Pare un adevăr de tăria unei axiome că toaleta publică e un loc astfel conceput încît să stai în el cît mai puțin. Nu de alta, dar numărul celor loviți de nevoia fiziologică e suficient de mare pentru a nu se permite ca un ins să ocupe o cabină mai mult timp decît cel necesar rezolvării.
Eu însă am întîlnit W.C.-uri publice din care, o dată intrat, n-ai fi plecat de acolo toată viața. La o adică te-ai fi mutat în el pe post de chiriaș.
Un astfel de wc, chiar dacă nu la nivelul celor din Amsterdam am întîlnit la Hotel Demo din Milano, mai precis în lobby-ul hotelului. Coborîsem cu bagajele din cameră şi mă străduisem să-mi omor timpul pînă la venirea taxiului pentru aeroport. Dădusem gata toate pliantele şi broşurile de pe măsuţe. Mă uitasem din toate unghiurile contemplaţiei estetice la tabloul de pe perete înfăţişînd Domul în culori stinse, băusem citronada comandată ospătarului care, parcă înţelegînd că am nevoie de omorîrea timpului, venise cu o încetineală de compresor. Ba chiar şi plătisem, trecînd spre bar pe lîngă o masă ocupată de o familie de ruşi din speţa îmbogăţiţi ai Revoluţiei burghezo-democratice.
Şi, deodată, cum stam eu lucrînd de zor la descoperirea unei noi ocupaţii fără rost, mi-a venit în gînd wc-ul. Da, wc-ul, a cărui vizitare îmi asigura rezolvarea unei duble nevoi: fiziologice şi intelectuale. Balanţa atîrna în favoarea nevoii intelectuale. Asta deoarece accesul la toaleta din lobby implica un proces palpitant de aflare dacă în lobby există un wc, de aflare a înfăţişării sub care se ascunde. Cu această prefaţă necesară, am pierdut la vreun sfert de ceas.
WC-ul merita însă tot efortul. Dacă n-ar fi fost complicat să găsesc bilet la un alt avion, mai mult ca sigur aş fi stat acolo tot concediul. Astfel, cabina îţi oferea toate cele necesare exerciţiului intelectual plenar. Pe spatele scoicăi, scria cît se poate convingător:
„Înainte de utilizare, apăsaţi butonul şi, apoi relaxaţi-l! O bandă curată se va instala. Aşteptaţi oprirea automată pentru a vă aşeza”.
O beţie, o adevărată beţie pentru nevoia irepresibilă de a umbla la butoane. Am apăsat butonul. Nu s-a întîmplat însă nimic. Am mai citit o dată cele trei porunci. Aha, uitasem să-l relaxez! Documentul era în italiană. O clipă mi-a trecut prin cap că făcusem o traducere aproximativă. Prin Relaxaţi-l! se putea înţelege şi să-l mîngîi pentru a-l detensiona. Mi-am dat seama însă că era vorba de un termen tehnic. Am apăsat din nou pe buton. Scurt, şi cu gîndul la ce se va întîmpla. Cum ar încerca un preşedinte american apăsînd pe butonul nuclear. Butonul (albastru, situat în stînga scoicii) s-a relaxat. De îndată, colacul (pe care zadarnic încercasem să-l ridic) s-a pus în mişcare. Vechiul dispărea în negura Istoriei, lăsînd locul noului colac, învelit într-un nou celofan. Se înţelege că nu l-am folosit. Că nu intrasem la wc pentru aşa ceva.
La ieşire, în Departamentul Chiuvetă şi Uscător ţi se oferea, ca să te ştergi pe mîini, un prosop. Nu binecunoscutul prosop pe care-l tragi din uscător fără a realiza că microbii nu se usucă. Nu hîrtia igienică gata să-ţi rămînă pe mîini. Nu aeroterma sub care trebuia să ţii mîinile un timp, după care te ştergi cu batista. Ci un prosop pe care după ce-l foloseai îl aruncai într-un coş de rufe. La un restaurant din Berna nu departe de faimosul loc al urşilor, am întîlnit un restaurant şi mai original. De cum deschizi uşa, se aprinde lumina. Se luminează automat şi pereţii pişoarului ridicat din sticlă transparentă.
*
Strada Mare a Marsiliei poate fi Canebiere. Cel puţin aşa au decis ghidurile, autoritate academică în materie de hălăduit pe planetă. Poate fi însă şi artera pietonală Saint – Ferreol, retezată la un capăt de Canebiere, cu celălalt înfipt în Place Felix Baret. Despre Saint – Ferreol, ghidurile nu spun prea multe, ca despre Canebiere, de exemplu. O consemnează rece, la index, ca o stradă oarecare. Asta deoarece autorii ghidurilor n-au în viziunea lor despre viaţă şi lume conceptul de Stradă Mare. Cum eu îl am, ba mai mult, îi şi caut întruchipările concrete, am explorat intens strada de la un capăt la altul. O arteră pietonală strîmtă, marcată din loc în loc de cunoscuţii pictori de pe trotuar şi de cunoscuţii interpreţi de partituri muzicale. Din Saint- Ferreol pleacă numeroase străduţe cu baruri şi cofetării. La un pas de Pizzeria de aici am întîlnit eu unul dintre cele mai năstruşnice anunţuri ale lumii supuse globalizării. Textul, expus pe pereţii toaletei, sună cam aşa:
„Toaleta noastră e verificată regulat. Vă rugăm să semnalaţi orice neregulă!”.
Dedesubt, făcea de serviciu 24 de ore din 24 un tabel cu plîngerile, ora semnalării, semnătura pîrîciosului şi, evident, decizia luată de patronat. Ultima sesizare se referea la un defect constatat în trasul apei!
Luarea clientului în serios pare să cîştige tot mai mult teren în lumea toaletelor publice de azi. WC-ul aeroportului Stansted din Londra nu diferă, aparent, de cele întîlnite şi, evident, folosite pe toate celelalte mari aeroporturi ale lumii. Aceeaşi impresie de hală neprimitoare, de loc de trecere, unde curăţenia se păstrează cu eforturi supraomeneşti. La ieşire te aşteaptă însă o noutate. Dacă întorci privirea spre dreapta, cum am făcut eu, dai de un anunţ cu vizibilă intenţie de a sări în ochi:
„Această toaletă e inspectată în mod regulat. Vă rugăm totuşi să ne daţi o mînă de ajutor ca să ne perfecţionăm serviciul dîndu-ne comentariul dvs. prin our comment card boxer, sau personal la biroul de informaţii la aeroportului”.
După cum am mai scris, englezii au geniul echivocului cînd e vorba de a da o indicaţie sau a impune o interdicţie. Chestia cu comentariul trebuie să recunosc însă că m-a dat peste cap. La Marsilia Condica de sugestii şi reclamaţii a wc-ului era perfect explicabilă. Proprietarul nu-şi putea permite s-o verifice din cinci în cinci minute, fie şi pentru că trebuia să bată la uşă şi să întrebe : Ocupat ? Rămînea clientului misiunea măreaţă de a semnala neregulile ivite în funcţionarea toaletei. La wc-ul de pe Stansted, mai marii aeroportului cereau clientului un comentariu despre wc.
De parcă toţi clienţii ar fi foşti publicişti comentatori!