„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

19 ianuarie 1990, ziarul „Observator” – debutul meu ca Istoric al clipei

Teatrul pe baricade a apărut la începutul lui ianuarie 1990.
După tipărirea revistei am intrat în ceea ce se cheamă stand by.
Despre e se petrecea cu mine atunci, am mărturisit în interviul Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan:

„Pe la începutul lui ianuarie 1990, a venit o ziaristă din redacţie la mine şi mi-a spus că ministrul Andrei Pleşu a cerut să fie schimbaţi redactorii-şefi – greşeala mare a ideii revoluţionare. Şi la noi trebuia să punem pe un cetăţean, Dumitru Solomon. Acesta era un dramaturg, om normal, dar nu mi se părea geniu ca gazetar. «Bine, am zis eu, dar de ce nu-mi spune? Mi se pare normal să mă cheme şi să-mi spună». Eu îl publicasem pe Pleşu în noiembrie 1989 cu o tabletă şi avusesem mari dificultăţi. El era disident. Tamara Dobrin m-a făcut pulbere atunci. Despre Caramitru scrisesem – tot în 1989 – un eseu extraordinar. Făcuse un spectacol genial despre Eminescu. A fost atît de bun eseul, încît Dan Grigore, cu care a făcut spectacolul, s-a supărat că am scris mai mult despre Caramitru şi nu despre el. Şi-a venit Caramitru la redacţie, în stilul lui actoricesc, şi mi-a spus ce mare eseu am scris.

După Revoluţie, cînd începuseră să circule zvonurile cu schimbarea mea, l-am sunat pe Caramitru. Caramitru era un fel de Dumitru Popescu atunci. L-am căutat într-o zi şi secretara mi-a spus că e la o şedinţă. Avea număr secret la telefon. Nu mai ştiu cum am obţinut numărul. «Bine, îi spun secretarei, l-a căutat Ion Cristoiu, poate mă sună el». Eu – naiv. Era Caramitru despre care scrisesem. Nu m-a sunat. L-am căutat şi a doua zi. La fel. Şi atunci i-am spus: «Stimată doamnă, eu de la comunişti, că acuma nu mai sînt, am învăţat următorul lucru: cînd vrei să expediezi un om, îi spui că respectivul este într-o şedinţă. Mergeţi la domnia sa în birou şi spune-i că îl caută Ion Cristoiu. Dacă vrea, să vină». În sfîrşit, vine Ion Caramitru la telefon, cu o oboseală revoluţionară. Asta nu i-am iertat-o niciodată! Nu se poate aşa ceva! Cînd ajungi mare şi uiţi de unde ai plecat… Acuma e mic înapoi şi e bine. Eu i-am spus: «Stimate domn, vreţi să mă schimbaţi? De ce nu-mi spuneţi? Eu nu mă cramponez de postul ăsta». Îmi şi făcusem planul să plec de la revistă la un liceu, ca profesor. Îmi vînd verigheta, să am bani o perioadă. «Nu, zice el, să vorbesc cu Andrei Pleşu să văd ce părere are el». Şi vorbit a fost. Atunci m-am enervat şi am scris o cerere de demisie către Andrei Pleşu. Pleşu apăruse la televizor într-una din acele seri cu nişte tîmpenii. Structurase el Ministerul Culturii, făcuse Departamentul Comunicare cu restul planetei. Erau nişte prostii, nişte gogomănii, filosofii de-ale lui de doi bani. Şi spusese că el nu poate să-şi vadă de treabă, pentru că nu pleacă din locurile lor foştii. Atunci m-am hotărît să-mi scriu demisia. După aceea m-am dus la Ministerul Culturii şi i-am lăsat acolo cererea. În cerere am scris: «Domnule Pleşu, dumneavoastră într-un interviu la televizor aţi spus că foştii vă dau mari probleme pentru că nu pleacă. Avînd în vedere că inteligenţa dumneavoastră trebuie să se consume cu alte lucruri, mult mai importante decît cu aceşti foşti şi voind să vă ajut cu acest lucru, vă rog să primiţi demisia mea». M-am dus la Consiliul Culturii, la poartă şi am întrebat unde se depun demisiile. Femeia care primea demisiile şi-a făcut cruce şi-a zis că oamenii care vin la ei nu vor să-şi depună demisiile, ci dimpotrivă. Am depus-o şi, culmea, nu venea nici un răspuns. La un moment dat, am pus mîna pe telefon şi am sunat-o pe secretara lui Pleşu şi i-am spus că eu am depus o cerere de demisie. În sfîrşit, mi-a venit aprobarea. Dar, după ce am depus-o, am convocat şedinţa de redacţie. Ei ştiau deja că o să fiu debarcat şi aşteptau să fac ca şi Ecaterina Oproiu, care s-a baricadat în redacţie. Le-am spus că eu mi-am dat demisia şi, din acel moment, mă consideram demisionat. Nu mai trec pe la redacţie, mă duc la Biblioteca Academiei. Lucru care i-a făcut pe toţi să pălească – n-au mai înţeles nimic. Cînd mi-a venit aprobarea, m-am dus să-mi fac formele de lichidare la administraţie. O doamnă de acolo mi-a zis că nu e bine, că de ce nu-mi iau transfer, că o să pierd la pensie. I-am răspuns: «Stimată doamnă, eu voi fi milionar!» «Cum?», s-a mirat ea. «Nu credeţi? Vine presa liberă!» N-a crezut.”

Mă grozăvisem nițel în fața șefei de la Personal.
În realitate nu-mi vedeam viitorul în presă.
Mă pregăteam să mă întorc la Catedră, să fiu profesor de Filosofie la liceu. Pentru că oricum eram pe cale de a divorța, pusesem deoparte inelul de căsătorie. Aveam de gînd să-l vînd, ca să am cu ce trăi un timp.

În așteptarea admiterii demisiei, ședeam degeaba la redacția revistei Teatru din Sărindar.
La un moment dat m-a sunat Carmen Firan, o poetă publicată de mine la SLAST, apropiată a lui Ion Iliescu. Fusese numită în conducerea ziarului FSN, Dimineața, care urma să apară la începutul lui februarie 1990. Carmen Firan își amintise c-am lansat-o ca poetă și, avînd o părere bună despre mine c-a jurnalist, dovedind o corectitudine care o onora, mă invita să colaborez la noua publicație. Am răspuns în stilul meu politicos (am zis că mă mai gîndesc), deoarece nu mă încînta înregimentarea la un ziar al Puterii. Norocul meu – am aflat ulterior – a fost că Ion Iliescu mă considera un „nicușorist” și i-a spus lui Carmen Firan să nu mai insiste. Nici ea n-a mai sunat, dar nici eu n-am căutat-o.

O duceam de pe o zi pe alta, fără o direcție anume cînd, pe 15 ianuarie 1990, am văzut la TVR un interviu cu un domn Octav Buruiană care s-a prezentat ca patronul primul ziar particular din România!

Gata! Vine Capitalismul în presă!

Gata, mi-am spus. Vine capitalismul în presă! Și capitalismul înseamnă pentru mine, ca profesionist șansa de afirmare.
Și a venit.

A doua sau a treia zi m-a căutat la redacția revistei Teatrul chiar Octav Buruiană. Mi-a zis că mă știe dinainte de 1989, că mă apreciază și dacă vreau să colaborez la ziar cu o tabletă

Am publicat chiar în primul număr al ziarului Observator., cel din 19 ianuarie 1990, comentariul P.C.R., definitiv compromis. Un argument. Articolul fusese plasat pe prima pagină. Începînd cu numărul următor am ținut rubrica Luciditatea mai mult ca oricînd. Am mai semnat în Observator încă patru articole: Dizidenții de ieri, guvernanții de azi (26 ianuarie 1990), Să rămînem în Europa! (2 februarie 1990), Prăbușirea a început din interior (Observator, 9 februarie 1990), Neîncrederea (15 februarie 1990), Personalizarea puterii (22 februarie 1990).

După primul număr, Octav Buruiană mi-a zis că sînt alți colaboratori care bombănesc împotriva prezenței mele în paginile ziarului. Cică aș fi compromis ca fost. Eram și pe atunci orgolios, chiar dacă nu de puține ori asta mă costa.

— Foarte bine, am zis, nu mai colaborez la ziar. Nu pentru că mi-ar păsa de ce zic ei, dar mi se pare compromițător să semnez alături de niște imbecili.

Octav Buruiană s-a speriat. A ținut să precizeze că-mi spusese despre reacțiile unora așa ca un fapt divers, pentru a arăta ce oportuniști s-au ivit după Revoluție.

Am continuat să public la Observator pînă cînd am devenit redactor șef la Expres. Nu puteam să colaborez la o publicație concurentă cu cea pe care o conduceam.

Nu-mi amintesc nimic altceva despre colaborarea mea la Observator. Nici despre felul în care ajungeau articolele la redacție (de bătut, cred că le bătea secretara de la revista Teatrul mai întîi și cea la Expres, mai apoi), nici măcar dacă eram plătit sau nu. Culmea nu mai țin minte nici cum arăta publicația, ba chiar nici dacă o citisem cît de cît, la vremea respectivă, deși calitatea de colaborator mă obliga la așa ceva. Pentru că Observator a intrat deja în Istoria Presei ca primul ziar particular din România de după 1948, am mers la Biblioteca Academiei pentru a-mi face o imagine asupra publicației în care am debutat postdecembrist.

Marele jaf național: Privatizarea oficioaselor

Abia acum, după 30 de ani, îmi dau seama că Observator era un săptămînal și nu un cotidian. De altfel, pînă la apariția Evenimentului zilei, în vara lui 1992, toate publicațiile particulare sînt săptămînale sau lunare. Publicațiile particulare n-aveau forța materială pentru a fi cotidiane. Era nevoie de investiții însemnate, de sedii, de redactori cu carte de muncă, de tipografi. În primii ani postdecembriști, cu mici excepții, se investea în presă ca în comerțul cu papuci din Turcia . Scopul principal al celor care investeau nu era contribuția la democrație prin dezvoltarea presei independente, ci profitul. Profitul rapid și uriaș. Și la început, presa a fost cea mai mare afacere postdecembristă.

Ziarele de partid se bucurau de uriașe avantaje. Cei care avuseseră norocul să fie marginalizați în ultimele luni ale regimului Ceaușescu se pricopsiseră. După ce luaseră locul foștilor, acuzați de subordonați ca aparținînd vechiului regim, noii, nu dintre cei mai buni jurnaliști (rămînerea anterioară la condiția de simplu redactor se explica la mulți și prin mediocritatea personalității), au pus mîna pe averea întruchipată de patrimoniul oficioaselor. Scînteia beneficia de condiții de lux. În birourile ca de șefi de la CC au intrat și s-au trîntit în fotoliile de nomenklaturiști fel de fel de pițifelnici. Aceștia vor privatiza ziarul prin metoda MEBO. Scoase la vînzare, Scînteia, Scînteia Tineretului, România liberă ar fi adus statului nevolnic sume uriașe. Nu s-a întîmplat asta.

Fostele ziare comuniste au devenit perestroikiste. Noii stăpîni aveau nevoie de o presă de partid și de stat. Privatizarea marilor cotidiene a fost unul dintre marile jafuri postdecembriste. Nu prea diferit de jefuirea industriei românești prin trecerea ei peste noapte în mîna unor mafioți. Prin raportare la bogătașii din presa de stat, cei din presa particulară abia-și tîrau zilele. Sediul Zig-Zag se reducea la o singură încăpere. Pe post de birou aveam scaunul din capul marii mese de redacție, la care lucrau toți redactorii. Lîngă mine ședea secretara. Cînd cineva din șefimea regimului suna la Directorul Ion Cristoiu, secretara răspundea:
– Vi-l dau imediat la telefon! și-mi întindea receptorul.

Cu toate acestea Zig-Zag avea un tiraj de peste 500.000 de exemplare. Tipografia nu era în București, ci la Alexandria. Mă duceam în fiecare săptămînă la Alexandria pentru a supraveghea ultimele retușuri în vederea tipăririi.

Sediul Trustului Expres s-a mutat de trei ori pînă în decembrie 1990, cînd am preluat conducerea Expres Magazin. Cartea mea de muncă arată că nici la Expres, nici la Zig-Zag Magazin n-am avut salariu ca angajat. Se folosea șmecheria cu drepturi de autor.

Exista și o teamă de a te apuca de ziar chiar din partea ziariștilor. Cînd Mihai Cârciog mi-a spus, în 1992, c-ar trebui să scoatem un cotidian, am refuzat la început. Făcusem săptămînale de mare tiraj. Nu mă încumetam la un ziar. Cotidianul cerea lucruri care nu se puneau la un săptămînal. Cerea, înainte de toate, disciplină. Cerea muncă și iar muncă. Ca șef n-aveai o clipă de odihnă. Știam asta de la Scînteia tineretului.

Observator din 1990 se dezvăluie mai mult culegere de articole decît publicație propriu zisă. Articolele din primul număr, dar și din următoarele, mărturisesc preocuparea lui Octav Buruiană de a obține texte de la ceea ce el crede a fi nume în presă. Așa a ajuns și textul meu în primul număr. Mai semnează Sorin Roșca Stănescu (rubrica Forța presei), Dan Constantin (fost șef la Informația Bucureștiului), Daniel Uncu, George Stanca. De remarcat că în primul an posdecembrist George Stanca se dedicase cronicii TV. A ținut cronica tv la toate publicațiile conduse de mine. A fost cel mai bun cronicar TV din postdecembrism. Rezultate ale unei aproape neînsemnate munci de teren sînt două microinterviuri luate de Octav Buruiană:
Lui Petre Roman, premierul României, vedeta momentului, sub titlu „Echilibru”, și lui Ștefan Iordache, „Vreau visul să fie în continuare frumos”.

Deși publicația evită clișeele sufocante ale perioadei – Ieri întunericul – Azi lumina –, semnul polemicii cu trecutul e dat de un soi de salut al lui Petre Mihai Băcanu, reprodus ca scris de mînă. Nu e o noutate în peisajul presei din primele luni ale lui 1990. Mai ales imediat după 22 decembrie 1989 sînt la mare căutare cei presupus a fi suferit în regimul anterior. Nu lipsește din primul număr tributul dat jelirii cu orice preț a martirilor Revoluției. Sub capul ziarului o fotografie surprinde Troița sub zăpadă. Alături poezia lui George Stanca, Privește-ne, Doamne! Mult timp după 22 decembrie 1989 spațiul public a fost supus unui bombardament de lacrimi, jelanii, elogii, tristeți, dedicate martirilor din decembrie 1989. După venirea ca redactor șef al Expresului, în numărul din 18 februarie am anunțat înființarea unei școli de presă.

Despre acest moment am făcut mărturisiri în interviul luat de Constantin Iftime:

„După apariţia a două-trei numere din «Expres», am anunţat în revistă o asemenea intenţie. Prin şcoală înţelegînd nu nişte cursuri, ci învăţare din mers a meseriei. La vremea respectivă, a avut un mare răsunet. «Expresul» avea sediul într-o cămăruţă, la etaj, în clădirea «Universului», în fosta cameră a secretarului de partid. Acolo erau şi secretariatul şi dactilografele şi redactorul-şef şi redactorii. Ei, în cămăruţa ceea a năvălit deodată o altă grămadă de oameni. Zilnic se făcea o coadă uriaşă, pînă în stradă. Lumea era uimită – nu mai văzuse asemenea cozi de pe vremea lui Ceauşescu, la carne sau la lapte. Le recomandasem prin revistă să scrie ce vor ei. La redacţie, venea fiecare cu manuscrisul, îl citeam repede, îi făceam observaţii şi apoi îl trimiteam după alte subiecte. Am făcut o mare vîlvă. Era o perioadă în care ne vizitau foarte mulţi ziarişti străini. «Expresul» era, totuşi, printre primele publicaţii particulare. Mulţi dintre jurnaliștii străini se arătau uimiţi, încîntaţi de această afluenţă de tineret. Marea majoritate a aspiranţilor veneau cu lucruri teoretice, cu opiniile lor despre Revoluţie pe zeci de pagini. Mai toate erau sub semnul viziunii din acea vreme asupra Revoluţiei – actul de la 22 decembrie idilizat, văzuta ca o bătălie dintre forţele Binelui şi forţele Răului.”

Am selectat vreo 50 de tineri, majoritatea pentru a colabora doar. Unul dintre criterii l-a constituit și originalitatea de a scrie și altceva decît despre Dumnezeu care și-a întors fața către români.

Octav Buruiană, patronul publicației, pare a fi singurul truditor din redacție pe ceea ce se numește teren. Cu inițialele O.B., el semnează miniinterviul de pagina a II-a, „Fantomele dictaturii – Proces. Domnului ministru al Justiției, Teofil Pop, cîteva precizări în legătură cu judecarea asasinilor”. La vremea respectivă se desfășura la Tribunalul Militar București Procesul celor patru: Constantin Dăscălescu, Emil Bobu, Tudor Postelnicu, Ion Coman. Era o parodie de proces, pus la cale în grabă de Noua putere, perestroikistă, pentru a contracara acuzațiile că-i proteja pe cei care ”trăseseră în Popor alături de Ceaușescu”. Așa cum aveam să denunț într-un comentariu din Expres, 13 februarie 1990, intitulat Procesul influenţat de emoţia colectivă, desfășurarea ședințelor, transmisă în direct de TVR, dezvăluia o Justiție care dezamăgea. Din nenorocire, nu numai Justiția dezamăgea în chestiunea Procesului. Dezamăgea și Presa. Așa cum se vede mai sus, Observator le spune celor din boxă, înainte de pronunțarea sentinței, asasini.

Tot lui Octavian Buruiană îi datorăm un interviu luat lui Andrei Codrescu sub titlul „Tineretul trebuie să-și spună cuvîntul”.

Observator publica materiale despre care în lumea presei se spune că sînt făcute în birou. Directorul își rezumă misiunea la a contacta diferitele personalități, de a le invita să scrie și, eventual, de a negocia contractul de colaborare. Fiind vorba de publiciști cu experiență, rubricile luate în primire se umplu de la sine. O dată apărut primul număr, următoarele sînt ca și gata. Alături de mine țin sau se angajează să țină rubrici:
Iosif Sava, Maria Luiza Cristescu, Sorin Roșca Stănescu, Cezar Tabarcea, Emanuel Valeriu, Adrian Pintea.

Pe ultima pagină, dreapta jos, în spațiul rezervat de regulă rubricii La închiderea ediției, putem citi următoarea însemnare:

„Ziarul mulțumește tuturor celor care moral și material au sprijinit și sprijină apariția sa”.

Să tragem de aici concluzia că textele scrise de noi nu erau plătite?!

„Un ziar care promovează libera opinie”

Pe prima pagină a primului număr Octav Buruiană semnează articolul program intitulat Așadar, un nou ziar. Cîteva precizări. E un document important. Mai întîi pentru că el dă seamă de ambiția care a guvernat înființarea ziarului particular. Octav Buruiană lucrase la Informația Bucureștilor. Noul ziar, al cărui proprietar era, se voia un gest polemic:

„Consiliul Frontului Salvării Naționale a afirmat – și am fost, cred, cu toții de acord – că este cu evidență necesar să se asigure, printr-o coeziune reală a eforturilor, derularea normală a vieții economico-sociale. Urmînd ca, treptat, cumpănit, dar în cel mai scurt timp posibil, vechile structuri organizatorice să fie înlocuite. Acum, vizibil, țara se regăsește, se reconstruiește.

Din motive obiective sau, poate, doar subiective, mi s-a conturat irepresibil impresia, ca ziarist liber, că publicația la care lucrez și încă altele, ce subzistă din vremea dictaturii sub nume adesea modificate, își precizează cu anume lentoare sistemele funcționării democratice ca și, mai ales, conduita politică. Aș fi fericit să mă fi înșelat.

Oricum, am luat o hotărîre. M-am decis să înființez un nou ziar. Un ziar care promovează libera opinie, libera inițiativă, competiția de idei, competența și principiul concurenței în toate domeniile de activitate. În aceste coordonate, se acceptă ca axiomatică ideea că oricine și orice poate fi analizat și – să îndrăznesc? – criticat de oricine și oricînd. De la, să spunem, Consiliul Frontului sau guvern și pînă la conținutul acestui ziar. Ceea ce mai semnifică, printre altele, că nimeni nu poate pretinde că deține adevărul absolut sau că este de neînlocuit.”

Sîntem în prima lună de după venirea noului regim. Observator nu-și putea permite să fie un ziar de Opoziție. Ca și ziarele de stat, el dă obolul CFSN:

„Care sînt, totuși, limitele pe care și le impune o asemenea publicație? Sînt, în primul rînd, limitele pe care le implică noua legalitate, în măsura în care ea va reflecta, așa cum s-a întîmplat în intervalul scurt, dar dens ce a trecut de la 22 decembrie, interesele progresului național. Apoi, cele ale eticii gazetărești, ale moralității în general, ale bunului-simț. Obiectivele circumscrise platformei-program, precum și demersurile concrete ale Frontului sînt, de asemenea, însușite fără reținere de acest ziar, deoarece ele se structurează pe axa unor valori general umane: demnitate, democrație, libertate. Ziarul va fi necondiționat de partea Frontului Salvării Naționale atîta vreme cît el va reprezenta realmente un front al salvării naționale.”

Apoi, pentru că precizează drept coloană vertebrală a ziaruluidreptul la opinie. Acest drept va fi ulterior epuizat și compromis de presa independentă. Mult timp s-a folosit publicația de tip cazan de ciorbă la regiment. Fiecare punea în ziar ce credea. Ziarul nu-și asuma nici o opinie. Cel puțin în cazul publicațiilor din prima parte a lui 1990, precizarea ținea de prudență și nu de libertatea de expresie. Dacă un text ar fi supărat pe vreunul din noii stăpîni, patronatul ar fi invocat dreptul la balamucul de opinii. Observator nu va fi nici primul, nici ultimul ziar așezat sub semnul dreptului la opinie. Era însă vorba de un drept limitat. Pînă la apariția Zig- Zag, săptămînal condus de mine, din rîndul opiniilor liber exprimate erau excluse cele care ar fi nuanțat cît de cît viziunea bolșevică anticeaușistă și anticomunistă a momentului:

„Un adept distanțat și lucid, deci, neînrolat în esență nici unui partid, facțiuni, grupări, uniuni sau asociații și care își rezervă programatic dreptul la opinie.

Să recunoaștem, limitele enunțate mai sus sînt, de fapt, deschideri. Vom găsi, de aceea, în paginile noului ziar, în cuprinsul aceluiași număr sau chiar pe aceeași pagină, opinii diverse, contradictorii sau diametral opuse.

De fiecare dată, va fi înscrisă o precizare: datele și opiniile conținute în articolele publicate aparțin autorilor acestora și nu sînt în mod necesar însușite de către ziar. Răspunderea personală trebuind, cred, să însemne tot mai mult satisfacția personală pentru rezultatele propriei creativități. După o întunecată perioadă de ignorare sau abordare în vrac a problemelor drepturilor omului, mi se pare că dreptul la semnătură – nu numai la finele unui text, ci individualizînd orice plăsmuire a mîinilor și minții – reprezintă unul dintre cele mai însemnate mijloace de restituire, de redobîndire, de afirmare a demnității, în temeiul libertății noastre. Oricine împărtășește această părere este binevenit în coloanele ziarului.”

 Proprietarul aduce amănunte și despre cum s-a constituit publicația particulară:

„După cum este binevenită orice colaborare gazetărească. Sînt așteptate articole, comentarii, reportaje, știri, documente, fotografii, desene. Mai ales opinii. Oricine, îndeosebi din tînăra generație, consideră că are de comunicat ceva realmente interesant, o poate face prin intermediul acestor pagini. Pentru informare, se pot utiliza telefoanele 15.63.43 și 13.80.80/190, iar materialele pot fi predate la Institutul de arhitectură „Ion Mincu”, et. 1, camera 58 (Biblioteca Uniunii Arhitecților). Deocamdată.

Ziarul a fost constituit, sub aspect financiar, prin contribuții benevole din țară și străinătate. Fiind la început, este de asemenea binevenită orice nouă contribuție bănească. În contul nr. 13697 deschis la CEC București – filiala sector 5. Aceste ajutoare sînt considerate drept investiții de încredere și, totodată, credite ce vor fi rambursate în măsura în care publicația va deveni rentabilă, eficientă.

Cu alte cuvinte, ziarul nu doar susține ideea economiei de piață, ci este el însuși un element specific aceste economii. Concret – dacă se va vinde, va continua să existe. Dacă nu…
În oricare din variante, voi considera că a meritat încercat. ”

Față de alte publicații care vor veni după – Expres, Zig-Zag MagazinObservator nu strălucește prin conținut.

Lovitura de presă se numește Nichita Stănescu

A dat însă o lovitură de presă. Una sigură, dar memorabilă. În numărul 2, cel din 26 ianuarie 1990, e publicată pe prima pagină, sub supratitlul Improvizație inedită, o poezie de Nichita Stănescu, intitulată Vizita de lucru:

„Euʼs cireș și cum se știe
musafiri primesc o mie
Abdulahu Sauditu,
Ionică a lui Mitu.
Richard inimă de rublă,
Smit cel cu privire dublă.
Pupi Flasca din Alaska,
Agonete și cu Sbanța
de din Franța.
Struțu, cuțu și cu cucu
vin în vizite de lucru
toată ziua pe la mine
să vadă dacă sînt bine.
Eu le dau cîte-o cireașă
ș-apoi îi trimit acasă.”

La finele poeziei e trecută precizarea:
Comunicată de inginer
Valeriu Matache

Nichita Stănescu rămîne legendar prin disponibilitatea sa de a face versuri oricînd, oriunde și pentru cine se nimerea. Precizarea de la sfîrșit lasă să se înțeleagă că această poezie a fost dictată pe vremuri de Nichita lui Valeriu Matache. Iar Valeriu Matache s-a grăbit s-o dea ziarului Observator.

Citită azi, poezia apare ca o ironie, chiar dacă jucăușă, la adresa vizitelor de lucru ale lui Ceaușescu. Cum a ajuns poezia la Valeriu Matache? Și cine e inginer Valeriu Matache?

Pe cînd studiam colecția Observator la BAR, l-am întîlnit pe Mircea Dumitrescu, faimos grafician de cărți, prieten bun cu Nichita Stănescu. I-am vorbit despre poezie. N-am apucat să-mi duc pînă la capăt zicerea. Mircea Dumitrescu a reacționat de îndată:
 – A, e vorba de Vizita de lucru! E o bucată care a devenit legendară înainte de 1989, deși n-a apărut nicăieri.

Și Mircea Dumitrescu mi-a povestit că în 1980, Valeriu Matache, la vremea respectivă director-general al Centralei de Mecanică Fină, l-a rugat ceva pe prietenul său Nichita. Ce l-a rugat a fost descris în volumul omagial Frumos ca umbra unei idei, editura Albatros, 1985, coordonator Constantin Crișan, viziune grafică, Mircea Dumitrescu. Mircea Dumitrescu mi-a împrumutat volumul.

Sub o fotografie surprinzîndu-l pe Nichita cu un copil în brațe e publicat textul:

„Un dar pentru toți copiii…Sau cîte o poezie pe lună din partea lui «Moș Nichita» Continuîndu-și tradiția abia începută în urmă cu cîțiva ani, Centrala de Mecanică Fină din București a avut – prin directorul general, ing. Valeriu MATACHE, om de știință, numismat, vechi prieten și admirator al marelui poet – inspirația de a-i propune lui Nichita Stănescu să «ilustreze» calendarul pe 1981 cu o suită de 12 poezii. Douăsprezece luni – douăsprezece poezii pe care, de data aceasta, Nichita le-a dăruit copiilor. Aceste minunate poezii – cu nimic mai prejos decît tot ce a scris Nichita Stănescu, și în competiție cu… sculele mari și mici făurite de mintea și mîna iscusiților specialiști ai CMF – erau, pînă acum, cunoscute doar de cîteva sute de copii. Adică de acei copii ai căror părinți au avut privilegiul să primească de Anuʼ Nou 1981 originalul calendar poetic (sub fiecare lună a anului, Nichita oferă micilor cititori cîte o poeme scrisă de propria mînă și apărută în facsimil). Pînă cînd aceste strălucite poezii vor apărea într-un volum aparte – sau în acel binemeritat corpus viitor al operei stănesciene – ni se pare firesc să le oferim nenumăraților copii însetați de o poezie bună, adevărată, educativă în sensul pur al cuvîntului și de înaltă simțire artistică. Gîndul că, la iarna viitoare, numeroși copii vor recita aceste memorabile poeme ale lui Moș Nichita – cum îi plăcea poetului să se copilărească – ne umple inima de bucurie (n.ed.).”

Mai departe sînt reproduse în Almanah poeziile cu pricina.
Iată titlurile de poezii corespunzînd fiecărei luni:

  • Uzina lui tata. Ianuarie
  • Cea mai scumpă de pe lume. Februarie
  • Nichita Stănescu sau bunicul despre cele patru rase. Martie
  • Primăvara. Aprilie
  • Cîntec. Mai
  • Curcanul și fluturița. Iunie
  • Vara. Iulie
  • Fana și coțofana. August
  • Plopul. Septembrie
  • Deci: Octombrie
  • Ninsoarea. Noiembrie
  • Iarna. Decembrie

Poeziile sînt mici capodopere ale imitării jocului de copii cu verbele.
Reproducem cîteva, deoarece ele ne semnalează că Vizita de lucru trebuia să apară în Calendar:

 Februarie
 Cea mai scumpă de pe lume
 Spune-mi care mamă-anume
 Cea mai scumpă e pe lume?
 Puii toți au zis de păsări,
 zarzării au zis de zărzări,
 peștișorii, de peștioaică,
 ursuleții, de ursoaică,
 șerpișorii, de șerpoiacă,
 tigrișorii, de tigroaică...
 Mînjii toți au zis de iepe,
 firul cepii-a zis de cepe,
 nucii toți au zis de nucă
 cucii toți au zis de cucă,
 toți pisoii, de pisică,
 iar eu, de-a mea mămică.
 Orice mamă e anume
 Cea mai scumpă de pe lume! 
Septembrie
Plopul
Se făcuse foarte lungă
umbra plopului în luncă
și se ascuțise foarte
seara pe la ora şapte.
Şi-ncepuse să cosească
iarba verde și cerească.
Mă cam supăra cum zic
umbra plopului un pic
Deci
am pus sub ea un kric
ca s-o mai ridic un pic. 
Octombrie
Deci:
Pe copiii mici și răi
ce n-ascultă de bunica
și n-ascultă de mămica,
Baba Cloanța
Cotoroanța-i
mătură c-un măturoi
Azi a scuturat iar clanța
și-a trecut iar pe la noi
Baba Cloanța Cotoroanța
ca să-ntrebe
cum se vede
dacă sunt copiii răi.
Dar Bunica
și mămica
au zis că-s copiii buni!
Baba Cloanța Cotoroanța
s-a mirat ea de minuni :
- De-i astfel și nu
visez,
mătura îmi pensionez!
 Decembrie
 Iarna
 Vine-o pasăre și coase
 în fuioare de mătase
 ale norilor atlase
 de țări lungi și lunecoase...
 Vine-o fată și descoase
 tot ce pasărea lucrase
 cu genele-i lucioase
 ninge fiori de nea frumoase
 și-apoi le preschimbă-n raze
 argintînd cărări și case…” 

Mircea Dumitrescu susține că Vizita de lucru a fost a treisprezecea poezie, scrisă de Nichita ca bonus. Cred însă că Nichita a scris-o pentru una din lunile anului. Nu pentru că era dizident, ci pentru că i-a plăcut jocul. Poezia n-avea cum să apară.
Valeriu Matache a dat-o ziarului.

Observator rămîne o piatră de căpătîi în Presa postdecembristă și în Presa noastră din toate timpurile.
E primul ziar particular din România după aproape o jumătate de secol.