Parcă știind prin intuiție că urmașii vor face contrariul, Ion Brătianu, bătrânul, deschidea accesul demnităților publice tuturor tinerilor care se anunțau ca viitori oameni de valoare.
Se zice chiar că miniștrii noștri din centrele universitare aveau instrucțiuni să țină la curent pe „Vizir“ cu numele studenților români care se distingeau la învățătură și să-l avizeze când porneau să se întoarcă în țară, pentru ca el personal, aici, sau oamenii lui de încredere să-i îmbrățișeze de cum veneau acasă și să-i dreneze spre locurile de vază. Cu sistemul acesta, absolut opus de cel în vigoare după moartea lui, Ion Brătianu ajunsese să împletească pe Skileru, pe Fundescu, pe Valentineanu și pe Mucenic Dinescu, în Cameră, cu Carp și porumbeii lui, cu C.C. Arion, cu Maiorescu, cu Take Ionescu, cu Marghiloman, cu Canari, cu Eugen Ionescu – așa încât, cu Cogălniceanu, cu Conta, cu Stătescu și cu Kițu pe banca ministerială, iar în incintă cu fina floare a tineretului încununat la școlile înalte din Occident, parlamentul bătrânului se putea numi, ca forumul la romani, o adunare de regi.
Azi, după Cipăianu, vine Florian și dincolo de el, dacă nu e Tomulescu, e Rusu Abrudeanu!
Pe vremea când, ca să ne deprindă cu libertățile, Nae Ulmeanu – un fel de Malatesta modernizat – recruta cohorte de „cetățeni indignați“ pe care, în numele principiilor, îi azvârlea Radu Mihaiu asupra redacțiilor, opoziția, în Cameră, una „miluită“ și alta neexistentă, era reprezentată prin Nicolae Ionescu, fratele celui de la Brad, liberal disident, orator suav, elegant, elocvent și respectuos de forme ca un debater[1] englez. Niciodată de când pereții parlamentului sunt loviți de sunete, niciodată n-au ascultat discurs mai frumos, fraze mai corecte și accente mai grațioase decât ale lui Nicolae Ionescu. Săptămâni întregi puteau, ca dintr-un izvor nesecat, să curgă torente de elocință din gura oratorului acestuia, și sala nu se impacienta, fiindcă timbrul îi era simpatic, opoziția-i inofesivă și subiectul, amabil, nu trecea niciodată peste nivelul curent al auditoriului – chiar când auditoriul îl forma Dobrescu-Argeș.
Particularitatea acestui retor muzical era să spună multum, non multa[2] – și grija lui de căpetenie, să nu se depărteze de moravurile gentlemenilor din Camera Lorzilor. În scopul acesta, Nicolae Ionescu, în polemică cu Dimancea, de exemplu, nu zicea niciodată: „Domnul Dimancea“, ci întotdeauna: „Onorabilul nostru coleg de la Argeș“; tot așa, când având să vorbească despre samavolniciile din Teleorman ori despre aziaticele apucături ale administrației din Putna, nu numea niciodată pe Kirițopol ori pe Săveanu zbiri ai guvernului, ci veșnic îi împodobea cu atribute din dicționarul constituțional ori îi năclăia cu eufemisme delicate din limbajul parlamentarilor cilibii[3]: „reprezentantul guvernului la Vâlcea“; „delegatul puterii administrative din Focșani“ sau, câteodată, chiar „organul prepus să traducă orientarea sfetnicilor Coroanei“.
Dulceag, reverențios și pașnic, Nicolae Ionescu întreținea Adunarea, atentă, de omni re scibili et quibusdam aliis[4] – pentru ca, la sfârșit, opoziția, al cărei exponent verbos era oratorul, să întrebe, cu legitim interes:
— Acum, după ce a vorbit guvernul, cine ia cuvântul în numele nostru?
Alexandru Lahovari, deputat de Vâlcea, tunase. În cuvântarea-i impetuoasă aruncase apostrofa, pe fie ce zi dovedită mai adevărată: „Noi, conservatorii, plecăm de la guvern sărac, din țară bogată; roșiii ies bogați din țară săracă“.
Îi răspunsese Eugen Stătescu, „cârja bătrânețelor“ lui Brătianu, și, concentrat, trântise, ca replică la aforismul oratorului conservator, aforismul liberal, aforism care afirma o stare de lucruri din care nu s-a reabilitat țara până azi: „Opoziția a pierdut dreptul la protecția legilor“.
În duelul acesta, dată fiind violența și puterea atleților, trebuia să intervină un orator blajin ca să domolească vijelia.
A intervenit Nicolae Ionescu, indicat pentru rolul de a tempera extremele. Pe când însă lansa accente de flaut pentru a face auditoriul să trăiască o clipă viața tory-lor[5] din Anglia, îl întrerupe fiu său, Eugen Ionescu, unul din porumbeii foarte valoroși, pe care-l răsfăța Carp ca pe un Benjamin al partidului junimist.
Deconcertat, bătrânul întoarce capul ca să vadă cine e plebeul care sfâșie, vulgar, nimbul parlamentarismului britanic, unde-și făcuse incursiunea – și, când vede că iconoclastul este chiar sânge din sângele său, părăsește Albionul, descinde printre Skileri și, amenințându-l cu degetul, zice, românește, nelegiuitului:
— N-o să vii tu acasă? Te învăț eu să mai întrerupi alt’dată!
Volum în curs de apariţie la editura MARTORUL CLIPEI.
Sub semnătura ARCHIBALD, pseudonim al talentatului gazetar GHIŢĂ RĂDULESCU, coleg de redacţie la Timpul şi Epoca cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, volumul de anecdote istorice Ce am văzut în ROMÂNIA MICĂ a apărut în 1926 în colecţia Biblioteca ziarului UNIVERSUL.
[1] Orator, vorbitor.
[2] Mult, consistent, nu multe.
[3] Fin, frumos, galant, grațios, politicos.
[4] Despre tot ce se poate şti şi despre multe altele.
[5] Nume dat în Anglia membrilor partidului conservator.