În materie de muzee, Parisul e asemenea Planetei în materie de ţări. În cuprinsul Planetei sînt ţări foarte mari, țări mari, țări mici şi mijlocii, ţări pe care turiştii se bat să le viziteze şi ţări la care orice străin se gîndeşte – cu groază – că serviciul l-ar putea obliga să ajungă pe teritoriul lor, ţări despre care pînă şi oamenii străzii au auzit şi ţări despre care n-au auzit nici profesorii de Geografie.
Pe Planetă, se află SUA, China, Marea Britanie, Federaţia Rusă, India, dar şi Burundi, Muntenegru, Tuvalu, Nauru.
Cine dracu’ să tresară la numele de Tuvalu?
Cine dracu’ moare să ajungă la Sofia sau chiar la Bucureşti?
Parisul se desfată cu veritabile Americi ale Muzeelor: Luvru, Muzeul de Istorie a Oraşului Paris, Muzeul Impresioniştilor, Muzeul Naţional de Istorie Naturală, Muzeul Naţional al Evului Mediu.
Toate agenţiile de turism din lume le includ în circuitul grupurilor care dau bani pentru a vedea Parisul.
Toate ghidurile le răsfaţă cu pagini speciale, intitulate, de regulă, Muzeul X, pas cu pas, sau Descoperirea muzeului X.
La Paris se găseşte însă şi Muzeul Prefecturii de Poliţie a Oraşului Paris (Musée de la Préfecture de Police).
În Ghidul Voir, el beneficiază de un text pricăjit, care debutează descurajator:
„Acest mic muzeu, un pic demodat, instalat în Comisariatul Arondismentului al V-lea”.
În telenovele, poate fi întîlnită ceea ce se numeşte Urîta urbei sau urîta instituţiei. Toţi băieţii sau toţi bărbaţii se bat să intre în graţiile Frumoasei urbei sau ale Frumoasei instituţiei. La Urîta urbei nu se uită nici dracu’. Şi, totuşi, în telenovele (doar în telenovele, desigur), cine are curiozitatea să se ocupe şi de urîtă, poate descoperi un zăcămînt de nepreţuit.
E drept, o face de milă.
Pe parcurs, descoperă însă o tipă sexy, şi cade în limbă după ea.
Ca şi bărbatul din telenovelă, m-a lovit mila, luînd seamă la această Fată urîtă a Muzeelor din Paris care e Muzeul Prefecturii de Poliţie.
Şi mi-am zis că, mort-copt, trebuie s-ajung la Muzeul respectiv.
Zis şi făcut!
Luni, 5 ianuarie, mai după-amiază, m-am urcat în Metroul liniei nr. 13, am ajuns la Montparnasse-Bienvenüe, am bătut pe sub pămînt vreun kilometru, urcînd şi coborînd scări, luînd în urechi smiorcăielile viorilor de artişti ai străzii şi anunţurile în japoneză ale difuzoarelor, şi m-am urcat în metroul 4, cel care duce la Saint-Michel. Cînd am coborît în stație, am băgat de seamă că beţivul arțăgos, care se lua de toată lumea, ieri, de pe peronul celălalt, trecuse pe peronul ăsta, azi.
Aici, în capătul Bulevardului Saint-Michel, am rătăcit pe străduţele de restaurante (numai asiatice), am tras în poză biserica Saint-Julien-Le-Pauvre (citisem despre ea în ghid, altfel n-o luam în seamă) şi am pornit-o spre Rue Montaigne-Sainte-Geneviève, nr. 4, unde ghidurile jurau că se află Muzeul de Istorie a Poliţiei din Paris.
Sclav al hărții, din bulevardul Saint-Germain am luat-o în sus, pe strada Montaigne-Sainte-Geneviève.
Nici un indicator, fie el cît de mic, nu mă scotea din încurcătură cu preţioasele sale îndrumări, gen Spre…
Urc astfel (e o arteră în pantă, nu degeaba îi spune Montaigne) preţ de vreun sfert de stradă.
Nici pe o parte, nici pe cealaltă, nu zăresc tăbliţa de pe clădirea care adăposteşte Muzeul.
E deja 8 seara.
Întuneric, frig şi pustiu.
La intrarea într-o clădire pe care o dibui imediat ca aparținînd Poliţiei stă de veghe în cuşca de sticlă un poliţist.
Cine altcineva să ştie mai bine ca un poliţist unde e Muzeul Poliţiei?
— E aici, în clădire! mărturiseşte, amabil, întrebatul, dar acum e închis.
Mîine dimineaţă.
Harta îmi spune că aici e sediul Comisariatului de Poliţie al arondismentului al V-lea.
În ghid scrie că Muzeul e în clădirea Comisariatului.
De acord cu găzduirea, deşi o vedeam mai degrabă în clădirea Prefecturii de Poliţie a Parisului, decît în cea a unui Comisariat de arondisment.
Puteau însă să pună şi ei, dacă nu o tăbliţă, măcar un indicator!
După ce că sînt mici şi amărîţi, mai sînt şi fără grijă pentru Muzeul lor!
A doua zi, dimineaţa, mă duc ață – punct ochit, punct lovit – la Comisariat.
Pe nici un perete al edificiului de mai multe etaje nu văd tăbliţa cu Muzeul.
Întreb pe un poliţist din cuşcă (altul decît cel de aseară), dacă aici e Muzeul Poliţiei.
— Da, aici e, intraţi! îmi spune el.
Fiecare arondisment parizian are un Commisariat de Poliţie.
Aici se intră în două situaţii:
Ca victimă a unei infracţiuni sau ca autor al unei infracţiuni.
Eu intru în Comisariatul arondismentului al V-lea ca vizitator.
Vizitator nu de birouri, ci de Muzeu!
După un atentat din preajma Crăciunului la un Comisariat de Poliţie din provincie, în Franța s-au luat măsuri de îngreunare a accesului într-o clădire de Poliţie. Trec printre nişte garduri şi pe lîngă o măsuţă pe care, teoretic, ar fi trebuit să-mi depun arma, dacă aş fi avut-o la mine.
Mă gîndesc acum că mă putea verifica poliţistul din cuşcă.
Să ştii c-o să mă caute în hol de arme şi muniţii pînă şi-n fund! – mi-am zis, avînd deja experienţa verificării la sînge de la intrarea în marile muzee pariziene.
Ei uite, deşi e vorba de Muzeul Poliţiei, în hol nu mă verifică nimeni!
În hol e ghișeul Accueil.
Aici se depun plîngeri.
De jaf, de viol, de schilodire în bătaie și de rele tratamente.
Întreb la Accueil de Muzeu,după ce o ascult pe doamna din faţa mea care a venit să depună o plîngere de jaf.
Sînt îndrumat la etajul trei, unde se află Muzeul.
E întîia oară cînd circul printr-un comisariat de Poliţie, nu doar în Franţa, ci în general, pe planetă.
În lift, urcă cu mine şi o poliţistă, cu pistolul la şold. Nu ca să mă supravegheze- Doamne ferește! – ci ca să ajungă într-unul din birourile Comisariatului.
Mă întîmpină custodele Muzeului, o doamnă răcită şi, din cauza asta, încercată de un complex de vinovăţie.
Se scuză din cinci în cinci minute că vorbeşte răguşit.
Dacă vreau să-mi las cojocul şi căciula înainte de a intra, Muzeul are la dispoziţie un vestiar, unde sînt şi toaletele.
Mi se înmînează o foaie A4, împărţită în două, intitulată:
Poliţia Pariziană în 22 de date.
Pe ghişeu, mai multe cărţi poştale, întocmite de Asociaţia Amicilor Muzeului de Prefectură de Poliţie.
— Cît costă? întreb.
— Sînt pe gratis! mi se răspunde.
— Dar intrarea?
— E gratuită!
Situaţia din telenovelă s-a confirmat.
Muzeul acesta, amărît, pe lîngă care ghidurile trec ca o navetă cosmică pe lîngă un asteroid, merită o vizită.
În cele cîteva săli sînt expuse 2000 de piese semnificative pentru Istoria Poliţiei pariziene din secolul XVII pînă azi.
Creat de prefectul de Poliţie Louis Lépine, muzeul adăposteşte piese strînse inițial pentru Expoziţia universală din 1900. Între timp, numărul pieselor a sporit prin donaţii: manuscrise, afişe, stampe, ziare, portrete, texte explicative, piese de valoare, cum ar fi, Lama ghilotinei din Place de Grève.
Nu ştiu cine a gîndit Muzeul ăsta, ca persoană fizică.
Sînt sigur însă că e vorba de un mare jurnalist sau de un poliţist în care stă pitit un mare jurnalist.
Desigur, afacerile poliţieneşti sînt prin ele însele senzaţionale.
Afacerea Otrăvitoarelor, Afacerea Colierului, Atentatele anarhiste, criminali celebri şi criminali în serie, expuse şi expuşi prin documente, fotografii, pagini de ziare, fac din parcurgerea Muzeului experienţa de lectură a unui ziar de mare tiraj.
Nu asta m-a impresionat în mod deosebit la acest muzeu, ci altceva, mult mai important.
Strădania de a înscrie istoria Poliţiei pariziene în Istoria Franţei.
La capitolul dedicat Revoluţiei franceze, Muzeul pune la dispoziţia vizitatorului Ordinele de aducere (autentice!) în faţa Tribunalului Revoluţionar a lui Danton, Charlotte Corday, Madame Roland.
Brusc, interesul meu saltă spre interesul istoric.
Un perete întreg, aşezat sub titlul Regicide, se ocupă de asasinarea lui Henric al IV-lea (14 mai 1610), cu un cuţit, de către François Ravaillac.
Sînt reproduse gravuri cu tipul şi cu trăsura Regelui, Într-o vitrină se vede deschis uriaşul Registru al închisorii în care e depus Ravaillac după asasinat.
Din muzeu nu lipseşte nici un moment de referință al istoriei naţionale a Franţei, văzut însă din perspectiva Poliţiei.
Mai 1968 e reprezentat de afişe cu sloganurile studenţeşti, dar şi de piese interesante, cum ar fi şapca lui Daniel Cohn-Bendit, praştiile cu care studenţii trăgeau în forţele de Poliţie.
Amatorilor de poze cu ei înşişi li se pune la dispoziţie, într-o cuşcă tipică de poliţist, o caschetă de poliţist, cu care să se fotografieze.
De obicei, descoperitorii Urîtei o păstrează pe aceasta doar pentru ei.
Generos, eu recomand și altora Muzeul Prefecturii de Poliţie a Oraşului Paris (Musée de la Préfecture de Police), această fată urîtă a Muzeelor pariziene.