Pe şoseaua naţională Bucureşti-Bacău – Fortăreaţa e anunţată de o coroană uriaşă, scrisă cu becuri viu colorate pe un panou de cîţiva metri pătraţi. Dacă dai curs săgeţii indicatoare, luînd-o la stînga, nu înainte de a încălca grav regulile de circulaţie, prin tăierea bruscă a liniei continue, ajungi pe o stradă recent asfaltată, netedă ca oglinda. La capătul ei străluceşte reşedinţa lui Toader Cloanţătă, unul dintre cei mai bogaţi oameni din ţară.
Cu îndemînarea dobîndită în pelerinajul extern, Toader Cloanţătă închegă rapid o nouă afacere:
Cea a Pustnicului care aduce alinare nevestelor de îmbogăţiţi părăsite de bărbaţii lor, ademeniţi de batalioanele de muieruşte coborîte din Moldova de Sus, crîncen hotărîte să nu lase bărbat mai pricopsit în afara picioarelor lor desfăcute.
După mai multe drumuri la muntele din apropiere, Toader Cloanţătă găsi o peşteră convenabilă – sălbatică, impresionant de sălbatică, nu prea departe de drumul principal însă –, amenajă la gura ei un soi de tăpşan, făcu rost de un urs ce demult trebuia scos la pensie, îl dresă niţel pentru a nu se enerva la mirosul parfumurilor falsificate (multe dintre cliente, unele secretare înainte de 1989, sau chiar banale gospodine nu ştiau să deosebească un parfum veritabil de unul falsificat şi, în consecinţă, dădeau bani grei pe sticluţe strecurate pe sub mînă, în pieţe, de tot soiul de şmecheri) şi gata! firma La pustnicul îşi putu începe activitatea.
Dădu un anunţ la Mica publicitate într-unul din ziarele de la Floreşti, îşi aranjă un interviu la Televiziunea Globus, dîndu-i moderatorului un pachet cu muşchiuleţ de porc şi o canistră de vin, îşi comandă 1000 de cărţi de vizită, Teoader Cloanţată, Pustnic, Peştera La Jgheab, e-mail www.pustnic.ro, şi trecu la treabă.
La început, afacerea mersese prost, prost de tot. Nu se prea ştia de ea, nu numai în ţară, dar nici în judeţ, unde pentru salvarea căsniciilor ameninţate cu destrămarea funcţionau zeci de companii de vrăjitoare, profeţi mincinoşi, călugări răzvrătiţi şi chiar fantome cu oroare de lumina zilei.
La un moment dat, însă, a picat peste el norocul. Cineva din Vintileasa a trimis o anonimă la Patriarhie despre Pustnic, întrebîndu-se, veninos, dacă Preafericitul nu era cumva vîrît şi el, prin nevastă, acţionar la firma asta. Preafericitul, în vîrstă de 80 de ani, n-avea nevastă. Cu toate acestea a început o anchetă. Cu ce drept cineva funcţiona ca pustnic?! Sau mai degrabă, dacă era sau nu legală firma?
Pentru tot ce ţinea de biserică, în România nu se putea mişca nimic fără aprobarea Patriarhiei.
Pentru a produce lumînări aveai nevoie de o hîrtie iscălită de însuşi Patriarhul. La fel, nu puteai vinde iconiţe prin iarmaroace dacă nu ţi se elibera o adeverinţă de la Mitropolie. Pentru bocitoare îngrijitoare de morminte, angajare temporară ca paracliser, ajungea aprobarea episcopiei.
Cea mai controlată activitate comercială era cea a calendarelor. Patriarhia obţinute de la guvern monopolul tipăririi calendarelor bisericeşti. Lucru absolut normal, dacă ne gîndim că era vorba de o instituţie avînd drept subiect principal sfinţii şi datele lor de naştere. An de an, Patriarhia publica astfel, în milioane de exemplare, calendarele după care drept credincioşii se bucură sau se întristează beau sau lucrează, într-un cuvînt, împart zilele în zile lucrătoare şi zile de sărbătoare. Ediţiile diferă de la un an la altul. Nu prea mult, dar suficient pentru ca datele de anul trecut să nu mai fie valabile în anul acesta. Modificările sunt rezultatul unor lungi dezbateri la nivelul conducerii Patriarhiei, cu participarea activului teologic specializat în sfinţi. Multe dintre noile date sînt definitivate după fireşti şi complicate compromisuri între diferitele poziţii în confruntare.
Pînă aici lucrurile par destul de simple.
Patriarhia editează calendarele anuale, bisericile le pun în vînzare, drept credincioşii le urmăresc cu sfinţenie. Numai că simplitatea asta e doar o aparenţă.
În ultimul timp au apărut pe piaţă calendare ilegale, care nu poartă girul Patriarhiei. Sînt ediţii pirat scoase de tot felul de particulari. În multe locuri sfinţii sînt trecuţi greşit. Cîteva din sărbători diferă de cele stabilite la nivelul Patriarhiei. Prestigioasa instituţie a reacţionat imediat. Într-un Comunicat difuzat prin Rompress drept credincioşii sînt avertizaţi să folosească numai calendarele purtînd sigla Patriarhiei. Calendarele ilegale au continuat să se răspîndească. Conducerea Bisericii Ortodoxe Române a trecut şi ea la contraatac. Printr-un alt Comunicat înaintat Rompressului, autorii unor astfel de calendare sînt afurisiţi la nivel naţional. Pedepse înfricoşătoare îi aşteaptă şi pe dreptcredincioşii care le iau în serios. E vorba, fireşte, de pedepse care vor avea loc pe Lumea cealaltă.
Două meserii însă, considerate ca ieşite din comun, nu puteau fi practicate fără o decizie a Sfîntului Sinod. N-ajungea semnătura Patriarhului. Era nevoie de Sfîntul Sinod, reunit în plen şi votînd cu majoritate absolută.
Aceste meserii erau:
– zugrăvirea icoanelor cu Maica Domnului.
Pentru alte icoane, inclusiv pentru cea a lui Christos, se putea trece la lucru şi cu aprobarea Patriarhiei.
– a fi pustnic.
Alte meserii, cum ar fi de exemplu, arhanghel, stareţ de mînăstire, călugăr bătrîn, înger căzut în păcat, măicuţă pe stil vechi, mai erau trecute cu vederea.
Cea de pustnic însă era supusă unor reguli stricte, draconice: de drept de profesare, de practicare efectivă şi de condiţii de activitate.
Dificultăţile îşi aveau rădăcina în nevoia respectării unor directive ce se băteau cap în cap:
Cele ale Bisericii Ortodoxe Române şi cele ale Comisiei Europene.
Biserica Ortodoxă Română impunea drept hrană prioritară cea stabilită de vieţile apostolilor:
Coji de copac, rădăcini de ierburi, apă de izvor.
Comisia Europeană considera însă jupuirea copacilor drept un act barbar, incompatibil cu standardele europene.
Rădăcinile de ierburi ridicau şi ele mari probleme.
După ce pustnicul mînca rădăcinile, ce se întîmpla cu ierburile propriu-zise?
Erau aruncate?
Erau arse?
Biserica Ortodoxă Română stabilea drept condiţii de viaţă pe cele ale pustnicilor care au marcat istoria omenirii. Cît mai aspre, aşadar. Comisia Europeană cerea, în schimb, respectarea unor standarde minime de civilizaţie.
Biserica Ortodoxă impunea pustnicului să bea numai apă.
Comisia Europeană n-avea nimic împotrivă. În cuprinsul Uniunii, cetăţenii se bucurau de toate drepturile individuale. Inclusiv de cel de a bea apă şi nu whisky. Numai că de la Bruxelles se cerea pustnicului să aibă apă curentă.
Biserică îngăduia cel mult un izvor în apropiere. Nici vorbă de apă curentă în peşteră. Dacă mai marii BOR n-ar fi fost înalte feţe bisericişti, mai mult ca sigur ar fi exclamat:
Cine dracu’ a mai văzut pustnic cu chiuvetă şi instalaţie de tras apa la WC?!
Peştera era înscrisă printre bunurile imobiliare ale firmei. Automat ea trebuia să se supună normelor europene pentru firmele mici şi mijlocii.
De la Bruxelles se stabiliseră şi fuseseră trimise la Bucureşti norme extrem de clare pentru amenajarea peşterii:
Ferestre de o anumită mărime, astfel încît lumina naturală să fie asigurată pe tot parcursul zilei, intrarea de anumiţi parametri, astfel încît consumatorii să nu fie stingheriţi pătrunzînd în peşteră.
Problema, marea problemă a afacerii, izvora însă chiar din esenţa investiţiei.
Toader Cloanţătă se făcuse pustnic pentru a scoate profit din vindecarea paraliticilor, a orbilor, a ciungilor şi şchiopilor.
Biserica Ortodoxă Română n-avea nici o observaţie la acest capitol. Excepţie făcînd apelul la descîntece, incompatibile cu credinţa creştină, pustnicul putea primi oricît de mulţi nefericiţi ai sorţii.
La acest capitol, Biblia era cum nu se poate mai clară. Începînd cu Isus Christos şi terminînd cu Apostolul Pavel, toate marile personalităţi ale creştinismului practicaseră vindecările miraculoase.
Comisia Europeană accepta şi ea vindecările miraculoase. Cîtă vreme pacientului nu i se administrau medicamente dubioase, cîtă vreme momentul nu afecta mediul înconjurător şi, mai ales, nu încălca libera concurenţă, Bruxelles-ului îi era indiferent dacă o firmă avea ca obiect de activitate vindecarea miraculoasă sau vindecarea pe calea tradiţională.
Lucrul asupra căruia veghea Comisia şi faţă de care era inflexibilă rămînea crearea condiţiilor pentru cei cu dizabilităţi, cum li se spunea ciungilor, şchiopilor şi sfîrtecaţilor veniţi la pustnic.
Pentru asta, Toader Cloanţătă ar fi avut nevoie de o investiţie serioasă. Şosea şi, mai apoi, potecă asfaltată pînă la peşteră, pantă lină, în aşa fel încît şchiopii, ologii, ciungii s-o poată urca în cărucioarele lor.
Urmare a unui control născut dintr-o anonimă trimisă din sat, organele judeţene vrură să închidă peştera. Cei însărcinaţi cu asta se loviră de furia celor veniţi la peşteră, potrivit programării făcute la Toader Cloanţătă.
Nu ştiu cum se întîmplă, dar cei doi poliţişti din sat fură biruiţi de ciungii şi ologii veniţi la vindecător.
Reacţionînd imediat, autorităţile judeţene trimiseră la faţa locului o echipă a trupelor de intervenţie: scutieri, bastoane, tunuri cu apă, gaze lacrimogene.
Şi aceasta trebui să se recunoască învinsă.
Ajuns rapid la televiziunile centrale, scandalul atinse proporţii naţionale.
Ceea ce spori urieşeşte afluenţa de clienţi.
Astfel, Toader Cloanţătă se îmbogăţi fabulos şi, dat fiind că intenţiona să investească în producţia de videoclipuri, vîndu afacerea unui schit de la Athos, care voia să deschidă o filială în România, îşi cumpără un teren lîngă Bucureşti şi îşi ridică aici Fortăreaţa, cum i se spune reşedinţei sale.
Prima grijă a proprietarului a fost de a amenaja artera ce leagă reşedinţa de şoseaua naţională. A asfaltat-o, i-a îndreptat asperităţile, i-a curăţat şanţurile de pe margini. N-a reuşit însă s-o lumineze feeric, aşa cum dorea. Cînd a dat să planteze stîlpi de aluminiu din import, cu becuri de scenă pentru concert de rock în aer liber, s-au răsculat ţiganii din cocioabele de pe margini, susţinînd că lumina crudă, sărbătorească, îi împinge la chefuri în lanţ, pentru că şterge hotarul ferm, pînă atunci limpede, dintre ziua de lucru şi ziua de odihnă, fie ea legală sau nu.
Cu ţiganii e greu să te pui, chiar dacă Poliţia e de partea ta. La prima intervenţie, toate pirandele au ieşit în stradă, dînd în forţele de ordine cu puradeii, folosiţi ca bîte, în timp ce bărbaţii, sfătuiţi de duşmanii lui Cloanţătă, protestau trăgînd vînturi dinadins atît de tare că întreceau pînă şi zăngănitul scutierilor, şi atît de puturoase că făceau să pălească florile de vişin. Resemnat, Toader Cloanţătă i-a lăsat în pace, mulţumindu-se să pună la dispoziţia oaspeţilor de la Bucureşti, chiar la capătul străzii, limuzine cu geamuri fumurii. Măsura s-a dovedit solitară, benefică, deoarece ţiganii, încă supăraţi pe el, abia aşteptau trecerea unei maşini din Capitală pentru a ieşi pe prispă şi a se urina ostentativ, în timp ce muierile lor, deschizînd portiţa, se prefăceau că pigulesc răzoarele de legume astfel aplecate încît li se vedea totul, fără chiloţi. Oaspeţilor bărbaţi le plăcea, ba chiar îl felicitau pe proprietar pentru această năstruşnică prefaţă la vizita lor, interesîndu-se cît l-a costat, dar doamnele, consoartele lor, adică, erau oripilate şi-şi exprimau indignarea în discuţia de protocol, dinaintea primului fel de mîncare, cu stăpîna casei. Toader Cloanţătă nu era el omul care să se lase bătut de cineva. Reuşise să schimbe trei primi-miniştri şi să clatine zdravăn un preşedinte, căruia nu ezitase să-i reamintească un contract prin care îl sponsorizase cînd era în Opoziţie şi n-avea bani nici să-şi lustruiască pantofii înaintea unei emisiuni TV. Îşi puse mintea la treabă, consultă şi firma americană de imagine, vestită prin calmarea şi chiar civilizarea unei întregi străzi din Harlem, şi, în cele din urmă, plăti o şatră de ţigani nomazi specializată în traficul de contrabandă sub înfăţişarea legală a comerţului cu ziare vechi. Potrivit înţelegerii verbale dintre avocaţii săi şi avocaţii nomazilor ţigani, altfel putred de bogaţi, stînd în corturi şi umblînd în căruţe doar pentru a obţine fonduri de la Uniunea Europeană, şatra urma să asigure trecerea zilnică prin faţa cocioabelor locuite de ceilalţi ţigani, a propriilor membri, strigînd cît îi ţinea gura, Ziare vechi, cumpăr! Lui Toader Cloanţătă îi arătase o cercetare sociologică de teren, plătită din greu, că ţiganii din zonă aparţineau unui grup ce nu suporta tranzacţiile în public. Urmarea acestei manevre, cei din cocioabe începură să aibă coşmaruri în somn. Visau, de exemplu, că un bandit se furişează tiptil prin spatele casei ca să le fure covata de spălat rufe, şi cînd se trezeau, dimineaţa, descopereau că fata de doar 12 ani s-a întîlnit iar cu bărbatul vecinei, om însurat, a cărui nevastă ameninţă c-o va lua de păr şi o s-o tîrască de-a lungul şi de-a latul ogrăzii. Astfel că ţiganii, dîndu-şi seama cine sta în spatele noilor veniţi, cedară pînă la urmă şi, graţie unei negocieri lungi şi complicate, dusă de avocaţii ambelor părţi, se ajunse la o înţelegere.