Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 219, anul II, luni, 15 martie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Într-unul din numerele săptămînii trecute, publicam pe prima pagină a ziarului nostru o fotografie a dlui Stelian Tănase sub titlul: „Declarîndu-se împotriva moţiunii de cenzură, dl Stelian Tănase a rupt o halcă din opoziţie“. Textul care însoțea fotografia făcea referiri la şedinţa de luni seara a Comitetului Director al PAC, şedinţă la care, sub presiunea dlui Stelian Tănase, s-a decis ca parlamentarii PAC să nu semneze moţiunea de cenzură. Reacţia liderilor PAC la intervenția noastră publicistică n-a întîrziat să se manifeste. Ea le-a dat domnilor Stelian Tănase şi Nicolae Manolescu prilejul unor subtile exerciții de ironie gratuită pe tema stilului şi conţinutului articolelor publicate în ziarul nostru.
Supărarea celor doi lideri ai PAC a pornit, cum era şi de aşteptat, de la aprecierea sugerată de titlu. Refuzînd să semneze moţiunea de cenzură, partidul a dat o lovitură opoziției. Şi acest lucru l-am spus nu numai noi. L-au spus şi adversarii opoziției, liderii PUNR şi PRM, care s-au apucat brusc să înalţe imnuri poziției adoptate de PAC, văzînd în ea semne de „maturitate“, „realism politic“ ş.a.m.d. La conferinţa de presă de săptămîna trecută, liderii PAC au încercat să arate că refuzul de a semna moţiunea de cenzură nu reprezintă o atitudine aparte în cadrul CDR şi al opoziției. Că PAC a declarat că nu semnează moţiunea nu pentru că nu ar fi de acord cu ea, ci pentru a lăsa opoziției un număr de parlamentari care să poată iniția, după căderea acesteia, o nouă moţiune de cenzură. Fie şi la o simplă analiză, explicațiile date de liderii PAC nu stau în picioare. Las la o parte faptul că refuzul de a semna moţiunea nu poate trece drept o stratagemă pentru a înlesni inițierea unei alte moţiuni de cenzură. Un asemenea document se semnează nu pe partide, ci pe parlamentari. Nu era prea greu conducerii PAC să declare că partidul va semna moţiunea de cenzură. Această declarație n-ar fi intrat în contradicție cu faptul că numai o parte din parlamentarii PAC urmau să semneze. Așa au procedat şi alte partide. Dnii Stelian Tănase şi Nicolae Manolescu nu duc lipsă de inteligenţă. Nu cred că e nevoie să le atrag eu atenția asupra unui adevăr de care sînt, mai mult ca sigur, conştienţi. La ora deciziei luate de Comitetul Director al PAC, n-avea importanţă dacă toți sau numai o parte din parlamentarii partidului urmau să semneze moţiunea de cenzură. La acea oră, importantă, vitală chiar, era poziţia pro sau contra moțiunii de cenzură a fiecărui partid din Convenţia Democratică. Şi aceasta, dintr-un motiv foarte simplu. Drama opoziției din România postelectorală constă în apatia mişcărilor sale. După septembrie 1992, electoratul de opoziție a putut constata că parlamentarii pe care i-a trimis în Senat şi Camera Deputaților se complac într-o dulce aţipeală. Inițierea moţiunii de cenzură reprezintă prima mişcare spectaculoasă, de amploare, a opoziţiei după scrutinul din septembrie 1992. Greşesc cei ce pun problema în termenii victoriei sau eşecului. Pentru opoziție, nu e atît de important ca moțiunea să fie votată, cît mai ales ca ea să fie inițiată. Prin această inițiativă s-a demonstrat că opoziţia nu doarme. Că, în ciuda divergenţelor şi orgoliilor, partidele de opoziție pot dovedi, la o adică, aceeaşi unitate ca şi cea evidențiată de partidele aflate la putere. Din acest punct de vedere, atitudinea PAC a reprezentat o notă discordantă. Ea a oferit ţării imaginea unei opoziţii dezbinate de interese contradictorii. A unei opoziții în care, cînd e vorba de o hotărîre fundamentală, se găseşte totdeauna un partid, un lider care să facă notă discordantă. Prin aceasta, şi nu prin altceva, declarația PAC a dat o lovitură opoziției. Una asemănătoare celei date de ruperea PNL de Convenţia Democratică. A fost, oare, atins şi PAC de sindromul Radu Câmpeanu?
