminciuc și Culai Durbacă făcură mare haz de chestia asta. Prietenul rămase serios. Cei doi se așezară la măsuța deja celebră și se apucară de table. Jucară vreo cincisprezece partide. Din cînd în cînd, întindeau mîna și duceau la gură, fără să-l privească, paharul cu vin de pe tăvița pusă alături. De atîta joc se încinseseră rău de tot. Era și cald. Prin ferestrele larg deschise năvălea zăpușeala rîioasă a verii. Se cufundaseră atît de tare în întrecere, încît uitară de oaspete. Din cînd în cînd, Culai Durbacă își amintea că sînt cam nepoliticoși.
— Ar trebui să stăm de vorbă cu el.
— Lasă! – răspundea Vasile Diminciuc, aruncînd din nou zarurile –, se ocupă de el nevastă-mea. Și așa s-ar fi plictisit.
Într-adevăr, prietenul lui Culai Durbacă dispăruse în camera cealaltă împreună cu Săndica. Partida era în toi și palpitantă, cînd oaspetele și Săndica își făcură apariția în prag, îmbujorați la față și ținîndu-se de mînă:
— Noi doi am hotărît să ne căsătorim! – spuse nevasta lui Vasile Diminciuc.
— Foarte bine! – zisese acesta, aruncînd din nou zarurile.
Cei doi plecară.
Cîteva clipe mai tîrziu se auzi închizîndu-se ușa de la intrare.
Mai tîrziu, la o nouă partidă de table (ajunseseră la 500.000), Culai Durbacă și Vasile Diminciuc se treziră discutînd despre nevasta de care Vasile Diminciuc divorțase mai demult. Culai Durbacă susținea că nici el, nici Vasile Diminciuc nu înțeleseseră prea bine vorbele celor doi. Crezuseră – zicea el – că merg pînă la complexul din colț, să cumpere ceva de-ale gurii.
— Ba nu! – îl contrazicea Vasile Diminciuc, aruncînd zarurile pe lemnul colorat –, eu am avut impresia că se duc să se plimbe.
Bineînțeles că Vasile Diminciuc mințea. El își amintea perfect, chiar și acum, cînd trecuse un deceniu de la momentul ăla nenorocit, că nevastă-sa și prietenul lui Culai Durbacă spuseseră că pleacă împreună pentru totdeauna.
Zisese Foarte bine! într-o doară.
Avea de gînd să se mire abia după ce arunca zarurile, pe care tocmai atunci le vrăjea în palmă.
Cînd termină de mutat pulul, era prea tîrziu.
Cei doi plecaseră deja, ținîndu-se de mînă.