Puțini dintre cei interesați cît de cît de personalitatea sau, mă rog! de persoana mea, știu că am fost, printre altele, și redactor șef al revistei Echinox. Și eu uitasem amănuntul acesta și, prin urmare, în CV-ul profesional n-am trecut, printre publicațiile făcute sau refăcute, Echinox, legendara revistă de cultură de la Cluj-Napoca. Mi-a reamintit acest adevăr o întîmplare petrecută cu doi ani în urmă, cînd frecventam zilnic Biblioteca Academiei Române, fără să-mi imaginez că va veni o vreme cînd nu voi mai merge în fiecare dimineață la Sala 1, locul 86, din motive de Pandemie.
E curios cum se iluzionează omul de statornicia lucrurilor din jurul lui! Am frecventat BAR timp de 40 de ani, zi de zi, evident cu întreruperile date de vacanțe sau de luarea cu alte treburi. Nu-mi imaginam viața fără mersul zilnic la Bibliotecă. Ei, uite că de un an și ceva nu mai merg! Un timp, cel al Stării de urgență, Biblioteca a fost închisă complet. Acum e deschisă, dar ciuntit, sub puterea restricțiilor.
Deși am permisul vizat pe 2021 (în sensul c-am achitat taxa) n-am nici un chef să merg la BAR. Mai întîi pentru că purtatul măștii e obligatoriu. Cum să studiezi de dimineață pînă seara (locul 86, de la Sala 1 era o a doua casă pentru mine) sau mai precis cum să scrii cu masca pe figură?! N-am făcut experiența asta pînă acum. Sînt sigur că mi-ar pieri de îndată tot talentul care mi-a mai rămas după 50 de ani de creație. Apoi numărul celor admiși e mic: doar 15. Ca să obții un loc, trebuie să mergi să te înscrii, cu o zi înainte, la directorul Nicolae Noica. Chiar dacă ai permisul vizat. Trecut pe o listă, te prezinți a doua zi la jandarmii de la poartă. Accesul e permis doar în hotarele numărului de 15 persoane. Dacă nu te-ai sculat de dimineață și au intrat deja în sală 15 persoane, trebuie să vii a doua zi. Dacă ai norocul să găsești loc, treci prin procedurile de verificare a temperaturii, de dezinfectat mîinile. Pentru a veni din cînd în cînd la BAR, ca să cauți o carte sau o publicație, merită efortul. Pentru cineva ca mine, care și-a făcut din BAR un birou de lucru, nu merită osteneala. Voi mai merge vreodată la BAR? Depinde de Pandemie ca și în cazul călătoriei peste hotare voi merge cînd vor fi eliminate toate restricțiile. Inclusiv, purtatul măștii.
Am închiriat, ca director al editurii Mediafax, un birou într-o clădire din apropierea Bibliotecii. Are față de Bibliotecă trei mari avantaje:
- E deschis 24 din 24 de ore, spre deosebire de BAR, care închidea la 20.
- Pot merge să lucrez și de sărbători – duminica, de Paști, de Crăciun, chiar și de Revelion. BAR n-avea program sîmbăta după-amiază și duminica, toată ziua.
- Pot lăsa acolo chiar deschise computerul și monitorul ajutător, astfel încît cînd revin la lucru, a doua zi, am totul gata. La BAR trebuia să-mi strîng lucrurile în fiecare seară și să le așez pe masă în fiecare dimineață.
Cum am ajuns să fiu înjurat de mentorul meu, Mircea Zaciu
Să revenim însă la întîmplarea în urma căreia mi-am amintit c-am condus la un moment dat și revista Echinox.
Despre această întîmplare am scris în Jurnalul gîndurilor mele.
O doamnă nespus de binevoitoare cu persoana mea fizică mi-a adus la locul meu de la BAR, trase la xerox și chiar capsate, cîteva pagini din volumul La Echinox în atelier. Corespondență Marin Papahagi – Ion Pop. 1969-1981, apărut la Editura Muzeul Literaturii Române în 2015 sub îngrijirea Luciei Papahagi.
Prefața e semnată de Ion Pop.
Sînt reproduse în volum scrisorile schimbate între ei de Marian Papahagi și Ion Pop pe vremea legendarei reviste Echinox.
Motivul înmînării celor cîtorva pagini:
Se scrie în ele și despre mine.
Împingînd amabilitatea dincolo de granițele politeței, doamna a subliniat cu roșu rîndurile în care scoate capul numele meu.
Zicînd, Mulțumesc le voi citi mai tîrziu! pun paginile pe masă. Seara, cînd împachetez cărțile, caietele și cablurile pentru a le căra pînă acasă în cele două valize (cînd apar pe Calea Victoriei cu ele, taximetriștii opresc pentru a se interesa dacă merg la Gară), plasez foile în caietul care-mi găzduiește gîndurile zilnice, căruia i-am zis Jurnalul gîndurilor mele.
Șovăi să le citesc.
De ce nu m-am năpustit asupra lor chiar din clipa cînd mi-au fost date?
Doamna mi le-a înmînat, zicînd că le-a tras la xerox și le-a capsat (dintr-o carte aflată în depozitele BAR), deoarece în ele se vorbește despre mine. Cum se vorbește – nu mi-a zis. Și nu întîmplător precizez asta. Pentru că astfel pot explica șovăiala de a le citi.
Episodul la care fac vorbire scrisorile celor doi se referă la numirea mea ca redactor șef la Echinox în 1971.
Director era Ion Pop.
De atunci, de la perioada șefiei mele la revistă, limitată la un an de zile, cît am fost asistent la Universitatea din Cluj, nu m-am mai întîlnit cu Marian Papahagi și cu Ion Pop.
Între timp, Marian Papahagi a murit.
Cu ceva timp în urmă mi s-a atras atenția că sînt înjurat în Jurnalul lui Mircea Zaciu.
Mircea Zaciu a murit înainte de a i se fi tipărit Jurnalul.
Am rămas înmărmurit.
Pe Mircea Zaciu îl știu din ultimul an de facultate la Cluj.
De facultate de Filosofie, desigur.
Am mai scris despre asta.
Trăind într-o țară fără memorie, mă văd obligat să reamintesc pe scurt împrejurările:
La vremea respectivă eram camilpetrescian. Camilpetrescian înrăit, de puteam să pun și de un club Camil Petrescu. Azi aș fi pus de un ONG și-aș fi tras ceva parale de la Uniunea Europeană, sub pretextul că autorul Patului lui Procust a pledat pentru admiterea României în Uniunea Europeană fără s-o știe. Aflînd că la Filologie, anul V, Mircea Zaciu are un seminar special, un soi de Atelier, Camil Petrescu, deși student la Filosofie, am început să-l frecventez. Cei cîțiva studenți înscriși la acest Atelier, deși unii dintre ei scriitori și critici literari consacrați, membri ai Cenaclului Echinox – Dinu Flămînd, Petru Poantă, Ion Mircea- nu se dădeau în vînt după opera lui Camil Petrescu. Eu însă o citisem, o studiasem și, cum voiam să-mi dau licența cu subiectul Filosofia în opera lui Camil Petrescu,parcursesemși filosofia care-l inspirase pe marele nostru scriitor.
De la Bergson pînă la Husserl.
De proza zisă și subiectivă – Proust, Joyce, Robert Musil, Virginia Woolf, Stendhal – inutil să mai spun c-am citit-o cu creionul în mînă.
Eram atît de camilpetrescian că lucram deja la un proiect, pe care, potrivit firii mele împrăștiate, l-am abandonat după un timp. Un roman în care naratorul își transcrie pe de o parte cele trăite zilnic, în postura de om, pe de alta, meditațiile sale despre Camil Petrescu, în postura de eseist.
Un soi de dublu jurnal:
Al vieții și al lecturii.
Se înțelege că bietul Mircea Zaciu avea, în toată sala, un singur interlocutor pentru dezbaterea despre Camil Petrescu:
Subsemnatul.
Nu știu cum mai e azi.
La vremea respectivă, Camil Petrescu era scriitorul român cu fani fanatici aș zice, porecliți și camilpetrescieni.
Unul eram eu, un altul, Mircea Zaciu.
Se număra printre fani și criticul M.N. Rusu.
Camil Petrescu e un autor de tinerețe. Personajele sale sînt radicale, fanatice în atitudinea lor față de lumea din jur. Ștefan Gheorghidiu, Gelu Ruscanu, Robespierre nu acceptă nici cel mai mic compromis. Atît în viața profesională, cît și în cea particulară. Radicalitatea e starea de spirit a tinereții. Cînd te maturizezi, îți dai seama că n-ai cum trăi fără compromisuri.
Am mai scris că pe măsură ce-am îmbătrînit Camil Petrescu nu m-a mai fascinat.
Prin Camil Petrescu m-am apropiat de Mircea Zaciu. După absolvire, în 1971, am rămas asistent la Filosofia din Cluj. Și, la îndemnul lui Mircea Zaciu, am reeditat, în 1974, Rapid-Constantinopol-Bioram, jurnalul de călătorie la Istanbul al scriitorului.
Seria Restituiri de la Dacia,care mi-a găzduit reeditarea, era coordonată de Mircea Zaciu. Cenzura îmi scosese, fără a mă avertiza, un capitol, cel despre Dansul din buric. Îmi amintesc că Mircea Zaciu a scris despre asta, furios, dar și nedumerit de justificarea că textul era porno. Față de scenele erotice din romanele lui Camil, Dansul din buric din Jurnalul de călătorie era ca un poem scris de o maică stareță față de Decameronul.
De notat că Rapid-Constantinopol-Bioram a apărut în 14.000 de exemplare (!!!) cu prefața semnată de mine, în 1974.
Mircea Zaciu scria împotriva mea pe furiș în Jurnal
Între timp, plecasem de la Universitate, la Viața studențească.
Am păstrat legătura cu Mircea Zaciu.
Tînărul cercetător Mircea Cistelican mi-a semnalat în Viața studențească din 1973, la rubrica Destinele epocii, un interviu luat de mine „profesorului și scriitorului Mircea Zaciu” sub titlul „Polemica e o formă de morală”.
În serialul de răsunet Propuneri pentru o Istorie a literaturii române contemporane i-am citat, cred, un text de pe vremuri strivit de șenilele criticii proletcultiste.
Apoi am pierdut legătura.
Am ajuns redactor șef adjunct la Viața studențească și Amfiteatru și, redactor șef la SLAST, redactor șef la Teatrul.
Nu l-am mai văzut pe Mircea Zaciu.
Am aflat că emigrase în Germania.
A murit la Cluj în anul 2000.
Curios rămîne că, după 1989, deși conducător de publicații, lider de opinie, n-am mai avut prilejul de a mă întîlni cu Mircea Zaciu. Dacă nu mă înșel, devenise un FSN-ist al scrisului.
Rîndurile despre mine din Jurnal erau cumplit de nedrepte.
În cele scrise despre mine, el se referă la o anume cotitură făcută de SLAST la un moment dat, văzută de el ca o înregimentare de a mea în Armata dușmanului său, Eugen Barbu.
N-am scris un rînd despre el după plecarea de la Viața studențească.
Nici de bine, nici de rău.
Nu-mi amintesc ca sub conducerea mea vreo publicație să-l fi înjurat. Nu țin minte să-mi fi scris sau să-mi fi telefonat, la vremea respectivă, pentru a-mi reproșa că m-am dat cu Barbu. Nici după 1989 – cînd libertatea de mișcare îngăduia orice discuție – nu rețin să fi avut vreo discuție cu el despre momentul de la SLAST.
Și deodată, fără să bănui printr-un semn exterior, descopăr că în Jurnal fostul meu profesor și fostul meu îndrumător mă înjura veninos.
Afectat nu de cele scrise, ci de șiretlicul de a da fuga la Jurnal pentru a-și răsturna otrăvurile sufletești, am pus deoparte foile făcute cadou de doamnă.
Presupuneam că în ele eram înjurat pe rupte.
Dacă era vorba de o neplăcere, nu vedeam de ce să mă precipit ca s-o trăiesc.
Într-o dimineață, profitînd și de faptul că mă culcasem devreme și, în consecință, eram suficient de odihnit pentru a suporta o supărare, mi-am zis că trebuie, totuși, să citesc foile.
Am tras aer în piept, am oftat, ca orice om înaintea unei neplăceri inevitabile, și m-am apucat de citit.
Sînt cîteva scrisori din multele trimise de Ion Pop, directorul revistei, lui Marian Papahagi, aflat în străinătate, între 9 noiembrie 1971 și 24 noiembrie 1972.
Ion Pop îl ține la curent pe Marian Papahagi cu ceea ce se mai întîmplă la Echinox și în Cluj.
Lectura îmi oferă o surpriză plăcută.
Nici vorbă de înjurături.
Ba chiar despre persoana mea, Ion Pop scrie de bine.
Citez:
„În rest, înnoire redacțională. O să-ți mai scriu. L-am «uns» redactor șef pe Ion Cristoiu, un om foarte de treabă și excelent publicist (a lucrat la subredacția «Viața Studențească»)…”. (Scrisoare din 9 noiembrie 1971).
*
„Am reorganizat redacția cooptînd condeie noi iar în locul lui Eugen (Uricaru – n.n.) pe Ion Cristoiu, proaspăt asistent la Socialism, om foarte sensibil și bun publicist (a lucrat la subredacția «Viața Studențească»)” (Scrisoare din 17 decembrie 1971).
*
„Deocamdată, plecînd Cristoiu la București, la «Viața studențească», l-am luat adjunct pe Ion Vartic (din păcate, încă prea lipsit de energie și autoritate). Vom vedea ce va fi.” (Scrisoare din 24 iulie 1972).
*
„În rest – articole de Ion Cristoiu, Ion Vartic, Pia Radu etc.” (Scrisoare din 24 noiembrie 1972).
O surpriză plăcută
Pentru mine e o surpriză plăcută.
Și iată de ce.
N-am fost în relații bune cu Grupul de la Echinox.
Mai întîi, pentru că eu eram student la Filosofie, iar ei, erau studenți la Filologie.
Cele două Facultăți se antipatizau reciproc. Motoarele erau cadrele didactice de la cele două facultăți aflate într-un război tăcut. Cele de la Filosofie ocupau și funcții de conducere în ierarhia de partid a Universității și a Clujului. În această postură intrau în conflict cu cadrele didactice de la Filologie.
Apoi, pentru că se constituiseră într-o gașcă literară tipică lumii scriitoricești dinainte de 1989, cînd statul finanța scrisul și, prin urmare, paralele curgeau spre Grupurile literare bine organizate. Individualitatea creatoare, chiar atingînd geniul, n-avea nici o șansă în fața găștilor. Cei de la Echinox alcătuiau o gașcă. Se știau între ei, mîncau și scriau în Grup, se culcau în grup.
Crezînd, în naivitatea mea, că la cenaclul Echinox se judecă opera și nu omul, m-a pus dracuʼ de-am citit o proză, ca student. Cu excepția unei tipe din afara găștii, care a remarcat lirismul intrinsec al secvențelor din trenul de noapte (era o proză despre singurătatea călătorului cu trenul de noapte în compartimentul de clasa a II-a), toți vorbitorii, gușteri din Gașcă, m-au făcut praf. Mai tîrziu am aflat că atmosfera de acolo în cazul meu rezultase dintr-o antipatie a Găștii. Cînd mi s-a publicat în Luceafărul, de Fănuș Neagu, o proză fără ca marele scriitor să știe despre ce-i vorba (o trimisesem la Poșta Redacției, sub pseudonimul de Ion Sireteanu) cei de la Echinox ziceau prin cafenele c-a fost nu știu ce aranjament.
În 1971, după absolvire am avut de ales între două posturi, amîndouă repartizate mie.
La Viața studențească, în calitate de redactor și la Universitatea din Cluj, în calitate de asistent la Filosofie.
Am optat pentru a doua.
Nu în urma unei cumpăniri lucide, ci în urma unei porniri de moment sentimentale, tipic felului meu de a fi.
1971 a fost anul Tezelor din Iulie.
Conștient că Liberalizarea de tip Primăvara pragheză ducea la destrămarea socialismului, dar și pentru că voia să nu adîncească conflictul cu Moscova, Nicolae Ceaușescu a pus stop Primăverii de la București. Tezele din iulie 1971 conțineau numeroase formulări tipice realismului socialist de tristă amintire, între care se detașa celebra aserțiune despre Rolul educativ al literaturii.
Șocați de sintagmele folosite, scriitorii și artiștii, inclusiv cei cu funcții în partid și în stat, s-au alarmat, neliniștiți de eventualitatea unei întoarceri la anii stalinismului în creația literar-artistică.
Firește, Tezele din iulie 1971 au însemnat stoparea Procesului de liberalizare.
Datele de Istorie ne arată însă că ele n-au fost o întoarcere la realismul socialist.
Nu știu dacă asta s-a datorat lui Nicolae Ceaușescu, care va fi urmărit o comedie față de Moscova.
Sigur e că s-a datorat activiștilor din domeniul culturii.
Și dacă Nicolae Ceaușescu ar fi vrut, întoarcerea la anii ʼ50 era imposibilă.
Cultura românească făcuse un salt uriaș pentru a se rupe de proletcultism.
Scriitorii cu funcții, activiștii din domeniul culturii, erau alții decît cei din anii Stalinismului românesc.
Erau toți absolvenți de facultăți, promovați în detrimentul staliniștilor de chiar regimul Ceaușescu.
După ce impune o nouă generație pe scena Culturii, Nicolae Ceaușescu n-avea cum s-o convingă pe aceasta să se tîmpească peste noapte.
O Plenară ținută în octombrie 1971 a dat semnalul că România nu se întoarce la stalinism.
Cu toate acestea, noi, cei care trăiam vara lui 1971, intrasem în panică. Absolvisem facultatea de Filosofie și fusesem repartizat ca asistent la catedra de Socialism Științific de la Cluj.
Putusem opta și pentru catedra de Filosofie marxistă. Disciplina era mai aproape de Filosofie decît Socialismul științific. Am preferat Catedra de Socialism Științific, pentru că era la etaj și nu la subsol, precum cea de Filosofie marxistă.
În vacanța săracă din vara lui 1971, petrecută la Găgești-Deal, meditam la Înghețul din România lui Nicolae Ceaușescu.
Știam din facultate ce a fost stalinismul.
Mă temeam că ne întoarcem la vremurile respective.
Revistele studențești sînt marea realizare a Primăverii de la București.
E greu de imaginat azi ce-au însemnat ele pentru descoperirea și afirmarea tinerilor, dar mai ales pentru exercitarea dreptului la liberă expresie.
Echinox se remarcase ca o revistă depășind cu mult hotarele lumii studențești. Devenise, în materie de literatură, una dintre revistele de prestigiu la nivel național.
Dintre toate revistele studențești, Echinox era cea mai lovită de Tezele din iulie 1971.
În orice moment, revista, dependentă de Consiliul UASCR pe Universitate, putea fi acuzată de rupere de viață, de izolare în turnul de fildeș.
Preocupărilor literare revista le adăuga preocupări filosofice care excludeau marxismul.
Ion Pop, un mare conducător de revistă, a intuit pericolul și a socotit, în chip corect, că pentru a salva partea de literatură, Echinox trebuie să acorde atenție și publicisticii. Publicistica de calitate, care, între noi fie vorba, ar fi făcut din Echinox și o revistă de interes comercial, dat fiind că publicul nu se înghesuia să cumpere un lunar care tipărea pe ultima pagină traduceri din Heidegger.
Din cîte țin minte, întors la Cluj din vacanță și aflat la debutul vieții mele ca asistent, m-am întîlnit pe stradă cu Ion Pop și Eugen Uricaru.
Eugen Uricaru, impetuos cum îl știam, cred că m-a îmbrățișat și mi-a declarat solemn că m-au desemnat redactor șef, adjunctul lui Ion Pop, care rămăsese director.
Nu țin minte prea multe lucruri din activitatea mea de redactor șef la Echinox.
Scrisorile lui Ion Pop îmi dezvăluie că reușisem să înviorez publicistic o revistă strict culturală.
Pînă atunci, Echinox era simplu de făurit.
Din uriașul portofoliu se luau proze, poezii, articole de cultură și istorie literară, eseuri filosofice, și se trimiteau la tipar.
A da revistei și o dimensiune publicistică nu era ușor. Se cereau găsiți publiciști culturali, din marxism se impunea alegerea unor aspecte interesante, diferite de clișeele oficiale.
Dacă nu mă înșel, pentru Echinox l-am descoperit pe publicistul Octavian Știreanu.
Din nenorocire, așa cum arată scrisoarea din 24 iulie 1972, în vara lui 1972 am plecat de la Universitate.
Despre acest episod am mai scris.
Ori de cîte ori îl revăd îmi dau seama c-am fost totdeauna un rebel, un dușman de moarte al clișeelor date spre rumegare.
Scrisorile confirmă însă un lucru.
La 23 de ani, treceam drept un bun publicist.
Nu e de ici de colo, dacă mă gîndesc că a fi bun publicist înainte de 1989 însemna a fi de zece ori mai bun publicist decît azi.
Ca să te afirmi publicistic pe bune trebuia să găsești subiecte interesante și abordări originale, care să treacă de cenzură.
Una e să scrii interesant despre Canalul Dunăre-Marea Neagră și alta e să scrii despre un viol în grup soldat cu moartea victimei.
Iată de ce scrisorile m-au încîntat.
Și nu numai, pentru c-am descoperit în Ion Pop și Marian Papahagi doi adversari corecți.
Am făcut și critică literară
O altă zi din Jurnal.
În drum spre ieșirea din sala de lectură, mă opresc, ca de obicei, la rafturile cu materiale predate de cititori: cărți, ziare, reviste.
În fiecare duminică, trebuie să pregătesc pentru ediția săptămînală, rubrica Documente de pe cristoiublog.ro reproduceri de semnificație istorică.
Pe un hard-disk am stocate reproduceri din ani întregi de Revista ilustrată și România ilustrată. N-ar fi cine știe ce să iau una sau două din magazia asta virtuală și să le pun pe taraba actualității. Rubrica Documente reclamă însă un text care să însoțească fotografia sau fotografiile. Un text presupune date; care date presupun un efort istovitor de descoperire și consemnare. Astfel că de preferat sînt reproducerile din ziare și reviste, de-a gata.
Pe unul dintre rafturi, descopăr colecția Echinox pe 1970.
Îmi dau seama c-am scris despre aventura mea ca redactor șef la Echinox fără a arunca o privire pe colecția revistei.
Din nenorocire, pe raft se afla doar colecția pe 1971.
A doua zi, dimineața, mi-am luat inima-n dinți și într-un imbold tipic personalității mele în salturi, am făcut fișa pentru Echinox, 1971 și 1972.
Frunzăresc colecția și scanez cu iPad.
Din start am o surpriză. Nu una de rînd. Una, uriașă. Evocasem o întîlnire cu Ion Pop și Eugen Uricaru pe Corso Clujului. Eram convins c-a avut loc în vara lui 1971. După care, am fost numit redactor șef la Echinox.
Ion Pop îi scrie lui Marian Papahagi că m-a uns redactor șef în epistola din 9 noiembrie 1971.
N-avea cum să fie vara.
Mi-am luat în primire postul de asistent abia în septembrie 1971.
Primul număr cu numele meu în casetă e cel din februarie 1972. Probabil că la Echinox sumarele lunare nu se făceau de pe o zi pe alta.
În același număr, în pagina trei dau peste eseul meu:
Un motiv satiric la Eugen Barbu.
Din cîte realizez, textele din Echinox se regăsesc în Lumea literaturii, carte scoasă de mine mult mai tîrziu, la Eminescu. Nu-mi amintesc să fi publicat eseul despre Eugen Barbu, mai precis despre Tipul slugarnicului la Eugen Barbu. Folderul Posibile eseuri, verificat prin numele Eugen Barbu, nu-mi dă textul ăsta. Trebuie să verific în Lumea literaturii. Dacă nici aici nu e, ar trebui să-l public. Deși, tare mă tem că l-am prins într-un alt volum de eseuri.
În numărul următor, descopăr o proză, Onomastica, propusă de mine pentru Ciclul Bîlciul. Recitind-o, observ că se aseamănă cu cea publicată la rubrica debut în Luceafărul lui Fănuș Neagu. Pe asta sigur n-am publicat-o.
Ar trebui s-o dau la bătut.
Curios lucru!
Acum, recitind-o, nu-mi mai place!
Ultimul număr în care mai apar în casetă e pe august-septembrie 1972. Comasarea a două numere într-unul singur dă semn totdeauna de sleire a forțelor redacționale.
Oricum, pe 24 iulie 1972, Ion Pop îi scria lui Papahagi că redactor-șef era Ion Vartic.
Asta înseamnă că numărul august-septembrie 1972 a fost făcut mult mai devreme.
Mai am timp să văd și numărul următor, pe octombrie 1972, în care eu dispar din caseta de lucru, pentru a fi înmormîntat în caseta Colegiului cea dedicată Foștilor.
Am totuși satisfacția de a constata că și fără mine revista a consumat ceva spațiu vizitei lui Nicolae Ceaușescu la Iași.
Sună titlul de pe pagina întîi, deasupra pozei:
Universitatea în sărbătoare.
Pagina doi e închinată unor materiale cu titluri precum În mijlocul studenților, Gînd în octombrie.
Probabil că mai colaboram la Echinox. Pe șest, cred, o dată ce-mi regăsesc pe pagina întîi, sub pseudonimul Cristian Iancu, tableta Gazeta care nu moare.
Cînd nu moare o gazetă
O reproduc aici, fie și doar pentru a mă convinge încă o dată de forţa unui Adevăr:
Anumite credințe ale personalității fiecăruia dintre noi se formează în tinereţe.
Sînt asemenea membrilor unei echipe care trece prin lume fără a-şi modifica prea tare componenţa iniţială.
E drept, pe parcurs, echipei nucleu i se adăugă deseori o întreagă armată.
Mulţi vin şi multe pleacă.
Ea, echipa, rămîne însă aceeaşi, tare, străbătînd deceniile.
La fel şi convingerile mele gazetăreşti.
Cea potrivit căreia Gazeta nu moare a doua zi dacă are idei generale o regăsesc în acest articol:
„Gazeta care nu moare
Mărturisesc sincer că una din cele mai mari enormităţi spuse despre presă le-am citit în «Ultima oră» a lui Mihail Sebastian, cînd domnul Ştefănescu, secretar de redacţie la «Deşteptarea», ţine neapărat să ne buimăcească printr-o frază ca acesta:
«O gazetă trăieşte numai o zi. Mai puţin decît atît. O dimineaţă, o oră. O gazetă moare cinci minute după ce a fost citită».
Ideea asta am mai întîlnit-o, chiar dacă rostită cu mai puţin har literar. Pe de o parte, la unii confraţi de breaslă ai lui Ştefănescu, justificare prin ifos filosofic a superficialităţii care bîntuia articolele lor. Pe de alta, la unii oameni cu lecturi subţiri, mai mult sau mai puţin bine intenţionaţi, toţi însă gata de zîmbete dispreţuitoare în faţa meseriei de gazetar.
Mărturisesc sincer că nu împărtășesc o asemenea prăpăstioasă opinie asupra presei. Dimpotrivă, sînt convins că o adevărată gazetă trebuie să supravieţuiască zilei de apariţie. Desigur, nu îndemn la respingerea strictei actualităţi. O cerinţă a oricărui articol, indiferent de temă, trebuie să fie actualitatea. Zburdalnic cu o asemenea îndatorire, articolul poate fi orice: teză de doctorat, operă în zece volume sau cuvîntare rostită la sesiunile entuziaste ale Academiei, numai articol de gazetă, nu. Actualitatea unui articol se naşte însă din ceea ce-i conferă şi drept la supravieţuire: ideea. Efemeritatea unui articol se naşte din absenţa ideii. Analizei în profunzime i se preferă faptul brut, în stare să aţîţe curiozitatea paşnicului cetăţean pentru ceea ce se petrece dincolo de perdelele vecinului. O dată consumată curiozitatea, articolul descriptivist trece în uitare şi rămîne în folosinţă doar hîrtia care l-a adăpostit.
Autentica gazetărie este gazetăria de idei.
Articolul de analiză se impune cititorului nu numai prin fapte, ci şi prin abordarea lor. Cu aceasta, se poate vorbi şi de o adevărată eficienţă a presei. Căci sensul presei constă în contribuţia ei la încordarea omului de a-şi supune faptele înconjurătoare. Dar această supunere reclamă analiza de structură a faptului şi, în cazul erorilor, remedierea de substanţă, nu de suprafaţă. O asemenea condiţie o poate îndeplini articolul de idei. Drumul unui asemenea articol constă într-o triadă deosebită: fapte-idee-fapte. De la fapte plecînd, gazetarii trebuie să le consume în idee, apoi să se întoarcă din nou la fapte cu intenţii transformatoare. Astfel înţeleasă, presa se înrudeşte cu Sociologia, între cele două existînd şi un schimb de instrumente chiar: interviul, ancheta (etc). Spre deosebire de Sociologie, presei i se cere caracter dinamic, nervozitate şi concluzie repede trasă, nu meticulozitate cu aparat ştiinţific în coadă. În plus, ea nu se mulţumeşte cu dezideratul, ci, îndrăzneaţă, trece mai departe, să cerceteze cum s-au aplicat concluziile iscodirii sale. Toate acestea presupun, alături de mult reclamatul fler de gazetar, un lucru care nu se mai uită deseori: cultura. Cu ajutorul ei se poate vorbi, într-adevăr, de o gazetă care nu moare.”
Dacă mă gîndesc mai bine, textul acesta l-aş putea iscăli şi azi într-un ziar sau pe un site. Neîndoielnic, după ce l-aș mai fi dres ici-colo, deoarece mi se pare cam nepieptănat.
Teza de esenţă a tabletei e dată de credinţa în rolul jucat de ideile conținute în perenitatea articolului de gazetă.
Contrazicîndu-l pe Mihail Sebastian, el însuşi gazetar, observ că adevărata gazetărie, cea prin care gazeta nu moare, e gazetăria de idei.
A, nu, nu în sensul că gazeta trebui să concureze Academia, ci în sensul că un articol despre actualitate trebuie să conţină, ca nuca miezul, idei generale, de Sociologie, de Istorie, de Etică, de Filozofie, desprinse din faptele descrise în articol.
Sunt fascinat şi acum de gazetăria occidentală, cea franţuzească, îndeosebi.
Dacă o tipă îşi scrînteşte glezna coborînd în fugă scara la metrou, de îndată, din faptul banal, istorisit mai întîi neutru, se ivesc şi înfloresc dezbateri pro şi contra despre cît de comode sunt scările la metrou şi dacă nu cumva ar trebui înlocuite cu lifturi.
De la fapte se ajunge la idee şi de la idee la fapte, scriam în Echinoxul de acum aproape cinci decenii.
Dezbaterile despre tipa care şi-a scrîntit glezna ajung la idei generale, de la fragilitatea oaselor de femeie, pînă la graba ca stare de a fi a omului de azi.
Din ideea că scările sunt prea abrupte se ajunge la propuneri de soluţii pentru Primăria Parisului.
Am scris aceste lucruri în 1972.
Aveam la vremea respectivă 24 de ani.
Eram la începuturile carierei mele de gazetar, eseist şi scriitor.
Sînt acum la finele carierei.
Am acum 73 de ani.
De ce aş putea şi acum iscăli articolul din 1972?
Pentru că el dă seamă de o credinţă tare a unei personalităţi, una formată în tinereţe, şi cu care personalitatea respectivă trece prin lume fără s-o piardă.