O bogată experienţă a călătoriilor în străinătate m-a convins că-n materie de restaurante lucrurile nu diferă prea mult de cele în materie de publicistică. Sînt multe situaţii în care te cauţi în buzunar şi dai preţul cerut pe o carte cu un titlu mai mult decît promiţător. La cumpăratul unei cărţi, nu s-a introdus, ca la multe produse agroalimentare, gustatul. Vrei, de exemplu, să cumperi brînză de la ţărani. Vînzătoarea taie o bucăţică, o aşază pe vîrful cuţitului şi ţi-o vîră în gură. Dacă reuşeşti să nu-ţi retezi limba, o muşti şi, după ce o înghiţi, stai cîteva minute pentru a vedea dacă n-a făcut explozie.
N-a făcut!
Bucăţica de brînză n-a fost o bucată de trotil mascată astfel de o grupare teroristă.
Ce-ar fi dacă procedeul s-ar aplica şi la cumpăratul de cărţi? Să vină librăreasa şi să-ţi taie cîteva rînduri, la întîmplare, sau chiar un pasaj şi să ţi-l dea spre lectură? Cu un asemenea procedeu nu s-ar mai întîmpla să cumperi cartea pe a cărei copertă o jună desfrînată îşi trage fusta mai sus decît îi permite anatomia, sub titlul Ceea ce nu se vede, pentru a descoperi, acasă, că-i vorba de un tratat despre lumea atomilor, care lume, din cîte se ştie, nu se vede; trebuie să-i ridici fusta materiei pentru a urmări adevăratul spectacol. Aşa şi cu listele din Meniul restaurantelor dotate cu ospătari şi, mai ales, cu note de plată, la care nu ştii niciodată cît să-i laşi chelnerului, sfîrşind prin a pleca fără să-i laşi nimic.
Organizarea de şantier la restaurant
Ştiam din experienţă că nu trebuie să mă las înşelat de titluri. La Marsilia, într-o duminică după-amiaza, cum toate magazinele alimentare erau închise, n-am avut încotro:
A trebuit să deschid uşa restaurantului din holul hotelului.
Localul era pustiu. Din bucătărie se auzea însă zgomot de veselă, semn că nu nimerisem aici la finele unui dezastru nuclear. După vreun sfert de ceas de aşteptare, s-a înfăţişat un ospătar a cărui mutră mă lăsa să bănuiesc că făcuse pînă atunci lucruri ruşinoase, atît de serviabil era. Meniul avea proporţiile unui tratat întocmit de un colectiv al Academiei. Titluri care mai de care mai aţîţătoare, că-ţi venea să te saturi doar traducîndu-le în română. Am comandat unul care suna cam aşa:
Friptură de viţel în sînge, bine garnisită cu cartofi.
Îmi şi imaginam, stimulat şi de foame, o farfurie uriaşă, cît Pămîntul, înainte de a se descoperi că e ca un măr, şi nu ca o tipsie, străduindu-se să ţină în marginile sale neputincioase un sfert dintr-un viţel, îngropat într-un deal subcarpatic de cartofi. La cîteva minute de la prima descindere, cetăţeanul binevoitor a revenit pentru ceea ce s-ar numi, în construcţii, organizarea de şantier. A adus mai întîi sarea, piperul, oţetul. La al doilea transport s-a înfăţişat cu o lumînare. A plantat-o într-o farfurioară de pe masa de un alb desfrînat, şi-a dat la o parte poalele şervetului de la brîu, şi a scos o brichetă. Scăpărînd-o, a aprins lumînarea, pe care a ţinut s-o aşeze cît mai central. Era un spectacol estetic extraordinar. Din nefericire, venisem să consum o friptură, şi nu o capodoperă a artei de a amenaja o masă. Din tot ce aveam acum la dispoziţie, îmi putea fi de folos doar lumînarea. Dacă aş fi fost musulman, desigur. Ştiindu-mă, totuşi, creştin ortodox, îmi era completamente inutilă. Nici măcar flacăra, dat fiind că în cartea mea de muncă nu scrie „Înghiţitor de flăcări”! Starea mea de spirit s-a mai îmbunătăţit la cel de-al patrulea transport, din seria ce părea nesfîrşită, a organizării de şantier, dacă ne raportăm la construcţii, sau a uverturii, dacă, intelectuali fiind, ţinem morţiş la o comparaţie vizînd un domeniu al spiritului. Ospătarul mi-a pus în faţă o farfurie de proporţiile unui latifundii din ţările Americii Latine. Era, într-adevăr, un semn dătător de speranţă. Conţinutul se anunţa corespunzător titlului. Optimismul, fabricat pe loc de stomacul meu nerăbdător, agresiv ca un sindicat la anunţul de restructurare a întreprinderii, mi-a asigurat calmul pentru încă un sfert de oră. Cînd prinsesem să dau semne de leşin (luasem loc la masă cu vreo oră în urmă), uşa batantă a bucătăriei a zvîcnit scurt, lăsînd să treacă printre aripile sale înguste ospătarul purtînd în mîini o tavă imensă. Mai ceremonios ca înainte, de parcă mi-ar fi dat să semnez un tratat de încheiere a păcii după un război sîngeros, cetăţeanul mi-a pus dinainte o farfurie şi mai mare decît latifundiul de smalţ. În mijlocul noii imensităţi se găsea cu greu, pierdută în albul strălucitor ca un terorist urmărit prin satelit, o bucăţică de friptură. La vreo cîţiva milimetri de ea, se fălea cu aspectu-i estetic un cartof. De cealaltă parte îi răspundea o foaie de salată, pe care se afla o boabă roşie. Aranjamentul producea o imensă satisfacţie intelectuală. Era atît de frumos încît gîndul că va trebui să iei cuţitul şi furculiţa, să tai bucata de carne, să sfărîmi cartoful, să mişti salata de la locul ei, îţi dădea fiorii pe care i-ar încerca un soldat pus în faţa ordinului de-a o distruge pe Venera din Millo.
Cum m-am lăsat manipulat de Meniu
Se înţelege că mi-a fost mai foame după aia. Cu astfel de experienţe mă bucuraseră restaurantele luxoase, în care mîncatul propriu-zis era o simplă anexă. Cu toate acestea, ajuns la Amsterdam pe seară, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am aşezat confortabil la masa uneia din pizzeriile care au pus stăpînire pe Rembrandtplein. În jur, lume de după-amiază, într-un oraş turistic precum Amsterdamul. Ospătarii umblau printre mese cu aerul unor agenţi FBI pe cale de a descoperi un criminal. La masa de alături, un grup de fetişcane de origine spaniolă se dădeau cu patinele pe rotile. Toate urîţele foc, dolofane şi ochelariste. Genul de adolescente care-şi consumă excesul de hormoni în întreprinderi intelectuale. Celelalte, frumuseţile răpitoare, capodoperele fizicii şoldurilor şi a sînilor, aveau alte treburi. Peste cîteva mese, cum priveam drept în faţă, doi tineri se giugiuleau în timp ce haleau o pizza cît Imperiul italian de pe vremea lui Mussolini. Din cînd în cînd, junele se întindea peste masă şi, cu firimituri de brînză pe limbă, o ţuca pe jună, la rîndu-i plină de firimituri, pe nas. Spaţiul dintre mese şi părculeţul care-l adăpostea pe Rembrandt în varianta de bronz, cu pălăria acoperită de găinaţul porumbeilor, devenise între timp scena primului spectacol de stradă. Un bărbat la vreo 30 de ani, cu trăsături de bolnav incurabil, chinuia o armonică. Îl seconda, pe post de somaţie că trebuie să fim generoşi şi financiar, un bătrînel lovit de boala lui Parkinson. Comandasem pizza, conducîndu-mă după denumirea sforăitoare din Meniu. Această încălcare a principiului de a nu mă lăsa manipulat de titlurile date diferitelor mîncăruri avea să mă coste scump. Pizza era astfel rostuită încît, la cîteva minute după ce lichidai şi ultimul cuib de rezistenţă, te lua cu asalt o sete nebună. Care sete nu putea fi ostoită decît cu băuturile tradiţional turistice. Şi ele astfel alcătuite încît să-ţi mai fie sete după suficient de mult pentru a spori rata profitului multinaţional.
Masa luată direct pe jos
Lecuit definitiv de restaurante celebre, în zilele următoare m-am concentrat pe găsirea localurilor cu mîncarea la vedere. În chip inexplicabil, însă, Amsterdamul n-are aşa ceva. Abundă, în schimb, serviciile Take away ale tuturor magazinelor alimentare, pizzeriilor, cafenelelor. Poate de aceea, la Amsterdam, mîncatul la mese aşezate în plină stradă e concurat de mîncatul pe unde apuci. Cele mai multe mese sînt luate direct pe jos. Pe asfalt, în Dam, mai ales în jurul Monumentului Naţional. Pe iarbă, în parcurile mari şi mici ale oraşului. Din acest punct de vedere, Vondelpark e un imens restaurant în aer liber. Pe spaţiile verzi, alături de inşi care dorm, citesc, se giugiulesc sau, pur şi simplu, stau cu faţa-n sus, poţi vedea numeroase perechi ori chiar familii aşezate turcește în jurul ziarului desfăcut şi întins pe post de faţă de masă. Unde nu sînt parcuri, sînt bănci. Mai comode decît pajiştile, băncile au avantajul că pot fi folosite în acelaşi timp şi ca mese, şi ca scaunele din jurul meselor.
Cel mai des folosite sînt însă tomberoanele.
Oferă consumatorului iluzia că ia masa la un bar de lux.
Însufleţit de atmosfera asta cîmpenească, am dat frîu liber practicii de a mînca pe unde apucam. Am luat astfel prînzul pe o bancă dintr-un scuar de pe Leidsestraat, în capul podului de peste Keizersgracht. Am avut tovarăşi de masă un indian strivit de turla unui turban, un negru bătrîn, amintind de slujitorii albilor posesori de plantaţii din filmele americane de Oscar, şi un cetăţean care, judecînd după privirile ce-i fugeau în toate părţile, provenea din Europa Centrală şi de Est.
Cîteva zile mai tîrziu, puteam fi văzut împărţind felia de parizer cu un stîrc pripăşit în scuarul de la intersecţia canalului Prinsengracht cu Haarlemmer Stadt.
Pe canal treceau una după alta ambarcaţiuni cu turişti. Şi, cum malul era scund, mulţi simţeau nevoia să-mi strige veseli:
Poftă bună!