Laude
Calistrat Teleașcă, din Crăciuneștii Mari, se laudă la beție (dar numai și numai la beție) că la Armată își făcea bocancii cu o pisică pripășită prin cazarmă.
La barul Arizona, unde-și duce veacul Calistrat, sînt numai bărbați. Din cînd în cînd intră și o femeie, Maricica Geantă, din marginea satului, care comandă totdeauna același lucru: un țoi de țuică. După cum bea și, mai ales, după cum arată, amintește de un sergent-major supraponderal. Cu greu i-am putea zice femeie. Ăsta e norocul lui Calistrat Teleașcă. Dacă ar intra femei-femei, știute ca simțitoare cînd vine vorba de animale, ar putea avea probleme.
Nu de mult, un ins din satul vecin, care se lăuda că a pilit dinții unui dulău ca să-l facă, zicea el, cățelușă de treabă, s-a trezit cu o poșetă în cap, dată de o membră a ONG-ului Patru lăbuțe și o codiță,în trecere pe acolo.
Furtul Castrului
Castrul roman, monument înscris de UNESCO în patrimoniul omenirii, a fost furat pînă la ultima piesă de cei din sat în cîteva nopți fără lună.
Așezate de legiunile Romei, cu mii de ani în urmă, ca să apere teritoriul Daciei de năvălirile barbare, pietrele s-au dovedit indispensabile în pregătirile pentru iarnă. Puneai una pe capacul sub care fermentau în ritm susținut murăturile și te puteai culca liniștit.
Bolboroseala din butoi n-avea să ridice în veci opritorul din scînduri.
Alții s-au gîndit să le folosească la WC-urile din fundul curții.
N-a fost o idee prea inspirată.
Deja mulți dintre ei se plâng de dureri de cap după ce se întorc de la privată fără a se spăla pe mîini.
Venită în sat pentru a rezolva problema, după o campanie crîncenă dusă de întreaga presă, o echipă de medici de la Ministerul Sănătății n-a reușit să stabilească diagnosticul. Asta și pentru că între enterogastrologul (gastroenterologul ?) și neurologul echipei s-a ivit o polemică aprinsă. Primul susținea că totul vine de la fund. Celălalt că, dimpotrivă, totul vine de la cap. Abia cînd medicilor li s-au alăturat cîțiva cercetători de la Institutul de Arheologie al Academiei, grație efortului comun, s-a putut ajunge la o concluzie. Stînd pe vine, celor din sat le cad privirile pe literele romane săpate în lespede. Și cum nu pricep o boabă latinește, efortul intelectual de a le descifra, adăugat celui fiziologic, le dă dureri de cap cumplite.
Celor din sat li s-a recomandat să ia de trei ori pe zi cîte o tabletă de aspirină și să urmeze cursurile de Latină pentru începători,organizate contra cost de Facultatea de Limbi Romanice de la București.
Tîrg la margine
Pe șoseaua de centură a Orașului, chiar lîngă calea ferată secundară, s-a amenajat un mic tîrg. Se vînd covrigi uscați, mucegăiți ici-colo, baxuri de țigări aduse prin contrabandă de dincolo de Prut, bere, în sticle de plastic cu coduri cîștigătoare pe fundul capacului, suluri de hîrtie igienică roz, șepci și tricouri electorale, luate pe gratis, fructe din import și legume din împrejurimi, capace pentru borcanele de jumări, vărsate din saci de ciment, cimpoaie scoțiene falsificate și Moși Gerilă revopsiți în Moși Crăciun.
Pe aleile dintre tarabe circulă vînzători de chilipiruri.
Un lungan de vîrstă incertă încearcă să-ți vîre pe gît produse despre care nu poți fi sigur că nu provin din spargerea unui magazin. Pășește măsurat și nepăsător, cu mîinile la spate, într-un pardesiu pînă la călcîie, deși suntem în toiul verii și toți cei din jur mor de cald chiar în maiouri. Lasă impresia unui scriitor care a venit să se inspire de la atmosfera de tîrg pentru un reportaj din România reală.
Cînd te încrucișezi cu el însă, fără a se opri, își desface brusc poalele pardesiului, șoptindu-ți șuierător:
Uită-te repede, pînă nu închid!
Pe dinăuntru, așezate pe o parte și pe alta și de sus pînă jos, ca pe niște rafturi, se dezvăluie ceasuri elvețiene contrafăcute, telefoane mobile, lanterne de paznici de livezi, ba chiar și o pendulă cu limbă de bronz.
Dacă te oprești, se oprește și el.
Dacă nu, își trage poalele la loc și trece mai departe.
Cedînd insistențelor unui bărbat cu pălărie de fetru, cumpăr o pereche de foarfeci.
Omul se jură pe ce are mai sfînt (fără să i-o fi cerut, desigur) că
le-a făcut singur în atelierul propriu, dar mai ales că are nevoie de bani pentru a-și lua o pîine.
N-am nici o îndoială că le-a șterpelit dintr-un magazin.
Trece alene, ca o limuzină de fițe ieșită la plimbare pe Bulevard, locomotiva cîtorva vagoane de marfă. Mecanicul și-a scos bustul pe fereastră, etalîndu-și brațele vînjoase, altădată revoluționare.
Automobilul unor inși care lucrează în Italia și-a făcut apariția la fața locului pentru a se fîțîi încolo și încoace în chip mai mult decît ostentativ.
Nu departe de acolo, duba Poliției înghite în adîncurile ei de tablă mai multe prostituate din specia de pe centură.
Grădina Zoologică a satului
Din copilărie, primarul Culai Mantale a rămas cu o fascinație deosebită față de fiarele sălbatice din junglă. Făcuse clasa întîi într-un an cînd un lot de Abecedare fusese tipărit în chip aiuritor. La Legătorie, paginile Abecedarului se amestecaseră cu cele ale Cărții de Zoologie pentru clasa a VII-a. Deoarece tipărirea altor manuale ar fi costat, se hotărî ca paginile de Zoologie să rămînă în Abecedar, urmînd ca învățătorii să-i avertizeze pe copii că acestea sunt dintr-o altă carte, pentru elevii mai mari și, în consecință, să sară peste ele.
Lotul prost tipărit ajunse la școlile din satele cele mai prăpădite ale țării. Se socotise că de aici nu vor putea pleca plîngeri la București, din simplul motiv că poșta trecea o dată la un an, și atunci pe fugă, de teamă să n-o mănînce lupii.
Cum era de așteptat, precizarea, nu e de voi, e de cei mari, stîrni în cei din clasa întîi nevoia de a se opri asupra paginilor cu pricina. Nu de alta, dar cine, micuț fiind, nu-și dorește să fie considerat mare?!
După 1989, Culai Mantale se îmbogăți într-un ritm halucinant, ajungînd să posede în doar cîțiva ani un adevărat imperiu.
Printre altele, înființase o școală care pregătea cerșetori pentru o rețea care acționa cu precădere la Londra.
Absolvenții primeau o diplomă de care aveau nevoie pentru a fi angajați de banda care se ocupa efectiv cu trimisul. În schimbul unui comision substanțial, banda furniza firmelor interesate cerșetori capabili să facă față condițiilor din capitala Angliei.
Școala asigura elevilor o pregătire multilaterală.
Grație catedrei de Actorie, absolvenții se puteau descurca pe străzile Londrei ca intelectuali umaniști zdrobiți de capitalismul contemporan.
Învățau să se tînguie fără cusur.
Un profesor de Literatură le verifica talentul de creatori de texte cu povești despre nenorocirile care i-au lovit.
Fostul șef al catedrei de Marxism-Leninism de la Academia „Ștefan Gheorghiu“ le preda noțiuni elementare de critică a exploatării capitaliste de pe pozițiile lui Marx, Engels și Lenin.
Pentru copiii folosiți pe post de cerșetori, Școala dispunea de o secție specială, în care se punea un accent deosebit, în cazul băieților, pe studierea lui David Copperfield al lui Dickens, iar în cazul fetițelor, pe însușirea principalelor gesturi și cuvinte din Fetița cu chibrituri alui Andersen.
Elevii primeau, de asemenea, cunoștințe de istorie a Marii Britanii. Nu de alta, dar cei care vor (ar fi vrut) să cerșească lîngă Turnul Londrei trebuiau să includă în jelaniile lor și amănunte despre cum a apus gloria Imperiului Britanic.
Culai Mantale a rămas însă faimos printr-o altă afacere de răsunet: a vîndut Pădurea de Aramă unei firme din Malaysia.
Firma respectivă avea nevoie de aramă pentru tunurile comandate de armata aflată de 15 ani în război cu gherila maoistă.
Ajungînd primar, cea dintîi măsură a lui Culai Mantale a fost amenajarea unei grădini zoologice pe locul fermelor din marginea satului, în curs de dispariție prin șterpelirea pămîntului de sub ele, folosit de localnici la ridicarea caselor din chirpici.
Se zbătu, alergă încolo și încoace, bătu cu pumnul în masă sau se smiorcăi, după cum cerea contextul, unse unde trebuia și făcu rost de cîteva exemplare de fiare sălbatice.
Un tigru care stîrnea mila, deoarece îi căzuse părul.
Un șarpe boa chior, prin asta mult mai fioros decît dacă ar fi avut ambii ochi.
Un urs luat fără acte de la niște ursari de iarmaroc, ajunși în faliment după ce la nivel național se adoptase, în procedură de urgență, un set de măsuri vizînd stricta respectare a demnității animalelor. Ursul e vedeta Grădinii Zoologice. Toți cei veniți se grăbesc să-l vadă cum se ridică în două picioare și dansează din buric pe ritm de manele.
Culai Mantale se mîndrește însă cu elefantul.
Fiind vorba de un singur exemplar, pentru toți cei din sat nu e un simplu elefant, ci Elefantul.
Nu e un exemplar de primă mînă, deoarece costă al dracului, ci unul second-hand, luat de la o grădină zoologică din Ucraina, desființată de cînd lîngă ea se amenajase un cazinou, dinspre care se auzeau zi și noapte împușcături, urmate de explozii înfundate.
Tigrii, panterele, elefanții, urșii, animale vînate cu arme de foc, înnebuneau în cuștile lor, crezînd că se apropie braconierii.
Pe elefant scrie cu vopsea roșie:
Această grădină zoologică a fost amenajată prin grija primarului Culai Mantale!
Sensibilitate
Se dusese vestea în tot orașul despre lirismul directoarei adjuncte. Ca și toți ceilalți din instituție, accepta fără probleme micile atenții.
— Nu-i mită, Doamne ferește! E plăcerea mea de a vă fi cunoscut – zicea cîte un solicitator mai subțire, om cu carte, dintre cei care simt nevoia să explice tot ce fac.
În timp ce alții pretindeau damigene cu vin, canistre cu benzină, ba chiar și butoaie cu pepeni murați, directoarea adjunctă era fericită să primească buchete de flori.
Da, dar buchetele erau legate cu lănțișoare de aur!
Totul despre cod
Șontîc-șontîc, am ajuns cu căruciorul la una dintre casele supermarketului din Deal. Viu și nevătămat.
Am ieșit cu bine dintr-un ambuteiaj de la Lactate, provocat de cărucioarele pe care copiii le însoțesc, mai ceva decît agenții Secret Service limuzina președintelui american, am ocolit cu brio o jună,
care-mi oferea o bucățică de slănină de pe o tăviță, și m-am depărtat cît am putut de iute de un tînăr bubos, care-și pusese un cap de văcuță pentru a face reclamă la noua marcă de brînză de vaci cu steluțe de smîntînă.
La toate casele supermarketului stau la rînd, cuminți ca oile la strungă, cărucioare pline vîrf cu carioci. Raftul corespunzător produsului, al treilea din dulapul Papetărie, se golește cu o repeziciune căreia lucrătoarele cu greu îi pot face față.
Toată lumea cumpără carioci.
Sub plasticul pachetului de patru bucăți se găsește, prin dezlipire cu unghia, o etichetă cu un număr. Cu ea, după ce ai trecut de casă, unde ți s-a aplicat o ștampilă, poți juca la Tombola Lunii, în care a fost pus la bătaie automobilul nou-nouț, cocoțat pe un podium de scînduri de pe culoar, privit de toți cei care trec pe lîngă el cu un respect mai mare decît cel acordat unui eșafod.
Stă în mijlocul arterei de lățimea unui drum rapid, ca un sultan gata să primească în audiență supușii din toate colțurile stăpînirii sale.
Cumpărătorii iau pachetul de plastic, păstrează snopurile de carioci, deși n-au nevoie nici măcar de una, d-apoi de cincizeci de bucăți, și predau eticheta unei fetișcane cu o căciuliță roșie, terminată într-un ciucure. Fetișcana trece numărul, numele, prenumele și Codul Numeric Personal într-un registru cu coperte maro.
Peste vreo lună, numerele vor fi introduse într-un recipient de plastic și supuse alegerii la întîmplare de o altă fetișcană, legată la ochi cu o pînză neagră, pentru a asigura deplina obiectivitate a operațiunii.
În același scop, fetișcana va fi obligată să se spele cu săpun Dove pe mîna care urmează să coboare în hîrdăul cu bilete și să-și taie unghiile cu forfecuța.
Șurubelniței luate de subsemnatul îi lipsește codul.
— N-are cod! – îmi zice junele de la casă, vesel din motive
care-mi scapă. Trebuie să mergeți să luați una cu cod.
Mă uit în spate.
S-a făcut o coadă cît datoria externă a țării.
Tînărul se prinde.
Nu-i prost. Se pare că la casă lucrează partea inteligentă a supermarketului.
— Vom chema pe cineva de la raft.
Pune mîna pe telefon. Mă dau la o parte, să nu țin coada în loc. Și acolo rămîn. Din cînd în cînd îi arunc junelui o privire întrebătoare. A uitat de mine.
Mă ridic în vîrful picioarelor și, cu mîna streașină la ochi, mă uit în depărtarea rafturilor. Nu se vede venind nici măcar Ana lui Manole,
d-apoi codul șurubelniței mele.
Apare, în sfîrșit, o jună.
Și ea veselă, deși e încă dimineață. Are să-i spună ceva junelui. Frecventează, probabil, aceeași discotecă. Tușesc în chip semnificativ. Junele își amintește de ce a chemat-o. Juna e dezamăgită. Credea că a chemat-o să-i spună c-o iubește, totuși, în ciuda celor întîmplate.
Ia șurubelnița fără cod și pleacă.
În teorie, ca să revină cu una avînd cod.
În realitate, ca să nu se mai întoarcă niciodată.
Renunț la șurubelniță.
Junele nu se îngrijorează. Că doar nu-i supermarketul lui!
Dincolo de casă, pe culoarul populat de niște fetișcane dăruitoare de pliante colorate, stau niște inși care-ți cer bonul pentru a ți-l ștampila.
După cum umblă cu ștampilele în mînă, pipăindu-te cu priviri suspicioase, par niște lucrători ai Poliției de Frontieră în fața unui nou val de imigranți ilegali.
Electorale
Un candidat la primăria Orașului și-a ales drept mascotă un tanc.
Lipit peste tot – pe copaci, pe garduri, pe stîlpi de telegraf, ba chiar și pe capacele de canalizare – afișul înfățișează un bărbat în uniformă de tanchist, ieșit pe jumătate din turelă.
Pe post de faruri, tancului i s-au pus doi ochi uriași, care amintesc într-un fel de cei ai candidatului.
Sub desen, un avertisment lansat concurenților, dar și celor de la Administrația Străzilor, care interzic pe arterele Orașului circulația autovehiculelor mai grele de o tonă:
Vin la primărie cu tancul!
După ce va cîștiga scrutinul, candidatul va veni la primărie cu Mercedesul. Nimeni nu-i va reproșa că n-a venit cu tancul.
Toată lumea a înțeles că-i vorba de o metaforă.
Controversa cu public
Piață de legume și fructe în Centrul Marelui Oraș.
A plouat zdravăn azi-noapte.
Din motive lesne de înțeles, soarele încă n-are curaj să apară pe boltă.
Se mulțumește să-și trimită pe Pămînt razele sfioase din dosul unui nor protector.
Piața a prins viață.
Pe măsură ce sporește căldura, proprietarii dau jos prelatele de cauciuc și aranjează cu mîna fructele și legumele. Cîțiva mătură apa din fața tarabei. Doamne grijuliu îmbrăcate sar peste șuvițele curgătoare cît mai elegant posibil. Un cîine jigărit umblă cu botul printr-o băltoacă. O fi crezînd că dă peste ceva!
La marginea pieței, de-a lungul străduțelor laterale, femei între două vîrste vînd ouă pe sub mînă. Ți le strecoară în sacoșă cu mișcări prudente. Parcă ar fi niște ilegaliste distribuind Scînteia interzisă în regimul burghezo-moșieresc. Cîțiva țigănuși rufoși se țin după tine în scopul vădit de a tranșa o dată pentru totdeauna chestiunea:
— Nenea, dă-mi 5.000 de lei să-mi iau o pîine!
Deși nu pari a fi omul care să le dea, ei nu renunță prea ușor. Ba chiar, după un timp ajung să se și chelfănească nițel.
Pe terasa Teatrului de Marionete, amenajată din ziua cînd Teatrul a pus în scenă o capodoperă ce mirosea de la o poștă a faliment, administratorii au instalat un televizor. Se transmite în dimineața asta un meci decisiv din Campionatul Mondial.
Nu e nimeni pe la mesele risipite pe mocheta verde a terasei.
Crainicul se chinuie degeaba să țină ritmul cu pasele rapide date de jucători.
În piață a izbucnit un scandal uriaș.
Subiectul: un pepene.
Actorii: zarzavagioaice și mușterii.
Spectatori: toată lumea, inclusiv vînzătoarea de la Tutungerie, care a uitat să mai închidă prăvălia și stă rezemată de tocul ușii, cu mîinile la subsuori, gata să intervină în talk-show-ul general.
Despre ce s-a întîmplat afli imediat, dacă întrebi fie și într-o doară:
Ce a fost aici?!
Afli și dacă nu întrebi. E suficient să treci prin piață, în drum spre tramvai, că te și oprește un ins care nu lasă impresia că ar avea de lucru și începe să-ți povestească.
Cu vreo oră mai înainte, un cetățean (cel cu cămașă înflorată, care ține în mînă o cutie de ness) a vrut să cumpere un pepene.
— Pot să-l încerc? – a îndrăznit el, în timp ce vînzătoarea (femeia sașie care stă pe scaun lîngă tarabă) i-l cîntărea.
— Cum să nu! Vă rog chiar! – a răspuns întrebata.
Cetățeanul, încurajat de o asemenea bunăvoință, l-a încercat cu briceagul, oferit chiar de vînzătoare după ce, în prealabil, l-a deschis cu unele dificultăți.
— Nu-i bun! – a declarat el, posomorît, după un examen sumar.
Femeia s-a simțit ofensată.
— Cum, adică, nu-i bun?
— Nu-i bun și pace! – a refuzat să mai aducă lămuriri suplimentare cetățeanul, considerînd, probabil, discuția încheiată, și a dat s-o ia din loc.
Interlocutoarea – să plesnească și mai multe nu!
— Unde pleci? – s-a zburlit ea.
— Acasă! – a răspuns cetățeanul, sincer.
Într-adevăr, se ducea acasă.
— Și pepenele?!
— Pepenele nu-l iau, că nu-mi place!
La auzul acestor vorbe, vînzătoarea – haț! – i-a smuls cetățeanului din mîini punga cu piersici cumpărate de la o altă tarabă. Surprins, cetățeanul s-a înroșit, a transpirat puternic, mîinile au început să-i tremure de furie și ochii să-i crească în cap. S-a stăpînit însă – magistral, după părerea noastră, a celor cărora li se povestește – și a zis calm, dar ferm:
— Te rog frumos să-mi dai piersicile luate cu forța!
În loc de a-i înapoia piersicile, cetățeanca s-a răsucit brusc spre el, i-a arătat degetul gros (mare) vîrît între celelalte două și a răspuns fără să ezite:
— Nu-ți dau nimic, plătește-mi pepenele!
Cetățeanul s-a sprijinit cu mîinile de marginea tarabei, ca și cum ar fi încercat să-și ia avînt, s-a răsucit într-o parte și-n alta, unde așteptau, cu gura căscată, alți zeci de cetățeni, și-a declarat scurt:
— Iată!
Altfel spus, judecați și dumneavoastră un asemenea răspuns, vă dau voie să vă indignați cît vreți, că pe urmă îmi expun și eu părerea!
Cînd a făcut gestul, cetățeanul părea satisfăcut din cap pînă în picioare. Într-adevăr, un răspuns mai nimerit decît acesta nici că se putea. Deși exprima convingător indignarea, rămînea demn. Nu se cobora la nivelul mahalagioaicei, care-i făcuse acel gest indecent (brrr!).
Toți cei din jur au început să-și dea cu părerea. Ca de obicei, jumătate pentru, jumătate, și asta în mod automat, contra celui care le-a solicitat punctul de vedere. Pe aceștia din urmă, după prima surpriză, cetățeanul a încercat să-i convingă apelînd la sentimentele lor de cumpărători.
Respectivii l-au ascultat în tăcere. Argumentele lui erau cum nu se poate mai temeinice. Da, și ei se confruntaseră cu astfel de situații. Da, și ei cred că femeia a sărit calul.
Numai că insul cu pricina e prea bine îmbrăcat. Și, pe deasupra, mai e și politicos. Nu e de-al lor.
În consecință, nu l-au contrazis, dar nici nu l-au aprobat.
S-au risipit în tăcere, amintindu-și că aveau treabă.