Construirea uriașului Combinat din Florești avea să schimbe din temelii viața Vintilesei. Cu alambicurile sustrase din combinat, întreg satul se puse temeinic și entuziast pe fabricarea ilegală de rachiu. În consecință, cîțiva ani în șir, toamnă de toamnă, timp de o lună, cît alambicurile duduiau în plinătatea puterii lor de alamă, întregul sat plutea în mirosul îmbătător al țuicii ilegale și, în consecință, timp de o lună, toamnă de toamnă, totul în jur căpăta un optimism mai mult decît necesar. Cîinii lătrau veseli, fără nici un motiv, găinile făceau ouă colorate țipător, șobolanii ieșeau în mijlocul uliței și, stînd în fund, zîmbeau visători și nici cînd se aflau deja în burta pisicilor nu erau suficient de convinși că n-avuseseră nici un motiv de optimism. Ba chiar, într-un an, rîndunelele nu mai voiră să plece în țările calde. Ședeau pe marginea cuiburilor și visau, și cei din Vintileasa, îngrijorați de această inconștiență totală, se văzură nevoiți să le alunge cu prăjini și cozi de mături. Navetiștii, întorși acasă la sfîrșit de săptămînă, odată ajunși în hotarele satului, prindeau să vadă viața cu alți ochi. Dacă, de exemplu, din cînd în cînd își mai băteau nevestele, erau niște bătăi neserioase, în care femeia se prăpădea de rîs, iar bărbatul, cărîndu-i pumni cu nemiluita, tîrînd-o de păr prin ogradă, își mușca buzele pînă la sînge ca să nu zîmbească. Sub puterea acestui miros, un prun sădit de Costache Cîmpureanu în grădina din fața casei crescu aiurea, într-un corcoduș, iar cișmeaua din gura uliței, pentru care cei din Vintileasa plătiseră bani grei, seca din cînd în cînd, mai precis în primele zile ale toamnei, cînd alambicurile, cu proaspete puteri de muncă, duduiau din plin și, deci, parfumul țuicii ilegale era atît de puternic încît amețea însuși principiul vaselor comunicante.
În cîțiva ani, faima rachiului de Vintileasa se răspîndi în tot județul, ba chiar și dincolo de hotarele acestuia. E drept, unele lucruri care circulau în legătură cu el erau puțin exagerate. Se spunea, de exemplu, și nu numai că se spunea, dar unii, veniți de prin alte sate dar mai ales din Florești, erau ferm convinși de asta, că în Vintileasa se găsește, pe lîngă obișnuita țuică, ceea ce unii numeau esență de țuică, iar alții pastile de țuică. Era vorba, spuneau aceștia, de un fel de bomboane asemănătoare, nu numai ca formă, dar și ca gust, celor de mentă, care, puse în apă obișnuită, de la robinet, de exemplu, se transformau imediat în sticle de țuică de o jumătate de chil, cu dop pe care trebuia să-l scoți cu tirbușonul și etichetă în toată regula. Un fel de esență a țuicii, obținută prin fierberea tescovinei de cîteva sute de ori. Și cei ce cumpărau rachiu obișnuit se interesau și de așa ceva, dădeau oricît numai să facă și ei rost de cîteva pastile, pentru că, se spunea, erau ușor de introdus în întreprindere cu ocazia sărbătorilor de iarnă, cînd totul omul simte nevoia să bea și la locul de muncă. Băgai cîteva pastile de acest fel în buzunar, la poartă, unde în astfel de zile se instituia un control de o neobișnuită severitate, arătai servieta fluierînd vesel, ba chiar făcînd și glume pe seama celor care, posomorîți de serioși ce erau, ți-o scotoceau minuțios cu un aparat de detectat băuturi în genul celor de detectat armele de foc de pe aeroporturi, și, odată ajuns în secție, scoteai pastilele, le puneai în apă, și gata sticla de țuică, pe care o ascundeai în dulapul cu scule și din care trăgeai din cînd în cînd o dușcă. Vasile Tăcănău, Vasile Vaman, Florea Netijaru, cei despre care se spunea că ar produce pe lîngă țuica obișnuită și pastile de țuică, nu negau că așa ceva ar fi posibil, dar, spuneau ei, nu făceau și nici n-ar fi putut face așa ceva. Da, auziseră că ar fi unii prin Bistrița-Năsăud, pare-se, care fabrică pastile de rachiu, dar ei nu credeau. Nu atît pentru că trebuia să treci prin alambic țuica de cîteva sute de ori, ceea ce – e lesne de înțeles – cui i-ar fi convenit?, cît, mai ales, pentru că a fabrica esență de țuică, pentru a ajunge, deci, prin eliminări succesive la miezul tare, ca un sîmbure, al acestei băuturi, trebuie ca fiecare gest să fie făcut cu o infinită răbdare, cu o infinită blândețe, lucru absolut imposibil unui om obișnuit pentru că, oricît de hotărît ar fi el să ajungă la esența rîvnită, practic e imposibil să nu se grăbească, să nu dea un semn cît de mic de nervozitate. Și e suficient ca o singură dată, orbit de ideea de a termina cît mai repede cele cîteva sute de fierberi, să te precipiți, să pui într-un gest o cît de mică nerăbdare, pentru ca totul să se strice.
Cum era de așteptat, alambicurile ilegale stîrniră vii critici în întreaga Vintileasa. Cele mai multe porneau de la faptul că alambicurile ilegale, funcționînd de pe la șapte seara, cînd uriașe ștechere erau vîrîte în priză cu un gest iresponsabil, tot programul TV se ducea dracului. Puternice, autoritare, alambicurile trăgeau tot curentul electric, acesta se subția încetul cu încetul, și atunci nu numai că în tot satul becurile păleau, dînd o lumină roșietică, bolnăvicios de melancolică, dar ceea ce era și mai grav, șerifii din filmele americane se blegeau brusc, față în față, în sfîrșit cu banditul, trăgeau pistolul din buzunar cu gesturi slăbite, gata dintr-o clipă într-alta să se prăbușească din picioare, ca să nu mai spunem că, o dată băgate în priză ștecherele ilegale, caii eroilor pozitivi, care urmăreau pe bandiții ce răpiseră diligența, pînă atunci galopînd năvalnic, hotărît, își încetineau goana și începeau să pășească fără vlagă, abia tîrîndu-și prin praf copitele. Ca urmare, la adunarea generală a locuitorilor comunei, luînd cuvîntul, Iordache Cojocaru din Vintileasa-de-Jos vorbi și despre alambicurile ilegale, criticînd sever consiliul popular, pe primar chiar, pentru că n-a luat nici o măsură împotriva lor. Foarte frumoasă, conținând unele figuri de stil memorabile ca, de exemplu, compararea aerului de deasupra satului cu galben-vînătul degetelor unui fumător înrăit, cuvîntarea stîrni o furtună de aplauze. În timp ce el vorbea, mulți din sală dădeau din cap entuziasmați, aprobînd cele spuse și, după ce se așeză, ștergîndu-și tîmplele asudate, îl căutară cu privirea, felicitîndu-l. În pauză, întîlnindu-l în hol, în timp ce se întorcea în care în care se retrăsese, la o cafea și un pahar de apă minerală, prezidiul, primarul Vasile Tarbă îl felicită pentru cuvîntarea ținută și, în discuția care se declanșă între membrii prezidiului asupra felului cum decursese pînă atunci adunarea, toată lumea căzu de acord că cea mai interesantă intervenție fusese a lui Iordache Cojocaru. De altfel, însuși Directorul adjunct al Direcției Agricole județene, care conducea adunarea, urmărise cu atenție intervenția, notîndu-și din cînd în cînd într-un carnețel, ba chiar, la un moment dat, întrerupîndu-l pe vorbitor și cerîndu-i precizări suplimentare asupra numărului alambicurilor ilegale. Luînd cuvîntul în final, el aprecie în mod deosebit nivelul discuțiilor, care dovediseră responsabilitatea și maturitatea cu care locuitorii comunei Vintileasa își dezbăteau propriile probleme și se referi, în concret, la problema ridicată de Iordache Cojocaru, problemă care, spuse vorbitorul, sperăm că-și va găsi grabnica rezolvare prin intervenția hotărîtă a consiliului popular. Problema alambicurilor ilegale fu pusă și în planul de măsuri pentru noul an al consiliului, e drept, într-o formă mai generală, inclusă în capitolul consacrat măsurilor ce se cer luate pentru respectarea prevederilor Legii viei și vinului de către toți locuitorii comunei, fără excepție.
Cu toate acestea, alambicurile ilegale continuară să funcționeze și în toamna următoare. Cîțiva inși începînd acum să fabrice rachiu din materialele abandonate la plcare de constructorii noi șosele Florești- Vidra, culorii vînăt-galbene a văzduhului, subțierii curentului electric pe timpul serii, li se adăugă un alt efect negativ:
Obligată să tragă țuica ilegală din sacii de ciment pe jumătate folosiți și abandonați de constructori, din țevile de fontă tăiate aiurea la vremea lor și aruncate în șanțul șoselei, din cele cîteva butoaie de smoală pe care constructorilor le fusese lene să le mai urce, la plecare, în camioane, din compresorul uitat chiar în mijlocul șoselei și din cele cîteva perechi de cizme ascunse în spatele unei grămezi de pietriș, alambicurile atingeau, în sforțarea lor uriașă, acel prag al unei mașinării dincolo de care urmează explozia. În consecință, timp de o lună, în Vintileasa se instală o nervozitate de proporții, acea nervozitate care pătrunde în oameni, în lucruri, în arbori, cînd în apropierea lor se află ceva gata-gata să sară în aer, care nu e atît teama de explozie, cît mai ales frustrarea că aceasta nu mai are loc odată. În consecință, și în anul următor, la adunarea generală a locuitorilor comunei, alambicurile fură subiectul principal. Astfel, darea de seamă a consiliului consideră problema alambicurilor ilegale ca un exemplu elocvent de neducere la capăt de către consiliu a propriilor hotărîri. Cîteva luări de cuvînt ridicară și ele problema alambicurilor, subliniind că e o situație a cărei rezolvare se tărăgănează în mod nejustificat. Luînd cuvîntul în final, Directorul Direcției Agricole, care conducea adunarea, critică extrem de server modul în care consiliul rezolvase problemele ridicate de către cetățeni, dînd ca exemplu alambicurile ilegale, și aprecie nejustificata tărăgănare a acestei situații ca un lucru care trebuie să dea de gîndit în mod serios consiliului asupra stilului său de muncă. Ascultînd aceste aprecieri, primarul Vasile Tarba, secretarul consiliului popular, Ionel Lăluci, șeful postului de miliție, care-și notau cuvînt cu cuvînt intervenția, ridicară privirile din carnețele și toată ființa lor, iradiind o secretă bucurie, spunea clar că sînt întru totul de acord cu cele ce se spuneau despre ei.
Cu toate acestea, alambicurile continuară să funcționeze. În toamna următoare, numărul celor care-și făcură rost de alambicuri sporind, efectelor negative anterioare li se mai adăugă unul. Fiind acum nevoie de mai multă apă pentru alambicuri decît în anii anteriori, timp de o lună, apa primită de Vintileasa prin cișmele, prin fîntîni, prin izvoare, își pierdu treptat treptat grosimea, se subție la maximum, astfel că în unele cișmele, cînd deschideai robinetul, în locul jetului puternic se scurgea, ca o șuviță anemică, formula chimică a apei. În consecință, cu puțin înaintea adunării generale a locuitorilor satului, problema alambicurilor ilegale din Vintileasa făcu obiectul unui amplu articol într-unul din ziarele centrale. Dînd curs unei sesizări primite la redacție, ziarul trimise la fața locului pe unul dintre cei mai buni autori de anchete. Sosit în Vintileasa neanunțat, la ora cînd toată lumea dormea, pentru că la televizor se dăduse un film psihologic și satul îl urmărise cu atîta încordare încît, la sfîrșitul lui, se prăbușise imediat în somn, activitatea lui stîrni entuziasmul primarului Vasile Tarba și mai ales al membrilor consiliului. De altfel, așa cum aveau să mărturisească ei după plecarea ziaristului, vădit entuziasmați și plăcut impresionați, într-adevăr, acesta se documentase ca un adevărat ziarist, nu ca alții care, spuneau ei, veniți în sat tot pentru rezolvarea unei sesizări împotriva consiliului, se mulțumeau să stea de vorbă cu primarul sau cu secretarul, luau de bune ce le declarau aceștia și apoi o ștergeau cu primul autobuz la Florești , ca să nu piardă trenul spre Capitală. Politicos, dar ferm, ziaristul stătu de vorbă cu aproape întreg satul, înregistrînd convorbirile pe magnetofon, răscoli toate procesele-verbale ale consiliului și le copie cuvînt cu cuvînt, apoi, deghizîndu-se într-un ins din Vaslui, venit să ia pentru nunta băiatului cel mare, cu un IMS, două canistre de rachiu, trecu incognito pe la toate alambicurile ilegale și le fotografie pînă la cel mai mic amănunt. E lesne de înțeles că cei de la consiliu și chiar cei de la județ se puseseră pe așteptat articolul cu profundă emoție, morți de curiozitate să vadă ce a ieșit. Și, într-adevăr, avură de ce să aștepte. Început pe prima pagină, sub titlul „Pînă cînd?”, articolul fu considerat în redacție o bombă publicistică. Bine documentat, scris pătrunzător, el se remarca prin tonul extrem de dur față de tărăgănarea problemei alambicurilor ilegale la diferite nivele.
În Vintileasa, ca și la județ, articolul stîrni o furtună de proporții. Sunat de dimineață de la județ, primarul ca și ceilalți din consiliu abia putură rezista pînă seara, cînd ajungeau în Vintileasa, prin abonament și vînzare liberală la magazinul sătesc, cîteva exemplare din ziar. Și după ce-l citiră, toată lumea se declară de acord: era un articol excepțional, un articol cum rar apar în presa noastră și, de altfel, cum ar trebui să apară mereu, dacă toți ziariștii și-ar face datoria… Ce mai încolo-și-ncoace, spuse primarul celor din consiliu, adunați la el la birou, vizibil marcați de plăcerea acelui formidabil articol în care se cerea destituirea neîntîrziată a primarului, a vicepreședintelui și a secretarului consiliului, după ce termină de citit cu voce tare, ăsta da articol, nu precum cele publicate în amărîtul nostru de ziar județean, un fel de apă de ploaie, pe deasupra și cu greșeli gramaticale. Și reciti cu încîntare pasajul în care situația alambicurilor ilegale era denumită, printr-o splendidă metaforă, un perpetuum mobile de Vintileasa. Desigur, în articol se strecurase și o greșeală de tipar: în loc de Culai Lovin apăruse Gulai Lovin și acesta, supărat că era singurul care nu apăruse cu numele adevărat, vru să atragă atenția asupra acestei greșeli pentru a mai diminua din succesul de care se bucura articolul, dar privirea zdrobitoare în disprețul ei, a primarului, îl făcu să tacă intimidat.
Cu toate acestea, alambicurile ilegale continuară să funcționeze și în toamna următoare.