Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 151, anul I, luni, 21 decembrie 1992, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Suspendată la doar trei zile de la declanşare, greva tipografilor s-a soldat cu un eșec. Afirmația poate părea prea dură pentru liderii sindicali, pentru muncitorii din tipografii, pentru toți cei care au sprijinit această mișcare de protest. Evenimentul zilei a fost singura publicație care și-a suspendat orice activitate în semn de solidaritate cu greviștii. Aceasta deși ziarul nostru a fost cel mai lovit de întreruperea lucrului în tipografii. Gestul ne dă dreptul moral să spunem deschis că greva nu și-a atins scopul. După trei zile de grevă generală, tipografii n-au obținut mai mult decît după negocierile de luni, 14 decembrie 1992, înainte de declanșarea acțiunii. Greva tipografilor e prima acțiune sindicală de amploare de după venirea la cîrma țării a guvernului Văcăroiu. Principalele sale elemente – desfășurarea, rezultatul, reacțiile presei, atitudinea guvernului, poziția partidelor politice – fac din ea o excepțională lecție. Pentru sindicate, pentru presă, pentru partide, pentru noi toți. Eșecul grevei trebuie să constituie o severă învățătură în primul rînd pentru sindicate. Nu numai pentru cel al tipografilor, dar și pentru toate sindicatele din România. Rezultatul mișcării de protest a tipografilor avertizează sindicatele de necesitatea unei schimbări radicale în modul de a concepe o grevă. Au trecut vremurile cînd o grevă de asemenea proporții zguduia automat societatea românească. Sub guvernarea Roman și chiar sub guvernarea Stolojan era suficient să declanșezi o grevă de mărimea celei organizate de Uniunea Sindicatelor Tipografilor. Opinia publică se emoționa imediat. Presa făcea un imens tărăboi. Guvern, parlament, președinție nu-și găseau liniștea pînă cînd ea nu lua sfîrșit. Ecourile recentei greve a tipografilor demonstrează însă că această formulă romantică de grevă nu mai are eficiență. Copleșitor în cazul mișcării de protest a tipografilor n-a fost faptul că n-au apărut ziarele, ci faptul că nimeni din jurul tipografilor n-a intrat în alertă. Opinia publică românească, atît de receptivă cîndva la astfel de mișcări sindicale, a fost de o inerție surprinzătoare. Presa s-a mulțumit să expedieze pe scurt greva. Chiar dacă ea a fost principala victimă a încetării lucrului în tipografii. Resemnarea națională pare să fi lovit și acest barometru sensibil al opiniei publice. Despre instituțiile Puterii
n-are rost să mai vorbim. Nici una nu s-a dat de ceasul morții pentru că tipografii au intrat în grevă la scara întregii țări. Firește, nepăsarea Puterii față de grevă își are una din cauze în faptul că absența presei în aceste zile i-a convenit de minune. Adevărata cauză a indiferenței trimite însă la o mutație de substanță în poziția Puterii față de mișcările de protest. Puterea s-a obișnuit cu grevele, cu mitingurile, cu grevele foamei. Ea e conștientă că acestea nu mai reprezintă nici o amenințare. Fie pentru că nu mai există forțe interesate în a le transforma în ample mișcări de stradă, fie pentru că societatea românească a evoluat în direcția respectării jocului democratic.
În aceste condiții, sindicatele trebuie să-și schimbe tactica. Tipografii s-au mulțumit să declanșeze greva generală. Normal ar fi fost ca ei să facă mult mai mult. Ar fi fost normal, astfel, ca înaintea grevei liderii sindicali să contacteze presa, Radioteleviziunea, pentru a le sensibiliza față de cauza lor. Acțiunea grevistă trebuia astfel precedată de o veritabilă pregătire de artilerie în mass-media. La fel, normal ar fi fost ca liderii sindicali să contacteze principalele partide, asociațiile politice și apolitice pentru a le obține solidaritatea. Așa cum s-a văzut, aceasta n-a venit de la sine. Într-un mod asemănător se putea obține sprijinul unor parlamentari sau chiar al unor grupuri parlamentare. Altul ar fi fost rezultatul grevei dacă mișcarea ar fi fost precedată sau măcar însoțită de intervenții spectaculoase în Parlamentul României. Tipografii reprezintă și o importantă categorie de alegători. Dacă nu prin cantitate, atunci măcar prin calitate. Ar fi fost normal ca liderii sindicali ai tipografilor să-i caute pe unii parlamentari pentru a-i convinge că locul lor în parlament depinde și de votul tipografilor. În democrațiile occidentale, aceasta se numește lobby. Un instrument la care sindicatele ar trebui să apeleze cu mult mai multă încredere decît au făcut-o pînă acum.
Dacă sindicatele vor învăța ceva din greva tipografilor, eșecul acesteia se va transforma într-un triumf. Triumful realismului și al maturității.
