„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Zidul Berlinului la noi în casă

Ajuns acasă, ca de obicei, la prînz, descopăr un apartament împărțit în două de ușa care duce la Bucătărie, asemănător Berlinului divizat de Zidul construit în toiul Războiului Rece. În cazul Berlinului, inițiativa a fost a rușilor. În cazul apartamentului nostru, inițiativa a aparținut Doinei. Rușii au ridicat Zidul Berlinului pentru ca nemții din Est să nu mai treacă în Vest. Doina a făurit Zidul pentru ca Tzontzy să nu mai treacă dintr-o parte într-alta a apartamentului. De la început, de la aducerea Pisicuței de la Cabinetul veterinar, moment cu semnificația unei decizii tacite de a o adopta, Doina și-a exprimat cu glas tare temerile că motanii, Tzontzy și Motty, vor sări la ea. Nu ca s-o însămînțeze, slavă Domnului! sînt castrați, ci ca s-o jumulească.

– Bine, bine, am zis eu, cînd curs infinitelor talk-showuri dedicate la noi în casă cîinilor și mîțelor, dar ea e o pisicuță, o delicată, o finuță, iar ei, ditamai motanii, niște huidume, ajunși astfel și pentru că s-au îngrășat înfulecînd întruna de dimineață pînă seara.

– N-are importanță, îmi răspunde Doina, pe tonul superior didactic folosit ori de cîte ori îmi vorbește despre mîțe în general și despre cei doi motani în special. N-au conștiința a ceea ce fac. Nu gîndesc, ca noi, oamenii.

N-o contrazic.
Ar fi o blasfemie asemănătoare celei comise de un student din anul întîi polemizînd cu Magistrul (întîmplător rectorul Universității) asupra unui subiect cu care profesorul și-a dat doctoratul. Eu însă am o părere mult mai bună despre cei doi motani decît Doina. Da, Doina îi iubește, îi giugiulește, le cîntă, îi mîngîie, le-a pus nume din arsenalul diminutivelor, multe inventate. În fiecare dimineață, cînd mă scol, o aud vorbind cu cineva. O fi vreun curier de la Temu – îmi spun. Sau poate prietena din Israel, cu care tăifăsuiește la telefon. Vorbește cu Tzontzy. De fapt, nu vorbește cu el. Înșiră cuvinte fără sens, dar date cu miere, în timp ce-l mîngîie pe Tzontzy, așezată pe scaunul din fața monitorului, în camera ei de lucru. Lîngă ea, lungit cu burta-n sus, stă Tzontzy. Cînd mă apropii, întoarce spre mine niște ochi mari, luminoși.|
Mă simt bine, pare el să spună.

În tot ceea ce face Doina se ghicește maternalismul, superioritatea arogantă a rasei superioare, expresie a conștienței că ea e om, dotată cu inteligență, în timp ce motanii aparțin unei rase inferioare sînt niște biete necuvîntătoare, fără creier. Eu însă nu-i tratez așa. Pentru mine cei doi îmi sînt egali și, prin urmare, îi tratez bărbătește. Chiar și cînd îi administrez lui Tzontzy una peste căpșor, spre imensa lui satisfacție:
Are un motiv să sară la bătaie.
Spre deosebire de Doina, eu îl cred pe Tzontzy gînditor, în timp ce stă ghemuit, fără să se uite la mine. Ea susține că nu se gîndește la nimic. Că stă pur și simplu.

Profețiile Doinei s-au împlinit.
Parțial și oarecum diferit. Parțial, deoarece Motty s-a adaptat rapid la prezența Pisicuței. N-a ridicat laba asupra ei. S-a retras într-un colț al încăperii în care a intrat Pisicuța și urmărește tot ce se întîmplă, mai mult din rutină, decît din interes. Tzontzy însă o lovește. N-o scarmănă, n-o fugărește. Îi arde una cu laba, pe furiș, cînd nu ne uităm la el, după care o rupe la fugă. Pisicuța trece mai departe cu mersu-i liniștit. Îl tratează pe Tzontzy drept ceea ce este:
Un huligan.

Pisicuța se definește printr-un miorlăit groaznic. Ceva între Sirena lui Roaită și Lătratul lui Zdreanță, cel cu ochii de faianță, din celebra poezie argheziană. Din motive care-mi scapă, pe Tzontzy miorlăitul ăsta îl scoate din minți. Cum el se ivește doar cînd Doina ia în brațe Pisicuța, Tzontzy, turbat de furie că nu poate ajunge la sursa miorlăitului, se năpustește cu ghearele și dinții asupra picioarelor Doinei.

Se înțelege că Zidul Berlinului din apartamentul nostru are menirea de a împărți în două spațiul locativ. O jumătate – balconul (cu ușa deschisă), camera cu televizorul, bucătăria și o parte din culoare aparțin Pisicuței. O dată deschisă ușa balconului, ea se poate manifesta în voie în acest spațiu. Cealaltă jumătate – mult mai mare – i-a fost cedată lui Tzontzy. Pentru ca Tzontzy să nu treacă dincolo, în Berlinul de Vest (condițiile de trai ale Pisicuței), ușa e închisă cu cheia. Fără cheie, Tzontzy nu se va lăsa pînă nu va mișca mînerul prin atîrnarea cu ghearele.

Unde e Motty în acest peisaj?
Întrebare lipsită de importanță.
Fie în partea cu Pisicuța, fie în cea cu Tzontzy.

De Sărbători am plecat la Sinaia. Ne-am gîndit s-o luăm cu noi pe Pisicuța. I-am oferi o experiență unică în viață. Nu cred că pînă acum, la bătrînețe, a călătorit cu vreun vehicol, fie acesta și căruță. Doina înclina la început s-o ia. Pisicuța e sub tratament dat de Cabinetul veterinar pentru a o dezvăța de carne în favoarea boabelor. Pe parcurs Doina s-a răzgîndit. Și dacă se apucă să miorlăie dramatic toată noaptea? Motty, pe care-l luăm, e cumințenia întruchipată. Spre deosebire de Tzontzy (pe care nu-l luăm), lovit după miezul nopții de nevoia turbată de a deschide ușile prin atîrnarea cu labele de clanță. Decidem s-o lăsăm acasă împreună cu Tzontzy. Sculată de dimineață, Doina se apucă de două operațiuni:

Izolarea lui Motty într-un spațiu închis, unde să poată fi prins ușor, deoarece și-a dat seama că-l vom lua pe sus și caută disperat ascunzișuri. Tzontzy a făcut asta încă de azi noapte.
Divizarea apartamentului.

Amenajarea celor două Berlinuri, despărțite de Zidul ușii, arată astfel. În fiecare jumătate de apartament Doina a instalat strachina cu boabe și lădița cu nisip. Astfel încît cei doi – Pisicuța și Tzontzy – împărtășesc condiția a doi inși divorțați, fiecare cu viața lui, obligați de realități să stea în același apartament.

Se poate întîmpla ca cei doi să se împace. Ușa despărțitoare se deschide.
Nu cred că așa ceva se poate întîmpla cu Tzontzy și cu Pisicuța.