Revoluţia culturală a avut drept instrument de lucru Cărticica lui Mao.
O culegere de citate din Marele Timonier menită – se spunea – să îndrume pe chinezul revoluţionar, dar şi pe chinezul simplu în viaţa şi activitatea de fiecare zi.
Cărticica are o precursoare în istoria României.
Nu e o cărticică pur şi simplu, ci ditamai cărţoiul:
Lozinci Regale, culegere de 300 de pagini de citate din Carol al II-lea, apărută în 1940.
Chiar de pe copertă, care conţine toate ingredientele volumelor omagiale (portretul lui Carol al II-lea în ipostaza de Mare Străjer, litere desenate artistic, stema regală), aflăm că vorbele au fost culese de prof. Dan Smântănescu.
Prefaţa nu se rezumă la explicarea întreprinderii publicistice. Ea dă tributul cuvenit omagiului de ansamblu al personalităţii lui Carol al II-lea. Sub semnul efortului tipic textelor encomiastice despre Majestatea-Sa – cel de a linguşi cu sclipici – ci autorul compară pe Regele României cu Suveranii din istoria altor neamuri:
„În spiritul regalitar de pe aiurea a stăruit însă, peste civilizaţia veacului, formalismul rigid al protocolului de curte care pentru a păstra autoritarismul Suveranului, îi impunea solemna distanţare de viaţa norodului.
Pentru poporul cu ochii întorşi mereu peste poarta palatului domnesc, Regele îşi desfăşura existenţa înconjurat de o taină rigidă şi protocolară, care-l făcea temut mai mult, decît iubit”.
Tradiţa românească ne spune însă altceva:
„Poporul nostru însă a cunoscut, de la primele sale temeiuri naţionale, o altă configuraţie de curte. Voevodul a fost factor de legătură între clasele boiereşti şi ţărani, a fost un erou sau un cîrmuitor, fără fastul şi misterul regilor de drept divin din Occident, fără complexa ceremonie etichetată rigid şi păstrată ca o sacră tradiţie. Voievozii noştri au fost înainte de toate oameni, care s-au coborît întru cunoaşterea perfectă a nevoilor obşteşti; ei duceau adesea o viaţă simplă, fără artificii. Desele lupte care au încercat virtutea războinică a românilor, au apropiat şi mai mult pe Voievod, conducătorul de drept al oştilor, de poporul său, cu care alături suferea sau se bucura. Fără traiul medieval de specific senorial care închidea în castele inexpugnabile pe marii stăpînitori, străbunii noştri nu au cunoscut decît fireasca unitate care se ţesea pe nesimţite, printr-o reciprocă trăire între Voievod şi popor.
Domnii pămînteni au fost astfel iubiţi şi identificaţi cu năzuinţele norodului, din a căror tărie se ivodeau rosturile naţionale româneşti. Iubirea de Domn, a ţîşnit astfel întotdeauna, cu o devoţiune eroică ce a lăsat în istoria neamului nostru, amintirea atător faimoase bătălii”.
Deşi n-o face pe faţă, autorul dă un ghiont precursorilor lui Carol al II-lea – Carol I şi Ferdinand – menţionînd imediat după compararea Domnitorilor noştri cu Suveranii de aiurea:
„Regele nostru s-a întors, cu o înţelegere de adevărat român, în acest spirit străbun.”
Un ghiont dat altora discret poate fi considerat şi fragmentul despre stilul de Rege al lui Carol al II-lea:
„Regele ţării, a rupt cu tradiţia regalităţii formale şi s-a coborît, din dorinţa unei munci stăruitoare de prim slujitor al ţării, în mijlocul poporului, risipindu-şi vraja personalităţii Sale pretutindeni, acolo unde credea că va putea deslănţui un fior nou şi o creaţie nouă. Cuvîntul Său a căzut oriunde, într-o clasică închegare de gîndire, cu o dăltuire a cuvintelor atît de neaoş românească, încît ele înşile pot fi o pildă de vrerea Sa.”
Introducerea nu e însă întîmplătoare.
Ea se vrea justificarea întreprinderii de relatare şi tipărire a unor citate din Majestatea Sa Regele.
n Conducător atît de implicat în viaţa Poporului nu putea produce decît Învăţături pentru viaţa şi activitatea Poporului.
Culegerea de faţă e astfel un Îndreptar, ce mai încolo și-ncoace, un Înalt Îndreptar:
„Fragmentele ce le-am strîns în acest volum, împărţite pe diverse laturi ale manifestării sociale, sînt mai ales, un înălţător şi clasic îndreptar după care oricare cetăţean este dator să se orienteze.”
Profesor Dan Smântănescu, beneficiar al privilegiului de a le fi revăzut în vederea publicării, îşi permite să avanseze cîteva dintre concluziile pe care le vor trage comentatorii cărţii:
Prima notă de esenţă a culegerii se referă la starea sufletească izvorîtă în cititor:
„Emană atîta dragoste de a cîrmui ţara spre un înalt ideal, atîta stăruinţă de a convinge spre muncă, rînduială şi unire, atîta cunoaştere profundă a sufletului omenesc şi a nevoilor ţării, încît cu greu cititorul îşi poate înfrîna admiraţia şi iubirea pentru marele nostru Monarh.”
A doua trimitere la stilul Carol al II-lea, uşor de sesizat din citatele strînse în culegere:
„Şi pe deasupra acestui fond înţelepţesc, pluteşte frumuseţea unui grai bătrînesc, împletit în cuvinte neaoş româneşti, într-o prezentare simplă, asemeni minunatelor creaţiuni poporane.”
În acest ocean de cuvinte înălţătoare, autorul simte nevoia unor insule de precizări practice despre întreprinderea sa:
„Aceste lozinci, culese din cuvîntările, interviewurile, ordinele de zi, mesagiile M.S. Regelui de la începutul domniei pînă astăzi, le-am împărţit în şase capitole, grupînd la fiecare capitol cîmpul de activitate la care se referă.
Am crezut că este bine, de asemenea, pentru viitor, a trece data şi împrejurarea cînd au fost rostite.”
Cele şase capitole se intitulează: „Credinţă şi muncă pentru ţară şi Rege”, „Realităţi etnice”, „Către un ideal naţional”, „Educaţie naţională”, „Factori ai realizărilor etnice”, „Apărarea naţională”, „Alte rînduiri noi”.
Lectura de azi a cărţii ne dezvăluie un Conducător care se pronunţă asupra a tot ce mişcă în ţară:
Niciun domeniu nu e ocolit de Înalta Părere Regală, de la Biserică pînă la Sport.
Suveranul are păreri şi le face publice, pentru a deveni Îndrumar al vieţii şi activitate, pînă şi despre vinul bun:
„Secretul vinului bun constă într-o standardizare perpetuă. Vinurile sănătose şi băubile nu sînt cele alcoolizate, ci produsele cu «buchet».
Săptămîna vinului, 22 mai 1936.”
Momentul de pragmatism e un răgaz pe care autorul şi-l ia pentru a-şi lua avînt spre finalul apoteotic:
„Pentru tineretul de pe tot cuprinsul pămîntului românesc, precum şi pentru cei ce dincolo de hotare, păstrează graiul strămoşesc şi iubirea de ţară, aceste lozinci. Vor fi o isvodire sfîntă de înţelepţeşti orînduiri.
Peste curgerea anilor, ele vor stărui, îndemnînd la osîrdie şi rînduială, aşijderea unei Evanghelii civice a românismului”.
Comentariile din presă apasă şi ele accentul pe dimensiunea religioasă a culegerii de citate.
Muncă şi Voe Bună, oficios carlist pune punctul pe i în finalul comentariului despre Lozinci Regale:
„Fiecare român trebuie să o aibă ca pe o Biblie pentru ca să se poată orienta just în forma nouă de viaţă realizată de Suveran”.
Unii istorici (Stelian Neagoe, de exemplu) susţin că Nicolae Ceauşescu s-a inspirat din Cultul Personalităţii lui Carol al II-lea.
Conducătorul ar fi fost influenţat în promovarea propriului Cult de un grup de istorici de casă, care i-au pus la dispoziţie documente despre Cultul Personalităţii lui Carol al II-lea.
Văzînd iniţiativele publicistice şi editoriale în ce priveşte Cuvîntările lui Carol al II-lea am serioase motive să cred că istoricilor respectivi nu li s-au pus la dispoziţie toate documentele despre incredibilul Cult al Personalităţii lui Carol al II-lea.
Faţă de Suveran, Nicolae Ceauşescu e un biet copil în materie de glorificare mistică a Înaltelor Păreri.